Papa Francisc: Mesajul adresat cu ocazia celei de-a XXIII-a Şedinţe Publice a Academiilor Pontificale

Veneratului frate

cardinalul Gianfranco Ravasi,

preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii şi al Consiliului de Coordonare între Academiile Pontificale

Mă adresez dumneavoastră cu ocazia celei de-a XXIII-a Şedinţe Solemne Publice a Academiilor Pontificale, manifestare apărută în 1995 ca urmare a reformei Academiilor Pontificale voite de sfântul Ioan Paul al II-lea, şi care constituie o etapă importantă şi de acum tradiţională pe drumul celor şapte Academii reunite în Consiliul de Coordonare, prezidat de dumneavoastră. În coincidenţă cu Şedinţa anuală, se desfăşoară şi acordarea Premiului, organizată pe rând de una dintre Academii, în funcţie de sectorul de competenţă. Un Premiu pe care îl acord cu plăcere pentru a promova şi a susţine angajarea celor care, îndeosebi tineri sau instituţii care lucrează cu tineri, se deosebesc în respectivele sectoare pentru a contribui la promovarea unui nou umanism creştin.

De aceea, adresez salutul meu cordial tuturor celor prezenţi, cardinali, episcopi, ambasadori, academicieni şi prieteni care participaţi la Şedinţa Solemnă Publică, dorind cu putere ca acest moment de întâlnire de acum obişnuit să poată reprezenta pentru toţi, începând de la câştigătorii Premiului, o încurajare la cercetarea şi la aprofundarea tematicilor fundamentale pentru o viziune umanistă creştină.

A XXIII-a ediţie a fost organizată de Academia Pontificală de Teologie şi de Academia Pontificală a Sfântului Toma de Aquino. Un salut deosebit îl adresez preşedinţilor acestor două Academii, cucernicul părinte Réal Tremblay şi cucernicul părinte Serge-Thomas Bonino, şi respectivilor academicieni, mulţumindu-le pentru activitatea lor, mărturisită mai ales de revista Path, publicată de Academia de Teologie, cu care se propune cititorilor, aşa cum sugerează deja titlul, un itinerar, un drum de cercetare şi de aprofundare teologică.

Vă felicit pentru alegerea temei acestei Şedinţe Publice: "Veşnicia, cealaltă faţă a vieţii", care ne stimulează să reflectăm din nou şi mai mult asupra unui domeniu, nu numai teologic, care, deşi este esenţial şi central în experienţa creştină, este destul de neglijat, atât în cercetarea teologică din ultimii ani cât şi, mai ales, în vestire şi în formarea credincioşilor.

"Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni", afirmăm în fiecare duminică, recitând ultimul articol din Crezul niceno-constantinopolitan. Şi Simbolul apostolilor se încheie cu aceste cuvinte: "Cred [...] în învierea morţilor şi în viaţa veşnică". Aşadar, este vorba despre nucleul esenţial al credinţei creştine, despre o realitate strâns unită cu mărturisirea de credinţă în Cristos mort şi înviat. Şi totuşi reflecţia escatologică despre viaţa veşnică şi despre înviere, în cateheză şi în celebrare, nu găseşte spaţiul şi atenţia pe care le merită. Uneori există impresia că această temă este uitată şi neglijată în mod voit, pentru că este aparent îndepărtată, străină de viaţa zilnică şi de sensibilitatea contemporană.

Nu trebuie să ne uimim prea mult: de fapt, unul dintre fenomenele care marchează cultura actuală este tocmai închiderea orizonturilor transcendente, concentrarea pe sine înşişi, alipirea aproape exclusivă de prezent, uitând sau cenzurând dimensiunile trecutului şi mai ales ale viitorului, perceput, îndeosebi de tineri, ca întunecat şi încărcat de incertitudini. Viitorul dincolo de moarte apare, în acest context, în mod inevitabil încă şi mai departe, indescifrabil sau complet inexistent.

Însă atenţia scăzută faţă de tema veşniciei, faţă de speranţa creştină care vesteşte învierea şi viaţa veşnică în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, poate să depindă şi de alţi factori: de exemplu, limbajul tradiţional, folosit în predică sau în cateheză pentru a vesti acest adevăr de credinţă, poate să apară astăzi aproape de neînţeles şi transmite uneori o imagine mai puţin pozitivă şi "atrăgătoare" a vieţii veşnice. Cealaltă faţă a vieţii poate, astfel, să fie percepută ca monotonă şi repetitivă, plictisitoare, chiar tristă sau complet nesemnificativă şi irelevantă pentru prezent.

Nu aşa gândea marele părinte al Bisericii, Grigore de Nissa, care, într-o Omilie despre Cântarea Cântărilor (VIII) - care în mod oportun va fi repropusă în timpul Şedinţei - oferea o cu totul altă viziune despre veşnicie. De fapt, viaţa veşnică este concepută de el ca o condiţie existenţială nu statică, ci dinamică şi vie. Dorinţa umană de viaţă şi de fericire, strâns unită cu aceea de a-l vedea şi de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, încontinuu creşte şi se reînnoieşte trecând de la un stadiu la altul fără a găsi vreodată sfârşit şi împlinire. Experienţa întâlnirii cu Dumnezeu transcende, de fapt, orice cucerire umană şi constituie ţinta infinită şi mereu nouă.

Şi sfântul Toma de Aquino subliniază acest aspect, afirmând că în viaţa veşnică se împlineşte unirea omului cu Dumnezeu, care este "răsplata şi scopul tuturor trudelor noastre", şi această unire constă în "viziunea desăvârşită" a Lui. În această stare, continuă sfântul Toma, "fiecare fericit va avea mai mult decât a dorit şi a sperat [...] şi numai Dumnezeu îl poate sătura, ba chiar să meargă mult mai încolo, până la infinit". În afară de asta, continuă el, "viaţa veşnică constă în fraternitatea bucuroasă a tuturor sfinţilor". Citându-l pe sfântul Augustin, Toma afirmă: "Toată bucuria nu va intra în cei fericiţi, ci toţi cei fericiţi vor intra în bucurie. [...] Vom contempla faţa sa, ne vom sătura de prezenţa sa într-o tinereţe veşnic reînnoită" (Conferinţe despre Crez, art. 12).

Reflecţia părinţilor Bisericii şi a marilor teologi ar trebui deci să ne ajute şi să ne încurajeze să repropunem cu eficacitate şi pasiune, fie cu un limbaj adecvat cotidianităţii noastre fie cu profunzimea oportună, inima credinţei noastre, speranţa care ne însufleţeşte şi care dă forţă mărturiei creştine în lume: frumuseţea Veşniciei.

Doresc ca, fie la nivel teologic fie la nivel de vestire, de cateheză şi de formare creştină, să se reînnoiască interesul şi reflecţia despre veşnicie, fără de care dimensiunea prezentului devine lipsită de un sens ultim, de capacitatea de reînnoire, de speranţa în viitor.

De aceea, voind să promovez şi să încurajez cercetarea teologică, şi îndeosebi aceea orientată să aprofundeze temele escatologice, sunt bucuros să acord Premiul Academiilor Pontificale, ex aequo, la doi tineri studioşi: dr. Stefano Abbate, pentru teza de doctorat cu titlul Secularizarea speranţei creştine prin gnoză şi ebionism. Studiu despre mesianismul modern (La secularización de la esperanza cristiana a través de la gnosis y el ebionismo. Estudio sobre el mesianismo moderno); şi dr. Francisco Javier Pueyo Velasco, pentru opera Plinătatea pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu în istoria teologiei (La plenitud terrena del Reino de Dios en la historia de la teología).

În afară de asta, sunt fericit să acord Medalia Pontificatului lui dr. Guillermo Contín Aylón, pentru teza "Vado ad Patrem. Înălţarea lui Cristos în Comentariul la Ioan al sfântului Toma de Aquino" ("Vado ad Patrem. La Ascension de Cristo en el Comentario a Juan de santo Tomas de Aquino").

În sfârşit, urez academicienilor şi tuturor participanţilor la întâlnire o angajare mereu rodnică în respectivele domenii de cercetare şi vă încredinţez pe toţi şi pe fiecare dintre voi Fecioarei Maria, care deja se bucură de vederea bucuroasă a lui Dumnezeu în viaţa veşnică şi mijloceşte pentru noi, pelerini în istorie, în drum spre veşnicie.

Din inimă vă împart vouă tuturor şi familiilor voastre o binecuvântare apostolică specială.

Din Vatican, 4 decembrie 2018

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.