Reflecţie la prima duminică din Advent, Anul C, 2018

Voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă (cf. Ier 33,15).

Începând cu această duminică am intrat într-un nou an liturgic, notat simbolic cu "C", an în care vom rememora şi retrăi misterele mântuirii noastre, începând cu pregătirile pentru prima venire a lui Isus de la Crăciun şi terminând cu pregătirile pentru cea de a doua sa venire, de la Parusie, urmând cu precădere Evanghelia după sfântul Luca.

Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam se bucura de tot binele din univers şi de comuniunea cu Făcătorul său. Dar după ce Adam a săvârşit păcatul, el şi urmaşii lui au cunoscut tot răul posibil şi au pierdut prietenia cu Dumnezeu. Dacă voim să cunoaştem grozăviile păcatului, să mergem numai în închisori, în spitale sau în cimitire şi ne vom convinge. Dar Dumnezeu nu putea lăsa omul şi universul la voinţa rea a diavolului. De aceea a întocmit un plan de mântuire prin care locuitorii pământului să poată redobândi fericirea şi relua legătură cu el. Dumnezeu a elaborat un plan de mântuire şi l-a pus în aplicare împreună cu Fiul său iubit, Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt.

Rănile şi petele păcatului nu au un leac omenesc pe pământ. Scriptura spune că: aşa cum etiopianul nu-şi poate schimba pielea şi nici pardosul petele (cf. Ier 13,23), la fel nici omul nu poate scăpa de petele păcatului. Tentativa de spălare cu apă a inimii şi a mâinilor pătate de păcat este sortită eşecului. Exemplu în acest sens ne este Pilat, cel care l-a condamnat la moarte pe Isus cel nevinovat (cf. Mt 27,24). Biblia spune că: "Isus este singurul care ne iubeşte şi care ne spală păcatele, cu sângele său" (Ap 1,5). Cei învinşi de diavol şi păcat şi care nu vin la Isus cu păcatele lor, la venirea lui de-a doua, vor fi aruncaţi pentru totdeauna în întunericul cel dinafară şi în cuptorul încins, unde vor plânge şi vor scrâşni din dinţi (cf. Mt 13,42; 25,30).

De aceea, în prima duminică din Advent, în prima duminică din pregătirea noastră în vederea Naşterii Mântuitorului, Biserica ne cheamă prin Evanghelia zilei, atât la pregătirea pe care trebuie s-o facem pentru a întâmpina Naşterea Domnului, Crăciunul, cât şi la pregătirea pe care trebuie să o facem pentru întâmpinarea celei de a doua veniri a lui Isus, Parusia, de la sfârşitul timpului şi al istoriei când Isus va desăvârşi lucrarea sa de mântuire a noastră. Aşa cum bine ştim, această lucrare de mântuire a noastră, a început imediat după primul păcat şi s-a împlinit la cruce. În această lucrare Dumnezeu i-a cooptat şi pe oameni; mai întâi au fost profeţii, preoţii şi regii sfinţi din vechime, dar acum sunt chemaţi să conlucreze toţi creştinii (cf. Mc 16,15; Lc 24,48), creştini care prin Botez au devenit ei înşişi: profeţi, preoţi şi regi sfinţi (cf. 1Pt 2,9; Ap 1,6).

În Psalmul 25 cântat de noi astăzi, remarcăm două rugăciuni: "Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale,

şi învaţă-mă cărările tale. Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele!" (Ps 25,4-5)! În familia "alesei doamne" (cf. 2In 1,1), apostolul Ioan a găsit copii umblând în adevăr (cf. 2In 1,4). Aşa trebuie să se găsească şi astăzi în familiile creştine. Tot psalmul 25 ne spune că "Domnul se destăinuie celor care se tem de el" (Ps 25,14). Tot planul divin de răscumpărare, pentru cei cărora nu le place păcatul, Dumnezeu le-a revelat prin mulţi oameni aleşi de el (cf. Ps 85,10; Am 3,7), prin cuvinte, prin prefigurări, prin evenimente prevestitoare şi lămuritoare, iar la împlinirea timpului Dumnezeu ne-a revelat planul său mântuitor, prin Fiul său Isus (cf. Evr 1,1-2).

Astfel, lucrarea mântuitoare a lui Isus de la cruce a fost prefigurată de Arca Alianţei aşezată în Sfânta Sfintelor, adică înaintea ochilor lui Dumnezeu. În Arca Alianţei erau puse: un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise şi tablele legământului (cf. Evr 9,4), toate semne ale răzvrătirii şi ale păcatului şi care stăteau mereu înaintea ochilor lui Dumnezeu. Când Dumnezeu nu mai putea suporta păcatul, venea Marele Preot acoperea cu sângele unui miel fără meteahnă capacul pus peste păcatele din Arcă (cf. Lev 16,14-16) şi Dumnezeu văzând sângele care prefigura sângele ce avea să fie vărsat de Isus pe Calvar, Isus, adevăratul Miel (cf. In 1,29) şi adevăratul Preot, renunţa de a lovi poporul (cf. Evr 9,12).

Dar, nu numai Dumnezeu nu suportă păcatul, dar nici omul care l-a săvârşit; zic asta, căci după păcat Adam şi Eva au simţit nevoia să-şi acopere păcatul cu frunze de smochin (cf. Gen 3,7). Dar nimic de pe pământ şi din întreg universul nu poate acoperi păcatul. Atunci Dumnezeu le-a făcut oamenilor şorţuri din piele de miel, prin care anunţa jertfa de sânge a lui Isus, jertfă care singura va acoperi păcatul (cf. Gen 3,21).

Toate jertfele vechi au prefigurat Jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii (cf. Ap 1,5). Aici sfântul Paul trage cea mai corectă concluzie: "Aşadar, ce vom spune cu privire la acestea? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el" (Rom 8,31-32)?

Evanghelia de astăzi ne aminteşte că între Crăciun şi Parusie, între moarte şi viaţă, stă Isus răstignit şi înviat care aduce pacea între Dumnezeu şi omul răzvrătit, care ne arată "îndurarea şi mântuirea sa" (Ps 85,8).

În drumul spre Ţara Canaanului, simbol al împărăţiei cerurilor pregătită de Dumnezeu pentru oameni, poporul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru condiţiile grele ale pustiului şi atunci s-a deschis pământul şi i-a înghiţit pe mulţi dintre cei răzvrătiţi, vreo 14.000 (cf. Num 16,32). Atunci Moise l-a chemat pe preotul Aaron ca să stea în mijloc, "între răzvrătiţii morţi şi răzvrătiţii rămaşi în viaţă şi să aducă jertfă de tămâie, alt simbol al jertfei lui Cristos care acoperă păcatul, ca să înceteze urgia (cf. Num 16,47-50). Aici Aaron este prefigurarea lui Isus, adevăratul Mare Preot care va fi răstignit "între făcătorii de rele" (Lc 23,33). Isaia spune că Isus a "fost zdrobit pentru noi" (Is 53,4-5), iar apostolul Paul ne spune că Isus a murit în locul nostru (cf. Rom 5,6.8). "căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16).

Iertarea datorată milei lui Dumnezeu faţă de păcătoşi este şi subiectul psalmului 85 cântat de noi la versetul de la Evanghelie. Credincioşii nu se îndoiesc de bunătatea lui Dumnezeu, însă în acelaşi timp simt apăsarea dreptăţii lui. Dumnezeu este bun: "nu va ierta el"? Dar în acelaşi timp Dumnezeu este sfânt, drept şi adevărat: "atunci cum va putea trece el cu vederea un singur păcat"? Cu toate că aceste trăsături divine: bunătatea şi adevărul, dreptatea şi pacea, par imposibil de împăcat după părerea omului, totuşi ele "s-au întâlnit" (cf. Ps 85,10). La cruce, păcatul a fost condamnat, dreptatea a fost satisfăcută, iar harul a început să se reverse (cf. Rom 5,21).

Am fost mântuiţi prin "har" (cf. Ef 2,8), prin lucrarea perfectă a lui Cristos de la cruce (cf. Evr 10,10). Dar lectura a doua de astăzi ne îndemnă să ne întărim în sfinţenie şi să veghem asupra noastră (cf. 1Tes 3,13). Iar a ne întări în sfinţenie şi veghea, înseamnă a privi cu atenţie la Cristos. "Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, Isus (Evr 12,2). Iar a privi la Isus presupune a refuza şi numai a privi la lucrurile care ne pot murdări sufletele şi caracterul de creştin. "Vă spun că oricine priveşte o femeie dorind-o a şi comis adulter cu ea în inima lui" (Mt 5,28). De aceea: "Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8).

Dar Dumnezeu ne revelat planul său mântuitor şi cele privitoare la venirea sa de-a doua, prin evanghelişti şi scriitori. Iată ce ne spune, de exemplu, prin Henry Hart Milman (1791-1868), un englez, un istoric civil şi ecleziastic, în cartea sa, Istoria iudeilor, cap 13: "Toate proorociile făcute de Cristos, cu privire la distrugerea Ierusalimului, s-au împlinit literal. Iudeii au trăit realitatea adevărului din cuvintele sale de avertizare: "Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura" (Mt 7,2) şi "ceea ce a semănat omul aceea va culege" (Gal 6,7).

Dar nu frica de venirea de-a doua a lui Isus cu semnele atotputerniciei sale şi cu judecata lui cea dreaptă, nici chiar răsplătirile paradisului, trebuie să ne călăuzească viaţa, ci dragostea faţă de Dumnezeu. De aceea un suflet ales spunea: "Dacă aş avea putere aş stinge flăcările iadului şi aş da foc raiului, pentru ca oamenii să nu-l caute pe Dumnezeu nici de frică şi nici din interes pentru răsplată, ci numai din dragoste".

De aceea suntem îndemnaţi de lectura a doua de astăzi să ne întărim inimile în sfinţenie (cf. 1Tes 3,13). Deşi suntem sfinţiţi prin lucrarea lui Isus de la cruce, trebuie să veghem căci putem cădea datorită tentaţiilor vieţii. Următoarele trei versete de după fragmentul citit astăzi ne spun că "pentru sfinţirea noastră, voia lui Dumnezeu este ca fiecare să se ferească de curvie; fiecare să ştie să-şi ţină vasul fiinţei sale în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftelor, ca păgânii care nu-l cunosc pe Dumnezeu" (1Tes 4,3-5).

Mare supărare aduce lui Dumnezeu păcatul curviei sub toate aspectele lui: gânduri, vorbe, glume, fapte, perversiuni, căci este împotriva vieţii. Dumnezeu ca un Tată bun suferă pentru orice copil care a apucat pe calea satanei. După Biblie, numai cei drepţi şi curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8), numai lor Dumnezeu le descoperă planul său mântuitor (cf. Ps 25,14; Am 4,7) numai lor le arată faţa fără să moară (cf. 1In 3,2; Ex 33,20), numai lor le pregăteşte un ospăţ veşnic plin de bunătăţi negrăite (cf. Is 25,6-8) unde Isus însuşi îi va servi la masă (cf. Lc 12,37). Apoi Biblia ne arată şi ceea ce le este pregătit celor care îl refuză pe Dumnezeu şi îl urmează pe diavol. Diavolul în viaţa pământească îi amăgeşte pe oameni cu bunuri care se pierd (cf. Mt 6,19), cu plăceri care nu umplu inima şi mâncăruri care nu satură (cf. Os 4,10), ca mereu să le caute, dar să-l caute şi pe el; apoi le ascunde cu grijă pierderea imensă de daruri divine; apoi le ascund tot ceea ce îi aşteaptă în veşnicie: întunericul veşnic şi focul nestins şi chinurile veşnice ale iadului (cf. Mt 13,42; 25,30).

Ca să ştim cât de grav este păcatul curviei, să ne gândim la potopul din vremea lui Noe când apele i-au înecat pe cei care s-au pus la "un jug nepotrivit" cu cei răi (cf. Gen 7,22-23: 2Cor 6,14). Să ne gândim la Holofern care privind la frumoasa Iudita şi-a pierdut capul (cf. Idt 13,8); să ne gândim la Onan care a fost ucis pe loc pentru că vărsa sămânţa de procreaţie pe pământ (cf. Gen 38,9-10). Să ne gândim la distrugerea totală Sodomei şi a Gomorei şi la alte două cetăţi Admei şi Ţeboim (cf. Dt 29,23) care l-au refuzat pe Dumnezeu şi trăiau după diavol, adică în perversiuni (cf. Gen 19,5), cum a căzut peste ele foc şi pucioasă (cf. Gen 19,25). Să ne gândim la curvarul din Corint care a fost lăsat pe mâna satanei (cf. 1Cor 5,1-5).

Referitor la Sodoma şi Gomora distruse de ploaia de foc şi pucioasă, trebuie să spunem că ele au fost numai o imagine pală a ceea ce se va întâmpla atunci când va veni Fiul omului, căci atunci nu numai că va "ploua cu foc şi pucioasă", dar cei păcătoşi vor fi cufundaţi într-un "iaz cu foc şi pucioasă", unde vor fi chinuiţi cu toate relele posibile alături de diavolii şi de toţii cei răi (cf. Ap 20,10-15; 21,8). Deci potopul din timpul lui Noe, moartea lui Holofern, moartea groaznică a lui Onan, curvarul din Corint dat pe mâna satanei şi Sodoma şi Gomora "prefăcute în cenuşă", sunt nişte exemple grăitoare de cât de nesuferit este pentru Dumnezeu păcatul curviei sub toate formele lui şi despre ceea ce îi aşteaptă pe desfrânaţi în veşnicie (cf. 2Pt 2.6; Iuda 7).

Dumnezeu ne-a dat fiecăruia odată cu viaţa şi nişte daruri minunate. Din nefericire însă de multe ori nu realizăm cât sunt de preţioase şi le risipim sau le folosim greşit. Un dar minunat despre care am vorbit cercetând lectura a doua de astăzi, este şi: sexul. Acesta este un dar deosebit dat oamenilor de Dumnezeu, ca să aducă bucurie şi viaţă în căsătorie. Dar, exact aşa cum o femeie dintr-o istorioară a mâncat o pasăre vorbitoare, numită Zurka (care i-a fost delicioasă), pasăre care vorbea cinci limbi, pasăre care i-a fost trimisă de fiul ei tocmai din Amazon ca să-i încânte viaţa singuratică, dar pasăre de care nu a ajuns să se bucure, cum şi-a dorit fiul ei, căci a folosit-o rău. Cam tot aşa este şi cu mulţi oameni care "consumă" relaţiile sexuale contrar voinţei lui Dumnezeu, şi astfel nu ajung niciodată să se bucure de ele aşa cum Dumnezeu le-a intenţionat şi astfel se pierd veşnic.

Aşa cum spunea la început, pentru cei cărora nu le-au plăcut noroiul păcatului în care i-au aruncat satana prin Adam şi Eva, Dumnezeu a promis şi a realizat o răscumpărare sângeroasă la cruce, prin jertfa Fiului său preaiubit, Isus Cristos. Dar jertfă la care ne-a chemat şi pe noi să ne asociem zilnic (cf. Lc 9,23), pentru că mântuirea este o lucrare divino-umană. De aceea sfântul Augustin spunea: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine".

În prima lectură, Dumnezeu se adresează încă o dată profetului Ieremia aflat în închisoare pentru fidelitatea faţă de Cuvântul său (cf. Ier 33,14-16); la fel şi ceilalţi profeţi au fost prigoniţi pentru acelaşi cuvânt divin (cf. Fap 7,52). Dar şi noi suferim şi suntem prigoniţi ca şi profeţii şi apostolii. Sfântul Paul, cel mult ostenitor şi mult prigonit pentru acelaşi Cuvânt divin, ne dă cheia de înţelegere a acestora, spunându-ne: "În trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţe lor lui Cristos, pentru trupul lui, care este Biserica" (Col 1,24).

Fugind de păcat şi purtând crucea cu Isus, vom putea sta cu fruntea sus şi în picioare înaintea Fiului Omului care vine la Crăciun şi care va veni şi la sfârşitul veacurilor. Iubirea faţă de Isus trebuie să întunece toţi idolii lumii: soarele, luna şi stelele, adică măreţii, plăceri, ambiţii, bogăţii. Acestea au aparenţă de importanţă, dar nu sunt. De aceea, te rugăm, Dumnezeule atotputernic, întăreşte voinţa noastră, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să ne învrednicim a sta şi de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.