Limba exprimă adevărul inimii. Reflecţie la duminica a VIII-a de peste an - Anul C

În acel timp, Isus le-a spus şi o parabolă: "Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit va fi la fel ca învăţătorul său. De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? Cum poţi să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău!» atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! Căci nu este niciun pom bun care să facă fructe rele şi, iarăşi, niciun pom rău care să facă fructe bune, pentru că orice pom se cunoaşte după fructele proprii: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii". (Evanghelia după sfântul Luca 6,39-45)

Acest fragment evanghelic continuă învăţătură lui Isus adresată apostolilor, învăţătură începută cu fericirile. Astăzi Isus ne prezintă o serie de maxime ale înţelepciunii umane şi spirituale. El se exprimă în limbajul parabolelor, pentru a putea fi înţelese de toţi într-o manieră concretă şi pentru a ne putea conduce viaţa mai uşor, inspirându-ne din ele. Parabola orbului care nu poate conduce un alt orb ni se adresează tuturor, dar mai ales celor care au o anumită responsabilitate într-un grup sau într-o comunitate, avertizându-i pe aceştia să fie atenţi la învăţătura Evangheliei, atenţi la propria viaţă interioară, căci altfel, rămânând orbi, nu vor putea ajuta pe nimeni. Aici este o acuză clară adusă fariseilor, deoarece ei erau ca nişte ghizi orbi care nu puteau conduce pe nimeni. Însă învăţătura este pentru toţi: cine este orb, adică cine se lasă condus doar de propria îngustime a minţii sau de propriul orgoliu, cine este atent doar asupra lui însuşi, acela cade în atitudinea stigmatizată de această evanghelie.

Isus ne aminteşte apoi că niciun discipol nu trebuie să se considere superior maestrului său. Ceea ce ne spune tuturor este că chiar atunci când am înaintat în înţelepciune, nu trebuie să cădem în ispita de a crede că nu mai avem nevoie de evanghelie. În cel mai bun caz, discipolul devine evanghelic, adică "la fel ca învăţătorul său". Este ceea ce a spus apostolul "nu mai trăiesc eu, dar Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Dacă ne lăsăm conduşi de orgoliu, vom cădea în ipocrizia de lua în seamă paiul din ochiul fratelui nostru şi de a nu vedea bârna din ochiul propriu. Acesta este viciul străvechi de a fi buni cu noi înşine şi foarte exigenţi cu alţii, un viciu pe care îl cunoaştem toţi şi care afectează relaţiile noastre interumane. Evanghelia ne cere să luăm o altă atitudine decât cea pe care o obişnuim să avem, aceea a iubirii şi nu a judecăţii. Iubirea ne deschide ochii inimii pentru a vedea, a ne emoţiona şi a veni în întâmpinarea altora cu milostivire.

- A vedea paiul din ochiul fratelui tău şi a nu vedea bârna din ochiul tău reprezintă un comportament asemănător acelor persoane din evanghelie care i-au adus lui Isus Cristos o femeie prinsă în adulter cu intenţia clară de a o ucide, femeie pe care Cristos o salvează prin celebra frază: cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea. Câtă răutate, câte calomnii, câte răzbunări ar putea să fie evitate dacă am învăţa înţelepciunea acestor parabole! De multe ori suntem înclinaţi să scoatem în evidenţă şi cel mai mic defect al altora, fără să recunoaştem că noi nu suntem mai buni decât ei. Chiar şi atunci când vorbim cu cea mai bună intenţie de a-i ajuta pe alţii să se corecteze, să fim foarte atenţi pentru a nu ne exprima doar propriile opinii, ci pentru a exprima cu exactitate adevărul faptelor.

- În judecarea comportamentului altora se ascunde adesea nu atât răutatea faptelor lor, cât mai mult răutatea care este în noi; aşa cum nu se pot culege smochine din ciulini, aşa nu poate ieşi la suprafaţă binele din inima celui care nu îl are.

- Un creştin bun este cel care se străduieşte mereu să trăiască învăţătura Maestrului său, fără pretenţia de a fi ajuns la perfecţiune. De aceea el este un umil şi înţelegător cu defectele altora, încercând să le corecteze în primul rând cu propriul exemplu, iar dacă chiar este necesar să intervină, o face cu un surâs, fără a se considera judecător sau învăţător al altora, căci unul este învăţătorul nostru al tuturor, Cristos Domnul.

Pr. Emil Dumea

lecturi: 711.