Discurs al Sfântului Părinte Francisc adresat Asociaţiei Italiene a Părinţilor (7 septembrie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Sunt bucuros să vă spun bun-venit vouă tuturor, reprezentanţi ai AGe, Asociaţia Italiană a Părinţilor, care anul acesta împlineşte 50 de ani. Frumoasă cifră! Şi o ocazie preţioasă pentru a confirma motivaţiile angajării voastre în favoarea familiei şi a educaţiei: o angajare pe care o duceţi înainte conform principiilor eticii creştine, pentru ca familia să fie un subiect tot mai recunoscut şi protagonistă în viaţa socială.

Multe din energiile voastre sunt dedicate să fiţi alături de părinţi şi să-i susţineţi în misiunea lor educativă, în special cu referinţă la şcoală, care din totdeauna constituie principalul partener al familiei în educaţia copiilor. Ceea ce faceţi în acest domeniu este într-adevăr meritoriu. De fapt, astăzi, când se vorbeşte despre alianţă educativă între şcoală şi familie, se vorbeşte mai ales pentru a denunţa dispariţia ei: pactul educativ este în scădere. Familia nu mai apreciază ca odinioară munca profesorilor - adesea rău plătiţi - şi aceştia simt ca un amestec deranjant prezenţa părinţilor în şcoli, ajungând să-i ţină la margine sau să-i considere adversari.

Pentru a schimba această situaţie este nevoie ca să facă cineva primul pas, învingând teama de celălalt şi întinzând mâna cu generozitate. Pentru aceasta vă invit să cultivaţi şi să alimentaţi mereu încrederea faţă de şcoală şi faţă de profesori: fără ei riscaţi să rămâneţi singuri în acţiunea voastră educativă şi să fiţi tot mai puţin în măsură să faceţi faţă noilor provocări educative care vin de la cultura contemporană, de la societate, de la mass media, de la noile tehnologii. Profesorii sunt ca şi voi angajaţi în fiecare zi în slujirea educativă a copiilor voştri. Dacă este corect a deplânge eventualele limite ale acţiunii lor, este necesar să fie stimaţi ca aliaţii cei mai preţioşi în activitatea educativă pe care împreună o duceţi înainte. Eu îmi permit să vă povestesc o anecdotă. Aveam zece ani şi am spus un lucru urât învăţătoarei. Învăţătoarea a chemat-o pe mama mea. Ziua următoare a venit mama mea şi învăţătoarea a mers ca s-o primească; au vorbit, după aceea mama m-a chemat şi în faţa învăţătoarei m-a certat şi mi-a spus: "Cere scuze învăţătoarei". Eu am făcut asta. "Sărut-o pe învăţătoare", mi-a spus mama. Şi eu am făcut asta şi apoi m-am întors în clasă, fericit, şi s-a terminat povestea. Nu, nu se terminase... Capitolul al doilea este când m-am întors acasă... Asta se numeşte "colaborare" în educaţia unui copil: între familie şi profesori.

Prezenţa voastră responsabilă şi disponibilă, semn de iubire nu numai faţă de copiii voştri ci faţă de acel bun al tuturor care este şcoala, va ajuta la depăşirea atâtor diviziuni şi neînţelegeri în acest domeniu şi a face în aşa fel încât să fie recunoscut familiilor rolul lor primar în educaţia şi în instruirea copiilor şi a tinerilor. De fapt, dacă voi părinţii aveţi nevoie de profesori, şi şcoala are nevoie de voi şi nu poate să obţină obiectivele sale fără a realiza un dialog constructiv cu acela care are prima responsabilitate a creşterii elevilor săi. Aşa cum aminteşte Exortaţia Amoris laetitia: "Şcoala nu-i înlocuieşte pe părinţi ci este complementară lor. Acesta este un principiu de bază: orice alt colaborator în procesul educativ trebuie să acţioneze în numele părinţilor, cu consensul lor şi, într-o anumită măsură, şi din încredinţarea lor" (nr. 84).

Experienţa voastră asociativă v-a învăţat cu siguranţă să vă încredeţi în ajutorul reciproc. Ne amintim de proverbul înţelept african: "Pentru a educa un copil este nevoie de un sat". De aceea, în educaţia şcolară nu trebuie să lipsească niciodată colaborarea dintre diferitele componente ale înseşi comunităţii educative. Fără comunicare frecventă şi fără încredere reciprocă nu se construieşte comunitate şi fără comunitate nu se reuşeşte să se educe.

A contribui la eliminarea singurătăţii educative a familiilor este şi misiunea Bisericii, pe care vă invit s-o simţiţi mereu alături de voi în misiunea de a-i educa pe copiii voştri şi de a face toată societatea un loc pe măsura familiei, pentru ca fiecare persoană să fie primită, însoţită, orientată spre adevăratele valori şi pusă în stare să dea ce are mai bun pentru creşterea comună. Aşadar aveţi o dublă forţă: aceea care vine din faptul de a fi asociaţie, adică persoane care se unesc nu împotriva cuiva ci pentru binele tuturor, şi forţa pe care o primiţi de la legătura voastră cu comunitatea creştină, în care găsiţi inspiraţie, încredere, sprijin.

Dragi părinţi, copiii sunt darul cel mai preţios pe care l-aţi primit. Să ştiţi să-l păstraţi cu angajare şi generozitate, lăsându-le lor libertatea necesară pentru a creşte şi a se maturiza ca persoane capabile la rândul lor, într-o bună zi, să se deschidă la darul vieţii. Atenţia cu care, ca asociaţie, vegheaţi asupra pericolelor care ameninţă viaţa celor mai mici să nu vă împiedice să priviţi cu încredere la lume, ştiind să alegeţi şi să indicaţi copiilor voştri cele mai bune ocazii de creştere umană, civilă şi creştină. A-i învăţa pe copiii voştri discernământul moral, discernământul etic: acest lucru este bun, acest lucru nu este atât de bun şi acest lucru este rău. Ei să ştie să distingă. Însă acest lucru se învaţă acasă şi se învaţă la şcoală: împreună, ambele.

Vă mulţumesc pentru această întâlnire şi vă binecuvântez din inimă pe voi, familiile voastre şi toată asociaţia. Vă asigur amintirea mea în rugăciune. Dar şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.