"Ea a fost cea aleasă..." Interviu cu o prietenă a Veronicăi Antal

Interviu cu Cătălina Mihăieş, o prietenă a fericitei Veronica Antal (încă în viaţă), din Gioseni (BC), la 5 decembrie 2018

Auzisem de la părintele paroh din Gioseni, Mihai Simon, că în satul pe care-l păstoreşte trăieşte o persoană care a cunoscut-o personal pe fericita Veronica Antal, ba chiar i-a fost bună prietenă, fiind cam de aceeaşi vârstă. Nu am stat mult pe gânduri şi m-am hotărât să o vizitez pentru a sta de vorbă cu ea.

În după-amiaza zilei de 5 decembrie 2018, însoţit de pr. Mihai Simon, am bătut la poarta Cătălinei. Ne-a ieşit în întâmpinare vioaie şi bucuroasă, în timp ce printre picioare se tot gudura un căţel căruia nu reuşeam să-i ghicim intenţiile. Într-un final, s-a mai domolit, văzând că stăpâna ne deschide uşa, invitându-ne să intrăm în casă, şi s-a retras, parcă supărat că nu i-am permis să ne urmeze, rămânând singurel în frigul umed de afară.

Camera în care am fost primiţi, curată şi bine încălzită, ne-a dat pe loc impresia că e un loc numai bun de stat la sfat, iar sfatul nu ne-a lipsit, căci de îndată ce ne-am aşezat, Cătălina a şi început să ne depene din amintirile ei cu prima femeie româncă declarată fericită de Biserica Catolică.

Foto (de la stânga): Fericita Veronica, Ana şi Cătălina

Am întâlnit-o pe median

Veronica e mai mică decât mine cu un an, ne-a spus Cătălina. Prima mea amintire cu ea, o am de pe medianul din sat, unde am şi cunoscut-o. Se afla lângă fântână şi era împreună cu fata dascălului Matieş, de loc din Adjudeni. Era îmbrăcată cu o rochiţă albă, cu fustiţă creaţă şi două cozi mari, împletite pe spate. Era solidă (râde!), aşa era felul ei. Apoi, mi-o mai amintesc de la cor, de la repetiţii. În sfârşit, mai era pe atunci şi obiceiul de a face "întronarea la Inima lui Isus", o practică evlavioasă, la care participa multă lume şi de care se ocupa bădia Ghiţă, care era fecior de Biserică.

Ne jucam, ne rugam şi munceam

În acea perioadă, unele măicuţe reveniseră acasă, după ce mănăstirile fuseseră închise de regimul comunist. Dintre surorile revenite acasă, mi-o amintesc bine mai ales sora Rozina.

Eram multe fete care ne adunam la biserică: să ne rugăm, să participăm la sfânta Liturghie, la cor, iar după repetiţii mai rămâneam să ne jucăm, să vorbim, prin jurul bisericii. De asemenea, seara, când veneam de la câmp, ne adunam lângă biserică şi de acolo mergeam în cimitir, iar ea, Veronica, parcă acuma o văd, numai ce ajungea şi se ascundea după un stâlp de lângă biserică (biserica veche) şi nu ieşea de acolo până când nu mergeam şi o trăgeam de nas să iasă afară (râde!). Întrebată de ce stătea Veronica ascunsă acolo, după stâlp, Cătălina răspunde prompt: "Sî ruga, adicî în ascuns, cum ar vini".

Când mai crescusem, îmi amintesc că dacă cineva începea să vorbească despre alţii, Veronica se dădea doi paşi înapoi şi, strângând în mâini crucea pe care o purta la piept, se înclina spre pământ, ca întru-un gest de respect. Admiram asta foarte mult la dânsa şi întotdeauna simţeam în ea prezenţa unei nevinovăţii aparte. Eu personal, aşa o vedeam. Nu am spus nimănui până acum acest lucru. În rest, mergeam împreună, ne rugam, munceam la câmp sau în casă, mai ales iarna, ne jucam, râdeam, citeam cărţi când mergeam în şezătoare la una sau la alta: despre sfânta Maria Goretti (1890-1902), dar mai ales din viaţa sfintei Gemma Galgani (1878-1903), apoi discutam şi împărtăşeam.

Parcă nu eram pe pământ...

Mergeam des în cimitir să ne rugăm. La Hălăuceşti ne întâlneam şi cu sora Electa, care pentru noi era ca o mamă spirituală şi ca o sfântă. Ne plăcea să o ascultăm cum ne învăţa, cum ne povestea diferite întâmplări şi pilde spirituale.

Ne plăcea să ne rugăm pentru răposaţi. Mai ales seara, mergeam în cimitir la Nisiporeşti, fiind aproape de biserică. Aici, după ce ne rugam, rămâneam îndelung cu Veronica şi priveam cerul. Vizitam cimitirul pe înserate pentru că ni se părea mai plăcut. Parcă nu eram pe pământ, aşa era de frumos. Oricum, noi, spre seară, când veneam de la treabă, obişnuiam să facem o vizită la biserică, pentru că în vremea aceea vizitele la sfântul sacrament erau foarte frecvente. De pildă, mama mea, la ora unsprezece noaptea ne lua, pe mine şi pe sora mea, şi ne ducea să facem o vizită la biserică. Atunci când era încuiată biserica, cheia putea fi găsită deasupra uşii. Descuiam, intram în biserică, ne rugam, după care încuiam la loc, aşezam cheia unde o găseam şi ne întorceam acasă.

Dorea să fie sfântă

Era o iarnă, ca în basme, - nu uit asta niciodată - şi am ieşit din casa Veronicăi, în pragul uşii, iar ea ţinea crucea pe care o porta la piept strânsă în mâini, că aşa avea obiceiul. Întotdeauna ţinea crucea în mână. Eu îi povesteam despre Gemma Galgani a cărei viaţă tocmai o terminasem de citit şi Veronica, parcă acum o văd, din când în când ridica privirea spre cer şi ofta adânc. Îşi dorea mult şi ea să fie sfântă.

În perioada aceea, părintele Alois Herciu era paroh la Hălăuceşti şi venea împreună cu preoţii vicari la Nisiporeşti. Când ajungea la biserică şi ne vedea adunate ne spunea: "V-am adus împărtăşanie cu căuşul. Ca să vă satur. Aşa spunea" (râde).

La Hălăuceşti, părintele Alois împreună cu preoţii vicari se ocupau cu spiritualitatea şi îndrumarea spirituală, pentru că mănăstirile fuseseră închise. Îmi amintesc faptul că părintele Alois Herciu ne dădea voturi pentru o lună. Când veneam la parohie şi întrebam de voturi, preoţii vicari ne spuneau: "Mergeţi la părintele Herciu că noi nu ne băgăm".

Mai mergeam şi la Barticeşti la Sfânta Liturghie, mai cu seamă iarna.

Sora Rozina a ţinut grupul unit. Ea ne-a ajutat foarte mult. Deşi ea nu prea vorbea, cum să vă spun eu, comportamentul ei ne atrăgea. Mai ales la Înălţare, ne adunam în biserică iar sora Rozina ne scria bileţele din partea lui Isus şi ni le împărţea: "Eu plec la Tatăl şi îţi las ca amintire, şi scria pentru fiecare câte ceva cum ar fi: rugăciunea, bucuria, suferinţa, învăţătura, jertfa, crucea, cuvântul meu...", iar noi tare ne bucuram când primeam acele "amintiri de la Isus".

Încercări ale credinţei

Veronica a fost de mică apropiată de biserică, datorită bunicii ei, Zarafina, care era o femeie foarte credincioasă şi apropiată de biserică şi de preoţi. Avea, de asemenea, un cult aparte faţă de răposaţi şi faţă de eroi.

Îmi amintesc că la un moment dat se iscase o neînţelegere între părinţii Veronicăi şi o vecină, din cauza unei fântâni din apropierea casei, iar unul dintre preoţi a oprit-o pe Veronica o perioadă de la sfânta Împărtăşanie. "Dacă aţi şti cât a suferit fiinţa aceea atunci!" Nu spunea nimic, dar puteai vedea pe chipul ei cât de mult îndura. Nu îmi mai amintesc cum s-a încheiat povestea asta, dar ştiu că nu i-a fost deloc uşor. La fel şi când a murit tatăl ei, foarte mult a suferit.

Pe atunci, mai exista şi practica spirituală numită "Roaba Mariei". L-am întrebat într-o zi pe pr. Alois Donea, de ce nu a primit-o şi pe Veronica în această mişcare? Nu mi-a răspuns, ci doar a ridicat din umeri.

Veronica îl avea pe pr. Alois Donea ca îndrumător spiritual, care era preot vicar la Hălăuceşti. Ulterior a fost mutat la Huşi. Eu am fost o perioadă la Huşi, lucram acolo la parohie, şi într-o bună zi, părintele Donea mi-a spus: "Vezi că o să vină Veronica". Şi, într-adevăr, a venit la Huşi. Avea treabă cu părintele. Probabil a venit să-i ceară un sfat. Auzisem mai apoi că mama ei voia să o mărite. Ea dorea foarte mult să se consacre lui Dumnezeu. A plâns foarte mult când a plecat de la Huşi, pentru că eu am însoţit-o până la gară şi mi-am dat seama că are o greutate mare pe suflet.

A avut multe lovituri

La două săptămâni după această vizită făcută la Huşi, părintele Donea m-a înştiinţat că Veronica a murit. Mie nu-mi venea să cred, căci nu ştiam să fi suferit de vreo boală. O ştiam sănătoasă.

Când am ajuns în autogara de la Hălăuceşti, m-am întâlnit cu sr. Clementina pe care am întrebat-o: "Soră, ce-i cu treaba asta?" Sora mi-a zis: "Vezi că şi victima şi criminalul tot din sat sunt". Când am ajuns la casa părintească, vă puteţi imagina ce era acolo. Când m-au văzut, s-au apucat să-şi pună mâinile în cap şi să bocească strigând: "Scoală, Veronica, a venit prietena ta!" (O năpădesc lacrimile).

Veronica fusese aşezată în sicriu în casă. Era îmbrăcată în mireasă şi i se vedeau rănile la mâini şi la gât.

A avut multe lovituri.

Cum s-a întâmplat tragedia?

În ziua respectivă fusese Mirul la Hălăuceşti.

În sat era o văduvă, peste calea ferată, Balint Veronica îi spunea. Noi când mergeam la Hălăuceşti dormeam la ea. În seara precedentă, Veronica a rămas peste noapte la dânsa. Această femeie a spus că în acea noapte Veronica fusese agitată şi nu prea a reuşise să se odihnească.

În ziua Mirului a ajutat la biserică, adunând lucrurile după sfânta Liturghie. Când s-a terminat treaba, prietenele ei i-au zis că e vremea să plece acasă. Dar ea a răspuns: "Nu merg acum că-i prea cald. Mai zăbovesc puţin. Şi a rămas la Hălăuceşti. Celelalte fete au plecat acasă, la Nisiporeşti. Pe drum s-au întâlnit cu "Mocănel" (Pavel Mocanu). A fost văzut de un om din Hălăuceşti şi de o femeie, care venise la cules fasole. Între timp, pornise şi Veronica spre casă. În vale, la "fântâna lui Vangheauă" s-au întâlnit.

Eu aşa cred: asta a fost o întâmplare sau Dumnezeu a vrut!?

Ea fiind voinică a sărit, că ăla nu era înalt, era de statură mică; probabil că a doborât-o cu cuţitul. Veronica nu murea, dacă oamenii care au venit de la Hălăuceşti ar fi spus, dar au văzut şi au tăcut. Nu au spus nimic sau măcar să-i fi sărit în ajutor. Dar au tăcut şi au plecat mai departe acasă. Asta-i părerea mea, de aceea o spun.

Poliţia a venit de mai multe ori şi a cerut informaţii despre cele întâmplate, a făcut tot felul de măsurători, s-a interesat de ora exactă când a trecut Mocanu pe drum, când a ajuns la tren...

Iniţial au fost arestaţi alţi doi: Pavel Dumitraş şi Nicolae Măgdici. Aceştia se întorseseră de la Luncaşi în ziua respectivă, iar pe drum îl întâlniseră pe "Mocănel" (Pavel Mocanu). Nu ştiu cum de s-au putut ascunde aceste lucruri!

Bărbatul meu a fost la CFR şi a lucrat cu şeful gării din Hălăuceşti. Acesta i-a povestit că l-a văzut pe Pavel Mocanu plin de sânge şi l-a întrebat: "Băi, tu ce faci aici?" "Vreau să plec la Bacău", zise acesta, că el acolo lucra. Dar nu a mai plecat cu trenul, ci s-a întors acasă. Şi probabil că s-a dus la vreun vecin în seara aceea, că nu a fost acasă. Şi-a spălat hainele acolo şi a plecat dimineaţa din nou la Hălăuceşti. Veronica era cu faţa-n jos, cu capu pe mână şi tot el a făcut o cruce din ciocani şi i-a aşezat-o pe spate. Unchiul Veronicăi, a auzit ceva gălăgie prin sat şi atunci şi-a dat seama că, de fapt, i se păruse lui că auzise strigăte în după-amiaza zilei precedente. Acolo s-a dat o luptă. Dar a fost prea târziu că nu a ştiut.

O femeie din sat, care avea pământ prin apropierea "fântânii lui Vangheauă", mergând să-şi vadă tarlaua a zărit-o pe Veronica şi a trimis vorbă în sat.

Înmormântarea...

În ziua înmormântării, vremea era urâtă. Ploua. Sfânta Liturghie a fost celebrată în biserica din Nisiporeşti de către pr. Mihai Dămoc. Au mai concelebrat şi alţi câţiva preoţi.

Sicriul cu trupul neînsufleţit al Veronicăi, aşezat înaintea altarului, era înconjurat de flori.

Eu i-am spus părintelui Alois Donea: "Părinte, Sfinţia Voastră o cunoaşteţi atât de bine pe Veronica. Trebuie să spuneţi ceva!" "Nu, a răspuns părintele, să se reclame singură".

La înmormântarea ei, sr. Rozina a scris o cuvântare pe care am păstrat-o eu, apoi i-am dat-o pr. Anton Demeter.

Ea a fost cea aleasă

E clar că Veronica a fost cea aleasă dintre noi toate. Şi dorinţa aceasta de sfinţenie pe care a avut-o...!

Am văzut şi eu la televizor că au mai vorbit unele persoane despre ea, dar eu am să vă spun: Dacă ar fi reuşit să exprime trăirile sau viaţa ei spirituală! Pentru că ea a fost foarte spirituală. Şi, nu ştiu cum să vă spun, ea voia să fie cu Isus, nu o interesa nimic altceva. Se scula dimineaţa, împreună cu alte fete, îl trezeau pe bădia Ghiţă clopotarul şi porneau împreună peste câmp spre biserica din Hălăuceşti. Îmi aduc aminte că o dată era o iarnă mare şi fusesem la biserică la Hălăuceşti mai multe fete. Şi când ne întorceam, eu cu ea, fiind mai voinice, rămâneam în urmă, celelalte fiind mai sprintene mergeau mai repede. Când ne-am uitat în urmă, am văzut că venea un lup săltând prin zăpadă. Veronica mi-a spus: "Să stăm pe loc, să treacă lupul". Şi am stat pe loc. Lupul a trecut pe lângă noi, fără să ne facă vreun rău, iar noi am continuat drumul spre casă.

Veronica mai vine

Mi-a dat telefon un nepot de la Mangalia chiar în ziua în care a avut loc beatificarea Veronicăi la Nisiporeşti (22 septembrie 2018). M-a întrebat dacă am fost la celebrare. Şi i-am spus că am fost şi m-a impresionat foarte mult. "Să-ţi spun eu - mi-a zis - ce mi s-a întâmplat. M-am culcat aseară şi am visat-o pe Veronica. Nu era mama (căci şi mama lui e moartă), ci Veronica. M-a mângâiat şi mi-a spus: "Nu-ţi fă griji, că va fi bine". Eu nu l-am întrebat dacă are necazuri sau vreo problemă, ştiu însă că o cunoaşte pe Veronica, pentru că a trăit, o vreme, acolo în sat, la Nisiporeşti. De altfel, sunt şi un fel de rude, mai îndepărtate.

Mi-au mai spus şi alţii că s-au rugat ei şi au simţit că au primit ajutor.

Şi pe sora Rozina, îmi amintesc că am întrebat-o o dată: "Mai vine Veronica?" şi ea mi-a răspuns: "Vine, cum să nu. Am primit multe ajutoare de la ea".

Nu mai am cuvinte

Am fost recent la Nisiporeşti şi când am văzut ce s-a făcut acolo pentru Veronica am rămas fără cuvinte. Numai ce am intrat în biserică, am rămas copleşită simţind-o atât de aproape pe Veronica (plânge). I-am spus aşa: "Ce ai făcut, Veronica, din satul ăsta!? Că nimeni nu s-a aşteptat. Uite, Vironoi, ce ai făcut!", că aşa îi spuneam noi prietenele ei câteodată, fiind ea mai hotărâtă şi curajoasă decât noi toate. Eu nici acum nu îmi dau bine seama ce s-a petrecut atunci, la beatificarea Veronicăi.

La început nici nu i-am văzut icoana acolo pe perete, apoi mi-am dat seama că este ea şi i-am spus: "Măi, Veronică, ce-ai făcut, te-ai cocoţat acolo!" (râde).

M-am rugat mult să nu mor, să pot ajunge să trăiesc momentul beatificării ei. Dumnezeu m-a ascultat. Când am ocazie mai merg să o vizitez.

Veronica a fost pregătită

Cum să vă spun eu: oamenii se rezumă la crimă. Nu asta are valoare. Valoare are pentru ce a murit: credinţa ei, nevinovăţia ei, martiriul ei, lupta ei. Lumea nu înţelege asta şi spune: "Hei, a murit; a murit, asta e! A fost o întâmplare nefericită". Ea însă s-a pregătit zilnic, toată viaţa, pentru acea clipă în care şi-a dat viaţa apărându-şi nevinovăţia.

Veronica a fost pregătită, a fost pregătită...

Un mesaj pentru tineri

Lumea era parcă altfel pe atunci: mai credincioasă, mai bună.

Astăzi, oamenii nu prea se mai gândesc la Dumnezeu, să meargă la biserică, să se roage. Spun că nu mai au timp.

Tinerii ar trebuie să ştie că ei îi aparţin lui Dumnezeu. Degeaba au impresia că sunt stăpâni pe ei, şi asta le este suficient şi pot face ceea ce vor.

Credinţa trebuie hrănită: în primul rând cu rugăciunea, apoi cu sacramentele, cu practicile spirituale.

Veronica transmitea în jurul ei o trăire aparte, datorată intimităţii ei cu Dumnezeu. Nu ştiu eu să descriu exact ceea ce simţea ea. Oricum, legătura ei cu Dumnezeu era profundă. Eu aşa am văzut în ea: o nevinovăţie aparte. Eu aşa am văzut şi nu pot să spun altceva. Te atrăgea şi te simţeai bine când erai în preajma ei.

Dar, cum să vă spun, pe atunci şi atmosfera din jur era favorabilă credinţei: parcă te simţeai atrasă când o vedeai pe cutare sau cutare atât de apropiată şi dornică de Dumnezeu; parcă te simţeai atrasă şi tu spre acea viaţă. Exista cu adevărat o întrecere spirituală între tinerele de atunci.

Am trăit cu mare bucurie acea perioadă din viaţă. M-am simţit foarte bine.

Eu o admir mult pe Veronica şi încă simt o adâncă legătură de prietenie şi comuniune cu ea. Parcă trăieşte în mine.

Chiar dacă drumurile noastre s-au despărţit la un moment dat, prietenia şi spiritualitatea noastră a rămas ca o verigă ce continuă să ne unească.

Ar trebui ca lumea care se roagă ei şi primeşte un har, să fie sinceră, să dea mărturie, ca să o putem vedea cât de curând canonizată.

Ce să vă spun: dacă ea a fost aleasă...!

Înainte să ne luăm rămas bun, vizibil emoţionată, Cătălina s-a bucurat să vadă din nou Rozariul cu care fericita Veronica a murit ţinându-l strâns în mână şi să atingă o mică relicvă, ce mai păstrează petele de sânge ale fecioarei martire.

Ne-am rugat împreună Sfintei Fecioare Maria şi i-am mulţumit lui Dumnezeu şi fericitei Veronica pentru bucuria de a o fi simţit atât de aproape, lângă noi, la această întâlnire.

Totodată am înţeles şi mai mult cât sunt de actuale şi adevărate cuvintele Sfântului Părinte, papa Francisc, rostite în cadrul sinodului din octombrie 2018: "De un pic de timp port în inimă un gând. Simt că asta e ceea ce vrea Domnul ca eu să spun: ca să existe o alianţă între tineri şi bătrâni.... Rădăcinile - acest lucru, iertaţi-mă, îl port în inimă - sunt vârstnicii, bravii vârstnici... Vorbiţi cu vârstnicii!" Noi avem nevoie de tineri profeţi, dar fiţi atenţi: niciodată nu veţi fi profeţi dacă nu preluaţi visurile vârstnicilor".

Pr. Virgil Blaj, OFMConv.

* * *

Secţiunea specială "Veronica Antal" pe www.ercis.ro

lecturi: 60.