Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 5 decembrie 2018

Cateheze despre "Tatăl nostru" - 1: Învaţă-ne să ne rugăm

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi începem un ciclu de cateheze despre "Tatăl nostru".

Evangheliile ne-au încredinţat portrete foarte vii ale lui Isus ca om al rugăciunii: Isus se ruga. În pofida urgenţei misiunii sale şi a insistenţei atâtor oameni care-l caută, Isus simte nevoia de a se retrage în singurătate şi să se roage. Evanghelia lui Marcu ne relatează acest detaliu încă de la prima pagină a activităţii publice a lui Isus (cf. 1,35). Ziua inaugurală a lui Isus la Cafarnaum s-a încheiat în manieră triumfală. După ce a apus soarele, mulţimi de bolnavi ajung la poarta unde locuieşte Isus: Mesia predică şi vindecă. Se realizează vechile profeţii şi aşteptările atâtor oameni care suferă: Isus este Dumnezeu apropiat, Dumnezeul care ne eliberează. Însă acea mulţime este încă mică dacă este comparată cu atâtea alte mulţimi care se vor aduna în jurul profetului din Nazaret; în anumite momente este vorba despre adunări oceanice, iar Isus este în centrul a toate, aşteptatul neamurilor, împlinirea speranţei lui Israel.

Şi totuşi El se eliberează; nu ajunge ostatic al aşteptărilor celui care de acum l-a ales ca leader. Care este un pericol al liderilor: să se alipească prea mult de oameni, să nu stea la distanţă. Isus îşi dă seama de a sta şi nu ajunge ostatic al oamenilor. Încă din prima noapte de la Cafarnaum, demonstrează că este un Mesia original. În ultima parte a nopţii, când se anunţă de acum zorile, discipolii iarăşi îl caută, dar nu reuşesc să-l găsească. Unde este? Până când Petru în sfârşit îl găseşte într-un loc izolat, complet absorbit în rugăciune. Şi îi spune: "Toţi te caută!" (Mc 1,37). Exclamaţia pare să fie clauza pusă unui succes plebiscitar, dovada bunei reuşite a unei misiuni.

Însă Isus le spune discipolilor săi că trebuie să meargă în altă parte; că nu oamenii îl caută pe El, ci înainte de toate El îi caută pe alţii. Motiv pentru care nu trebuie să înfigă rădăcini, ci să rămână încontinuu pelerin pe drumurile din Galileea (v. 38-39). Precum şi pelerin spre Tatăl, adică: rugându-se. În drum de rugăciune. Isus se roagă.

Şi totul se întâmplă într-o noapte de rugăciune.

În unele pagini ale Scripturii pare că înainte de toate rugăciunea lui Isus, intimitatea sa cu Tatăl, conduce totul. Aşa va fi de exemplu mai ales în noaptea din Ghetsemani. Ultima etapă a drumului lui Isus (absolut cea mai dificilă dintre cele pe care le-a făcut până atunci) pare să găsească sensul său în ascultarea continuă pe care Isus o dă Tatălui. O rugăciune cu siguranţă grea, ba chiar o adevărată "agonie", în sensul spiritului de întrecere al sportivilor, şi totuşi o rugăciune capabilă să susţină drumul crucii.

Iată punctul esenţial: acolo, Isus se ruga.

Isus se ruga cu intensitate în momentele publice, împărtăşind liturgia poporului său, dar căuta şi locuri izolate, separate de zgomotul lumii, locuri care să permită să coboare în secretul sufletului său: este profetul care cunoaşte pietrele deşertului şi urcă sus pe munţi. Ultimele cuvinte ale lui Isus, înainte de a muri pe cruce, sunt cuvinte ale psalmilor, adică ale rugăciunii, ale rugăciunii iudeilor: se ruga cu rugăciunile pe care l-a învăţat mama.

Isus se ruga aşa cum se roagă orice om din lume. Şi totuşi, în modul său de a se ruga era cuprins şi un mister, ceva ce cu siguranţă n-a scăpat de ochii discipolilor săi, dacă în evanghelii găsim acea implorare aşa de simplă şi imediată: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1). Ei îl vedeau pe Isus rugându-se şi voiau să înveţe să se roage: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm". Şi Isus nu refuză, nu este gelos pe intimitatea sa cu Tatăl, ci a venit tocmai pentru a ne introduce în această relaţie cu Tatăl. Şi astfel devine maestru de rugăciune al discipolilor săi, aşa cum vrea cu siguranţă să fie pentru noi toţi. Şi noi ar trebui să spunem: "Doamne, învaţă-mă să mă rog. Învaţă-mă".

Chiar dacă poate că ne rugăm de atâţia ani, mereu trebuie să învăţăm! Rugăciunea omului, această năzuinţă care se naşte în manieră aşa de naturală din sufletul său, este probabil unul dintre misterele cele mai consistente ale universului. Şi nu ştim nici dacă rugăciunile pe care le adresăm lui Dumnezeu sunt efectiv cele pe care El vrea să-i fie adresate. Biblia ne dă şi mărturie despre rugăciuni inoportune, care la sfârşit sunt respinse de Dumnezeu: e suficient să amintim parabola fariseului şi a vameşului. Numai acesta din urmă, vameşul, se întoarce acasă de la templu justificat, pentru că fariseul era orgolios şi îi plăcea ca oamenii să-l vadă rugându-se şi se prefăcea că se roagă: inima era rece. Şi spune Isus: acesta nu este justificat "căci orice se înalţă pe sine nu va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (Lc 18,14). Primul pas pentru a ne ruga este să fim umili, să mergem la Tatăl şi să spunem: "Priveşte-mă, sunt păcătos, sunt slab, sunt rău", fiecare ştie ce să spună. Dar mereu se începe cu umilinţa, şi Domnul ascultă. Rugăciunea umilă este ascultată de Domnul.

De aceea, începând acest ciclu de cateheze despre rugăciunea lui Isus, lucrul cel mai frumos şi mai corect pe care trebuie să-l facem toţi este să repetăm invocaţia discipolilor: "Învăţătorule, învaţă-ne să ne rugăm!". Va fi frumos, în acest timp de Advent, să repetăm asta: "Doamne, învaţă-mă să mă rog". Toţi putem merge un pic mai departe şi să ne rugăm mai bine; dar să cerem asta de la Domnul: "Doamne, învaţă-mă să mă rog". Să facem asta, în acest timp de Advent, şi El cu siguranţă nu va lăsa să cadă în gol invocaţia noastră.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.