Papa Francisc: Celebrarea sfintei Liturghii pentru participanţii la meeting-ul "Liberi de frică" (Fraterna Domus - Sacrofano, vineri, 15 februarie 2019)

Bogăţia lecturilor alese pentru această celebrare euharistică poate să fie rezumată într-o singură frază: "Nu vă fie frică".

Textul din cartea Exodului ni i-a prezentat pe israeliţi la Marea Roşie, terorizaţi de faptul că armata faraonului i-a urmărit şi urmează să-i ajungă. Mulţi se gândesc: era mai bine mai degrabă să rămână în Egipt şi să trăiască precum sclavii decât să moară în deşert. Însă Moise invită poporul să nu-i fie frică, pentru că Domnul este cu ei: "Staţi şi veţi vedea mântuirea Domnului pe care el o va face astăzi pentru voi" (Ex 14,13). Călătoria lungă prin deşert, necesară pentru a ajunge în Ţara promisă, începe cu această primă mare încercare. Israel este chemat să privească dincolo de adversităţile momentului, să depăşească frica şi să-şi pună încredere deplină în acţiunea mântuitoare şi misterioasă a Domnului.

În pagina din Evanghelia lui Matei (14,22-33), discipolii sunt tulburaţi şi strigă de frică la vederea Învăţătorului care merge pe apă, crezând că este o fantomă. În barca agitată de vântul puternic ei nu sunt capabili să-l recunoască pe Isus; dar El îi asigură: "Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi! (v. 27). Petru, cu un amestec de neîncredere şi entuziasm, îi cere lui Isus o dovadă: "Porunceşte să vin la tine pe apă" (v. 28). Isus îl cheamă. Petru face câţiva paşi, dar apoi violenţa vântului îl înfricoşează din nou şi începe să se scufunde. În timp ce-l apucă pentru a-l salva, Învăţătorul îi reproşează: "Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?" (v. 31).

Prin aceste episoade biblice, Domnul ne vorbeşte astăzi nouă şi ne cere să-l lăsăm pe El să ne elibereze de fricile noastre. "Liberi de frică" este tocmai tema aleasă pentru această întâlnire a voastră. "Liberi de frică". Frica este originea sclaviei: israeliţii au preferat să devină sclavi de frică. Este şi originea oricărei dictaturi, pentru că pe frica poporului creşte violenţa dictatorilor.

În faţa răutăţilor şi a urâciunilor din timpul nostru, şi noi, ca poporul lui Israel, suntem tentaţi să abandonăm visul nostru de libertate. Simţim frică legitimă în faţa situaţiilor care ni se par fără cale de ieşire. Şi nu sunt suficiente cuvintele umane ale unui conducător sau ale unui profet ca să ne asigure, când nu reuşim să simţim prezenţa lui Dumnezeu şi nu suntem capabili să ne abandonăm providenţei sale. Astfel, ne închidem în noi înşine, în siguranţele noastre umane fragile, în cercul persoanelor iubite, în rutina noastră asiguratoare. Şi la sfârşit renunţăm la călătoria spre Ţara promisă pentru a ne întoarce la sclavia Egiptului.

Această concentrare pe noi înşine, semn de înfrângere, măreşte teama noastră faţă de "ceilalţi", cei necunoscuţi, cei marginalizaţi, cei străini - care de altfel sunt privilegiaţii Domnului, aşa cum citim în Mt 25. Şi asta se observă îndeosebi astăzi, în faţa sosirii migranţilor şi refugiaţilor care bat la uşa noastră în căutare de protecţie, siguranţă şi un viitor mai bun. Este adevărat, teama este legitimă, şi pentru că lipseşte pregătirea pentru această întâlnire. Spuneam asta anul trecut, cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului şi Refugiatului: "Nu este uşor de a intra în cultura altuia, să te pui în pielea persoanelor aşa de diferite de noi, să le înţelegi gândurile şi experienţele. Şi astfel, adesea renunţăm la întâlnirea cu celălalt şi ridicăm bariere pentru a ne apăra". A renunţa la o întâlnire nu este uman.

În schimb suntem chemaţi să depăşim frica pentru a ne deschide la întâlnire. Şi pentru a face asta nu sunt suficiente justificări raţionale şi calcule statistice. Moise spune poporului în faţa Mării Roşii, cu un duşman îndârjit care-l urmăreşte din spate: "Nu vă temeţi", pentru că Domnul nu părăseşte poporul său, ci acţionează misterios în istorie pentru a realiza planul său de mântuire. Moise vorbeşte astfel pur şi simplu pentru că se încrede în Dumnezeu.

Apoi, întâlnirea cu celălalt este şi întâlnire cu Cristos. Ne-a spus El însuşi asta. El este cel care bate la uşa noastră înfometat, însetat, străin, gol, bolnav, încarcerat, cerând să fie întâlnit şi asistat. Şi dacă am mai avea vreo îndoială, iată cuvântul său clar: "Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

Poate fi înţeleasă în acest sens şi încurajarea Învăţătorului adresată discipolilor săi: "Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt 14,27). Este cu adevărat El, chiar dacă ochilor noştri le este greu să-l recunoască: cu hainele rupte, cu picioarele murdare, cu faţa deformată, trupul rănit, incapabil să vorbească limba noastră... Şi noi, ca Petru, am putea să fim tentaţi să-l punem pe Isus la încercare şi să-i cerem un semn. Şi eventual, după câţiva paşi şovăielnici spre El, să rămânem din nou victime ale fricilor noastre. Însă Domnul nu ne abandonează! Chiar dacă suntem bărbaţi şi femei "cu puţină credinţă", Cristos continuă să întindă mâna pentru a ne salva şi a permite întâlnirea cu El, o întâlnire care ne mântuieşte şi ne redă bucuria de a fi discipoli ai săi.

Dacă aceasta este o valabilă cheie de lectură a istoriei noastre de astăzi, atunci ar trebui să începem să-i mulţumim celui care ne dă ocazia acestei întâlniri, adică "ceilalţi" care bat la uşile noastre, oferindu-ne posibilitatea de a depăşi fricile noastre pentru a-l întâlni, a-l primi şi a-l asista pe Isus în persoană.

Şi cel care a avut forţa de a se lăsa eliberat de frică, cel care a experimentat bucuria acestei întâlniri este chemat astăzi s-o vestească de pe acoperişuri, deschis, pentru a-i ajuta pe alţii să facă acelaşi lucru, predispunându-se la întâlnirea cu Cristos şi cu mântuirea sa.

Fraţi şi surori, este vorba despre un har care poartă cu sine o misiune, rod al încrederii complete în Domnul, care este pentru noi singura certitudine adevărată. Pentru aceasta, fiecare personal şi în comunitate, suntem chemaţi să ne însuşim rugăciunea poporului răscumpărat: "Puterea mea şi cântarea mea este Domnul şi el a fost mântuirea mea" (Ex 15,2).

_________________

Cuvinte la sfârşitul Liturghiei

Înainte de a-mi lua rămas bun aş vrea să mulţumesc fiecăruia dintre voi pentru tot ceea ce faceţi: pasul mic... Dar pasul mic face marele drum al istoriei.

Înainte! Nu vă fie frică, aveţi curaj!

Domnul să vă binecuvânteze. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 348.