Paroh al poporului

Preotul Vincenzo Romano

De Giovangiuseppe Califano

Postulator

"Preot îmbrăcat în dreptate", motiv de bucurie pentru credincioşii săi, aşa cum cântă psalmul 132, Vincenzo Romano este canonizat de papa duminică, 14 octombrie 2018. Paul al VI-lea a fost cel care l-a ridicat la cinstea altarelor în bazilica vaticană la 17 noiembrie 1963, între primele două sesiuni ale Conciliului al II-lea din Vatican. Astăzi ambii sunt propuşi Bisericii ca sfinţi în cursul aceluiaşi ritual.

Părintele Vincenzo, paroh de "Sfânta Cruce" în Torre del Greco, a fost un preot de ţară, expresie a celor mai bune calităţi morale şi culturale din teritoriu, în măsură la rândul său să formeze creştineşte, să evanghelizeze şi să sfinţească mediul în care trăia. A petrecut întreaga viaţă în târgul dintre Vezuviu şi mare, în acea casă paternă din via Piscopia unde s-a născut la 3 iunie 1751 şi care astăzi este sanctuar iubit de torrezi; a împărtăşit bucuriile şi durerile, speranţele şi preocupările concetăţenilor săi; a parcurs un itinerar pastoral aparent circumscris la scurta împletire de străzi şi de cătune din satul său, dar de fapt deschis la prerogativele slujirii sacerdotale.

Născut într-o familie din popor, s-a dedicat pentru popor, tinzând la binele spiritual şi material al colectivităţii. Imediat după hirotonirea prezbiterală, primită în domul din Napoli la 10 iunie 1775, a început o intensă activitate pastorală privilegiind slujirea Cuvântului şi Evanghelia carităţii. Din aceste priorităţi şi-a inspirat propria misiune, propunându-şi ca stil de viaţă o maximă care în simplitatea sa luminoasă exprimă toată tinderea sa spre perfecţiune: "a face bine binele". Preot tânăr a deschis chiar în casa sa o şcoală gratuită pentru copiii poporului. Astfel a transfuzat în noile generaţii cultura învăţată în studiile napolitane, dar şi mai mult a arătat exemplul unei vieţi dăruite în întregime lui Dumnezeu.

Elocvenţa sa cultă dar accesibilă tuturor l-a favorizat în predicare, căreia se dedica zilnic, atât în liturgie cât şi în catehezele şi instruirile date poporului. Era obişnuit să repete că "Cuvântul lui Dumnezeu este acea sămânţă minunată care produce viaţă bună, moarte bună şi paradisul". Pentru a-i rechema la practica religioasă şi pe cei mai îndepărtaţi, a introdus o modalitate de predicate folosit în tradiţia napolitană, dar destul de nouă pentru Torre del Greco, aşa-numitul "sciabica" (= un fel de năvod). Termenul, de origine arabă, indica în ambientul marinăresc tehnica deosebită de a pescui cu năvoadele. Pentru părintele Vincenzo "sciabica" însemna aşadar a face o tragere a sufletelor cu năvodul pentru Domnul. Se aşeza la răscrucile din sat, unde era mai ferventă viaţa publică, şi ridicând între mâini un crucifix începea să predice până când nu se aduna o mică mulţime pe care o conducea după aceea pentru a administra sacramentele.

Aceeaşi atenţie faţă de exigenţele spirituale ale poporului i-a sugerat o metodă total originală pentru a favoriza o participare mai vie a credincioşilor la celebrarea euharistică, pe atunci în limba latină. Era aşa-numita "liturghie practică", adică explicarea diferitelor momente ale celebrării făcută în acelaşi timp de la pupitru, inspirându-se din pătimirea Domnului. Aceste explicaţii, sau mai bine zis meditaţii pe care el însuşi le propunea, au fost după aceea adunate şi publicate în formă de broşură "mod practic pentru a asculta cu rod sfânta liturghie" care a avut o largă răspândire.

Fără îndoială, evenimentul care a făcut din părintele Vincenzo Romano personajul cel mai autoritar din istoria lui Torre del Greco a fost lucrarea sa de reconstruire a bisericii parohiale "Sfânta Cruce", distrusă de tragica erupţie a Vezuviului din 15 iunie 1794. Cu edificiul sacru, centru al vieţii sociale şi religioase a comunităţii, şi foarte multe locuinţe şi locuri publice au fost acoperite de lavă. Mari au fost descurajarea şi dezorientarea. De aceea era necesar să se reconstruiască împreună cu edificiile ţesutul moral al comunităţii. Numit econom de "Sfânta Cruce", graţie iniţiativei şi capacităţii sale, templul a fost refăcut în întregime mai splendid decât înainte.

Părintele Vincenzo, pe care toţi îl numeau "o prévete fatigatore" (= preotul neobosit) s-a văzut coborând cu muncitorii la mare pentru a încărca pe umeri cărămizile care veneau cu un vas pe mare şi a le transporta la şantier. În acelaşi mod procura ajutoare şi loc de muncă celor care pierduseră totul, făcându-se semănător de speranţă.

La 28 decembrie 1799, părintele Vincenzo Romano era numit paroh de "Sfânta Cruce", asumând definitiv rolul de călăuză spirituală şi morală a oraşului. Timp de peste treizeci de ani a continuat în opera sa care scotea forţă din rugăciune şi din familiaritatea cu Sfânta Scriptură. Începea dimineaţa cu o lungă rămânere în adoraţie în faţa tabernacolului, ca mulţumire după prima liturghie. După o zi de muncă jertfea odihna pentru a se dedica iarăşi studiului: pregătea noaptea predicile care, în faţa retoricii rafinate dar adesea goale a secolului, constituiau un model de simplitate şi de claritate. A intensificat opera caritativă deja vastă, aproape precursor al acelei carităţi sociale care în Biserica din Napoli a avut după aceea în sfântul Ludovic da Casoria, în venerabilul Sisto Riario Sforza şi în mulţi alţi sfinţi şi sfinte martorii săi eroici.

A dedicat îngrijiri speciale pescarilor de corali, a căror activitate constituia cea mai mare industrie din Torre del Greco. Bărcile de pescuit corali plecau pentru a înfrunta pericolele mării cu binecuvântarea solemnă a parohului şi cu cuvântul său de îmbărbătare. În cele circa nouă luni de absenţă a pescarilor, părintele Vincenzo se preocupa de familiile lor şi se îngrijea în caz de necesitate.

Caritatea sa a strălucit alături de patul muribunzilor şi bolnavilor până acolo încât a contractat, într-una din aceste vizite, tifosul care l-a condus aproape de sfârşitul vieţii. A fost proverbială generozitatea sa: a dăruit tot ceea ce avea personal, aşa încât rudele trebuiau să supravegheze ca să nu rămână fără albituri. Unei femei sărace, care avea nevoie absolută pentru dota fiicei care trebuia să se mărite, a dăruit chiar şi salteaua propriu. Afectul şi stima enoriaşilor a crescut în acest mod faţă de el. Şi astăzi este valabilă zicala: "fiecare torrez are marea în casă şi pe părintele Vincenzo în inimă".

În dăruirea completă faţă de popor şi în conformitatea cu Cristos Bunul Păstor, părintele Vincenzo şi-a petrecut viaţa sa. În ziua de Anul Nou 1825 a căzut în mod accidental şi a fost constrâns la imobilitate. Timp de câţiva ani a fost "om al durerii", cum îl numeau enoriaşii săi, până când răpus de o pneumonie a murit la 20 decembrie 1831.

(După L'Osservatore Romano, 11 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.