Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Academiei Pontificale pentru Viaţă (25 februarie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut cordial cu ocazia adunării voastre generale şi îi mulţumesc Monseniorului Paglia pentru cuvintele sale respectuoase. Această întâlnire se desfăşoară la primul jubileu al Academiei pentru Viaţă: 25 de ani de la naşterea sa. Pentru această aniversare importantă am trimis preşedintelui, luna trecută, o scrisoare care are ca titlul Humana communitas. Ceea ce m-a determinat să scriu acest mesaj este înainte de toate dorinţa de a mulţumi tuturor preşedinţilor care s-au succedat la conducerea Academiei şi tuturor membrilor pentru slujirea competentă şi angajarea generoasă în tutelarea şi promovarea vieţii umane în aceşti 25 de ani de activitate.

Cunoaştem dificultăţile în care se zbate lumea noastră. Ţesutul relaţiilor familiale şi sociale pare să se uzeze tot mai mult şi se răspândeşte o tendinţă de a se închide în sine şi în propriile interese individuale, cu consecinţe grave asupra "problemei mari şi decisive a unităţii familiei umane şi a viitorului său" (Scrisoarea Humana communitas, 2). Astfel se schiţează un paradox dramatic: chiar atunci când omenirea posedă capacităţile ştiinţifice şi tehnice pentru a obţine o bunăstare răspândită în mod egal, conform mandatului lui Dumnezeu, observăm în schimb o înăsprire a conflictelor şi o creştere a inegalităţilor. Mitul iluminist al progresului este în declin şi acumularea potenţialităţilor pe care ştiinţa şi tehnica ni le-au furnizat nu obţine mereu rezultatele sperate. De fapt, pe de o parte dezvoltarea tehnologică ne-a permis să rezolvăm probleme care până acum câţiva ani erau insurmontabile, şi suntem recunoscători cercetărilor care au obţinut aceste rezultate; pe de altă parte au apărut dificultăţi şi ameninţări uneori mai periculoase decât precedentele. Acel "a putea face" riscă să întunece pe cel care face şi pentru cine se face. Sistemul tehnocratic bazat pe criteriul eficienţei nu răspunde la cele mai profunde întrebări pe care şi le pune omul; şi dacă pe de o parte nu este posibil să se renunţe la resursele sale, pe de altă parte asta impune logica sa celui care le foloseşte. Şi totuşi tehnica este caracteristică a fiinţei umane. Nu trebuie înţeleasă ca o forţă care îi este străină şi ostilă, ci ca un produs al inteligenţei sale prin care se îngrijeşte de exigenţele vieţii pentru sine şi pentru ceilalţi. Deci este o modalitate specific umană de a locui în lume. Totuşi, evoluţia astăzi a capacităţii tehnice produce o vrajă periculoasă: în loc de a încredinţa vieţii umane instrumentele care îi îmbunătăţesc îngrijirea, se riscă să se încredinţeze viaţa logicii dispozitivelor care îi decid valoarea. Această răsturnare este destinată să producă rezultate nefaste: maşina nu se limitează să se conducă singură, ci ajunge să-l conducă pe om. Astfel raţiunea umană este redusă la o raţionalitate alienată a efectelor, care nu poate să fie considerată demnă de om.

Din păcate, vedem daunele grave provocate planetei, casa noastră comună, de folosirea nediscriminată a mijloacelor tehnice. Pentru aceasta bioetica globală este un front important în care să ne angajăm. Ea exprimă conştiinţa incidenţei profunde a factorilor ambientali şi sociali asupra sănătăţii şi asupra vieţii. Este o abordare care este mult în sintonie cu ecologia integrală, descrisă şi promovată în enciclica Laudato si'. În afară de asta, în lumea de astăzi, marcată de o strânsă interacţiune între diferite culturi, trebuie adusă contribuţia noastră specifică de credincioşi la căutarea de criterii operative împărtăşite universal, care să fie puncte de referinţă comune pentru alegerile celor care au responsabilitatea gravă de decizii de luat pe planul naţional şi internaţional. Asta înseamnă şi implicarea în dialogul care se referă la drepturile umane, scoţând clar în evidenţă obligaţiile lor corespunzătoare. De fapt, ele constituie terenul pentru căutarea comună a unei etici universale, despre care găsim multe întrebări pe care tradiţia le-a înfruntat inspirându-se din patrimoniul legii naturale.

Scrisoarea Humana communitas aminteşte în mod explicit tema "tehnologiilor urgente şi convergente". Posibilitatea de a interveni asupra materiei vii la ordine de măreţie tot mai mici, de a elabora volume de informaţie tot mai ample, de a monitoriza - şi a manipula - procesele cerebrale ale activităţii cognitive şi deliberative, are implicaţii enorme: atinge însuşi pragul specificului biologic şi al diferenţei spirituale a umanului. În acest sens am afirmat că "diferenţa vieţii umane este un bun absolut" (nr. 4).

Este important să se reafirme asta: "Inteligenţa artificială, robotica şi alte inovaţii tehnologice trebuie să fie folosite în aşa fel încât să contribuie la slujirea omenirii şi la protejarea casei noastre comune decât pentru opusul exact, aşa cum din păcate prevăd unele estimări" (Mesaj adresat lui World Economic Forum din Davos, 12 ianuarie 2018). Demnitatea inerentă a fiecărei fiinţe umane trebuie pusă cu tenacitate în centrul reflecţiei noastre şi al acţiunii noastre.

În această privinţă, merită de afirmat că denumirea de "inteligenţă artificială", desigur că este de efect, poate risca să fie derutantă. Termenii ascund faptul că - în pofida absolvirii utile de îndatoriri servile (este semnificaţia originară a termenului "robot") -, automatismele funcţionale rămân din punct de vedere calitativ distante de prerogativele umane ale ştiinţei şi acţiunii. Şi de aceea pot să devină periculoase din punct de vedere social. De altfel este deja real riscul ca omul să fie tehnologizat, în loc să fie umanizată tehnica: aşa-numitelor "maşini inteligente" le sunt atribuite în grabă capacităţi care sunt propriu-zis umane.

Trebuie să înţelegem mai bine ce înseamnă, în acest context, inteligenţa, conştiinţa, emotivitatea, intenţionalitatea afectivă şi autonomia acţiunii morale. Dispozitivele artificiale care simulează capacităţi umane, în realitate, sunt lipsite de calitate umană. Trebuie ţinut cont de asta pentru a orienta reglementarea folosirii lor, şi cercetarea însăşi, spre o interacţiune constructivă şi egală între fiinţele umane şi cele mai recente versiuni de maşini. De fapt, ele se răspândesc în lumea noastră şi transformă în mod radical scenariul existenţei noastre. Dacă vom şti să facem să aibă valoare şi în fapte aceste referinţe, potenţialităţile extraordinare ale noilor rezultate vor putea iradia binefacerile lor asupra fiecărei persoane şi asupra întregii omeniri.

Dezbaterea actuală chiar între specialişti arată deja problemele grave de guvernabilitate a algoritmelor care elaborează cantităţi enorme de date. Aşa cum pun şi întrebări etice serioase tehnologiile de manipulare a bagajului genetic şi a funcţiunilor cerebrale. În orice caz, tentativa de a explica totul din gândire, din sensibilitate, din psihismul uman pe baza sumei funcţionale a părţilor sale fizice şi organice, nu dă cont de urgenţa fenomenelor experienţei şi conştiinţei. Fenomenul uman excede rezultatul asamblării calculabile a fiecărui element. Şi în acest domeniu, asumă nouă profunzime şi pregnanţă axioma conform căreia totul este superior părţilor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 234-237).

Tocmai în această linie a complexităţii sinergiei de psiche şi techne, pe de altă parte, ceea ce aflăm despre activitatea cerebrală furnizează noi indicii cu privire la modul de a înţelege conştiinţa (proprie şi a lumii) şi însuşi trupul uman: nu este posibil să se facă abstracţie de împletirea multiplelor relaţii pentru o înţelege unei înţelegeri mai profunde a dimensiunii umane integrale.

Desigur, din datele ştiinţelor empirice nu putem trage deducţii metafizice. Însă putem scoate indicaţii care instruiesc reflecţia antropologică, şi în teologie, aşa cum de altfel s-a întâmplat mereu în istoria sa. De fapt, ar fi fost categoric contrar celei mai genuine tradiţii a noastre să ne fixăm asupra unui aparat conceptual anacronic, incapabil să interacţioneze în mod adecvat cu transformările conceptului de natură şi de artificiu, de condiţionare şi de libertate, de mijloace şi de scopuri, induse de noua cultură a acţiunii, proprie a erei tehnologice. Suntem chemaţi să ne punem pe calea întreprinsă cu fermitate de Conciliul Vatican II, care solicită reînnoirea disciplinelor teologice şi o reflecţie critică despre raportul dintre credinţa creştină şi acţiunea morală (cf. Optatam totius, 16).

Angajarea noastră - şi intelectuală şi specialistă - va fi un punct de onoare al participării noastre la alianţa etică în favoarea vieţii umane. Un proiect care acum, într-un context în care dispozitive tehnologice tot mai sofisticate implică direct calităţile umane ale trupului şi ale psihicului, devine urgent să se împărtăşească cu toţi bărbaţii şi femeile angajaţi în cercetarea ştiinţifică şi în munca de îngrijire. Este o misiune grea, desigur, dat fiind ritmul urgent al inovaţiei. Exemplul maeştrilor inteligenţei credincioase, care au intrat cu înţelepciune şi îndrăzneală în procesele contemporaneităţii lor, în vederea unei înţelegeri a patrimoniului credinţei la înălţimea unei raţiuni demne de om, trebuie să ne încurajeze şi să ne susţină.

Vă urez să continuaţi studiul şi cercetarea, pentru ca opera de promovare şi de apărare a vieţii să fie tot mai eficace şi rodnică! Să vă asiste Fecioara Mamă şi să vă însoţească binecuvântarea mea! Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 411.