Femeie a iertării şi a carităţii

La Roma beatificarea lui Clelia Merloni

De Miriam Cunha Sobrinha

Superioară generală a apostolelor Preasfintei Inimi a lui Isus

A avut o privire specială faţă de femeile sărace şi necunoscătoare, fără formare intelectuală, pentru că ştia că ele erau partea mai fragilă, vulnerabilă şi exploatată a societăţii din timpul său. De aceea, primele opere pe care Clelia Merloni le-a deschis reflectau această preocupare pentru orfane, fetele care duceau lipsă şi aveau nevoie de formare, bătrânele bolnave şi abandonate, cele părăsite. Această femeie curajoasă pe care sâmbătă, 3 noiembrie 2018, cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, o beatifică în bazilica papală "Sfântul Ioan din Lateran" reprezentându-l pe pontif.

Clelia Cleopatra Maria Merloni s-a născut la Forl? la 10 martie 1861. Cum era tradiţia din acel timp, a fost botezată în aceeaşi zi în catedrală. Părinţii, Gioacchino Merloni şi Maria Teresa Brandinelli, erau oameni simpli şi trăiau în centrul oraşului. Tatăl îşi câştiga existenţa ca muncitor în construcţia căii ferate Ancona-Bologna promovată de Pius al IX-lea în 1860. Din păcate, la 2 iulie 1864, mama a murit prematur. I-a revenit bunicii materne să aibă grijă de cea mică, dat fiind că tatăl s-a mutat la Sanremo în căutarea unui loc de muncă mai bun. Mutându-se şi ea în Liguria, a încercat în orice mod să realizeze dorinţa de a-l urma pe Cristos pe calea consacrării.

Unică fiică, tatăl a voit pentru ea o educaţie intelectuală rafinată, ca pentru o principesă. A făcut să studieze franceză şi engleză şi să urmeze lecţii private de pian şi broderie în aur. Pentru ea nu se uita la cheltuieli: cumpăra haine scumpe şi îi dăruia călătorii. Şi nu lipseau tinerii pretendenţi care voiau s-o ia în căsătorie, dată fiind şi dota sa bogată. Şi totuşi, ea a considerat toate acestea o pierdere faţă de iubirea lui Cristos. A renunţat la toate pentru a-l iubi pe Isus cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată fiinţa sa fără a se cruţa.

În pofida împotrivirii tatălui, a reuşit să-şi încoroneze visul său, nu fără dificultăţi. Clelia n-a făcut ca tânărul bogat din Evanghelie care n-a avut curajul să vândă tot ceea ce avea, să dea săracilor şi să-l urmeze pe Cristos. Bazându-se numai pe Providenţă, a plecat la Viareggio pentru a întemeia o operă dedicată Preasfintei Inimi a lui Isus. La 30 mai 1894, în biserica "Sfântul Francisc" din oraşul toscan, fraţii minori au prezentat-o enoriaşilor pe Clelia şi pe cele două însoţitoare ca apostole ale Preasfintei Inimi a lui Isus. Se născuse noul institut. Foarte repede au fost deschise o şcoală, un azil, un orfelinat şi imediat după aceea o casă pentru persoane bătrâne: totul graţie sprijinului financiar al tatălui. Împreună cu numărul de călugăriţe care creştea, s-au înmulţit operele şi în afara oraşului Viareggio.

La moartea tatălui, 27 iunie 1895, Clelia a ajuns unică moştenitoare a unui patrimoniu uriaş. Convertirea tatălui pe patul de moarte, ateu şi mason, a fost rodul rugăciunilor şi jertfelor fiicei. Însă din păcate, gestionarea patrimoniului a fost încredinţată unui preot din Sanremo care a irosit banii cu manevre financiare hazardate şi a fugit în Franţa cu ceea ce mai rămăsese. Asta a provocat şi falimentul numeroaselor opere întreprinse la Viareggio. Situaţia tragică s-a rezolvat în parte după întâlnirea cu Giovanni Battista Scalabrini - episcopul de Piacenza fondator al unei congregaţii misionare, beatificat în 1997 - care a acceptat micul grup în dieceza sa şi le-a ajutat pe surori să iasă din încurcătura financiară.

În 1900, prelatul le-a trimis pe apostole în misiuni printre imigraţii italieni în America de Sud (Brazilia) şi apoi la Boston în Statele Unite ale Americii. La 11 iunie 1900, maica Clelia cu optsprezece surori au depus voturile călugăreşti în catedrala din Piacenza. Însă colaborarea cu Scalabrini a făcut să se nască conflicte interne. S-au format două grupuri distincte în aceeaşi congregaţie. Erau unele care voiau să rămână fidele carismei fondatoarei şi altele care să urmeze carisma scalabriniană. În afară de asta, Clelia a devenit victimă a calomniilor şi geloziilor din cauza falimentului şi a proceselor judiciare care au urmat. Nevoind să acuze public pe preotul care a gestionat rău şi a furat banii, a luat asupra sa vina întregii situaţii. Calomniile au ajuns la Roma, aşa încât ea a fost exclusă de la conducerea institutului - căruia i-a fost schimbat numele - şi au fost publicate noi constituţii, a căror respectare a fost impusă de vizitatorii apostolici trimişi de Congregaţia Călugărilor. La 28 februarie 1904, a fost promulgat decretul de destituire a maicii Clelia. Care după un an a fost reintegrată. Însă au urmat trei vizite apostolice la sfârşitul cărora, cu un nou decret al Congregaţiei Călugărilor din 13 septembrie 1911, a fost iarăşi înlăturată din funcţia de superioară generală. Constrânsă la exil, din iulie 1916 până în martie 1928 a trebuit să rămână departe de institutul pe care-l întemeiase. Şi atunci când i s-a permis să se întoarcă la Roma în casa generală, ultimii doi ani vieţii sale, a fost izolată într-o cameră departe de comunitate. A murit la 21 noiembrie 1930.

În pofida înlăturării forţate, toată viaţa a iubit institutul său, reflexie a iubirii sale faţă de Inima lui Isus. În opere manifesta această predilecţie. Era o femeie emancipată pentru timpul său şi avea o privire clarvăzătoare pentru viitor. Activitatea sa apostolică şi caritativă s-a dezvoltat între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, într-o societate marcată de masculinism. Cu acţiunea sa concretă a încercat să dea de înţeles că femeia are o demnitate care trebuia să fie recuperată. Pentru aceasta, invita surorile să se formeze bine pentru a putea la rândul lor să formeze femei libere şi autonome, capabile să constituie o familie bună şi să găsească un loc de muncă în societate. Vedea educaţia ca o operă de caritate şi le cerea surorilor învăţătoare să le trateze pe toate cu delicateţe şi fermitate pentru a forma personalităţi puternice şi în acelaşi timp duioase.

(După L'Osservatore Romano, 2-3 noiembrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.