Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Irlanda
cu ocazia Întâlnirii Mondiale a Familiilor la Dublin
(25-26 august 2018)

Vizita la catedrală

St. Mary's Pro-Catedral, sâmbătă, 25 august 2018

Good afternoon!

Dragi prieteni,

Sunt bucuros să vă pot întâlni în această istorică pro-catedrală "Sfânta Maria" în care de-a lungul anilor au fost nenumărate celebrări ale sacramentului căsătoriei. Privindu-vă pe voi, aşa de tineri, eu mă întreb: aşadar nu este adevărat ceea ce spun alţii, că tinerii nu vor să se căsătorească? Mulţumesc! A se căsători şi a împărtăşi viaţa este un lucru frumos. Există o vorbă în spaniolă care spune aşa: "Dureri în doi, jumătate de durere; bucurie în doi, o bucurie şi jumătate". Aceasta este calea căsătoriei. Câtă iubire a fost manifestată, câte haruri au fost primite în acest loc sacru! Mulţumesc arhiepiscopului Martin pentru salutul său cordial. Sunt deosebit de bucuros să fiu cu voi, perechi de logodnici şi soţi care vă aflaţi în diferite faze ale parcursului iubirii sacramentale. Este frumos să auzim şi acea muzică ce vine de acolo: copiii care plâng... Aceea este o speranţă, este cea mai frumoasă muzică; dar şi cea mai frumoasă predică, a auzi un prunc care plânge, pentru că este strigătul speranţei, că viaţa continuă, că viaţa merge înainte, că iubirea este rodnică. A-i privi pe copii... Dar am salutat şi o persoană bătrână: trebuie privit şi la bătrâni, pentru că bătrânii sunt plini de înţelepciune. A-i asculta pe bătrâni: "Cum a fost viaţa ta?...". Asta mi-a plăcut, că aţi fost voi [se adresează unei perechi bătrâne care a vorbit cea dintâi] care aţi început, după 50 de ani de căsătorie, pentru că aveţi atâta experienţă de împărtăşit. Viitorul şi trecutul se întâlnesc în prezent. Ei, bătrânii - permiteţi-mi cuvântul: bătrânii, the old - au înţelepciune. Şi soacrele au înţelepciune... [râd, râde]. Şi copiii trebuie să asculte înţelepciunea, voi tinerii trebuie să ascultaţi înţelepciunea şi să vorbiţi cu ei pentru a merge înainte, pentru că ei sunt rădăcinile. Ei sunt rădăcinile şi voi luaţi din rădăcini pentru a merge înainte. Asta cu siguranţă voi spune mai departe, dar îmi vine s-o spun acum din inimă.

În mod special, aşa cum am spus, sunt recunoscător pentru mărturia lui Vincent şi Teresa, care ne-au vorbit despre experienţa lor de cincizeci de ani de căsătorie şi de viaţă familială. Mulţumesc fie pentru cuvintele de încurajare fie pentru provocările pe care le-aţi prezentat noilor generaţii de soţi tineri şi de logodnici, nu numai aici în Irlanda ci în toată lumea. Ei nu vor fi ca voi, vor fi diferiţi. Dar au nevoie de experienţa voastră pentru a fi diferiţi, pentru a merge mai departe. Este aşa de important a-i asculta pe bătrâni, a-i asculta pe bunici! Avem mult de învăţat din experienţa voastră de viaţă matrimonială susţinută în fiecare zi de harul sacramentului. Îmi vine voia de a vă întreba: v-aţi certat mult? Dar asta face parte din căsătorie! O căsătorie în care nu este ceartă este un pic plictisitoare... [râd]. Dar există un secret: pot chiar să zboare farfuriile, însă secretul este de a face pace înainte ca să se termine ziua. Şi pentru a face pacea nu este necesar un discurs, e suficientă o mângâiere, aşa, şi pacea este făcută. Şi ştiţi de ce este important? Pentru că dacă nu se face pace înainte de a merge la culcare, "războiul rece" din ziua următoare este prea periculos, începe supărarea... Da, certaţi-vă cât vreţi, dar seara faceţi pace. De acord? Nu uitaţi asta, voi tinerilor. Crescând împreună în această comunitate de viaţă şi de iubire, voi aţi simţit multe bucurii şi, cu siguranţă, şi nu puţine suferinţe. Împreună cu toţi soţii care au parcurs atâta drum, sunteţi păzitorii amintirii noastre colective. Vom avea nevoie mereu de mărturia voastră plină de credinţă. Este o resursă preţioasă pentru tinerele perechi, care privesc la viitor cu emoţie şi speranţă... şi, probabil, şi cu un pic de nelinişte: cum va fi acest viitor?

Mulţumesc şi tinerelor perechi care mi-au adresat unele întrebări directe. Nu este uşor de răspuns la aceste întrebări! Denis şi Sinead urmează să se îmbarce într-o călătorie de iubire care conform proiectului lui Dumnezeu comportă o angajare pentru toată viaţa. Au întrebat cu pot să-i ajute pe alţii să înţeleagă că o căsătorie nu este pur şi simplu o instituţie ci o vocaţie, o viaţă care merge înainte, o decizie conştientă şi pentru toată viaţa de a se îngriji, de a se ajuta şi de a se ocroti reciproc.

Desigur trebuie să recunoaştem că astăzi nu suntem obişnuiţi cu ceva care realmente durează toată viaţa. Noi trăim o cultură a provizoriului, nu suntem obişnuiţi. Dacă simt că mi-e foame sau sete, pot să mă hrănesc, însă senzaţia mea de a fi sătul nu durează nici măcar o zi. Dacă am un loc de muncă, ştiu că l-aş putea pierde împotriva voinţei mele sau că s-ar putea să trebuiască să aleg o carieră diferită. Este greu chiar şi de a merge în urma lumii, deoarece totul în jurul nostru se schimbă, persoanele pleacă şi vin în vieţile noastre, promisiunile sunt făcute dar adesea sunt încălcate sau lăsate neîmplinite. Probabil, ceea ce mă întrebaţi este în realitate ceva şi mai fundamental: "Nu există cu adevărat nimic preţios care să poată dura?". Aceasta este întrebarea. Pare că niciun lucru frumos, niciun lucru preţios nu durează. "Dar nu există cu adevărat ceva preţios care să poată dura? Nici măcar iubirea?". Şi există ispita ca acel "toată viaţa" pe care voi îl veţi spune unul altuia să se transforme şi, cu timpul, să moară. Dacă iubirea nu este crescută cu iubire, durează puţin. Acel "toată viaţa" este o angajare care de a creşte iubirea, pentru că în iubire nu există provizoriul. Dacă nu se numeşte entuziasm, se numeşte, nu ştiu, vrăjire, dar iubirea iubire este definitivă, este un "eu şi tu". Cum se spune la noi, este "jumătatea portocalei": tu eşti jumătatea mea de portocală, eu sunt jumătatea ta de portocală. Iubirea este aşa: totul şi pentru toată viaţa. Este uşor de a rămâne prizonieri ai culturii efemerului, şi această cultură agresează înseşi rădăcinile proceselor noastre de maturizare, al creşterii noastre în speranţă şi în iubire. Cum putem experimenta, în această cultură a efemerului, ceea ce durează cu adevărat? Aceasta este o întrebare puternică: cum putem experimenta, în această cultură a efemerului, ceea ce durează cu adevărat?

Iată ceea ce aş vrea să vă spun. Între toate formele rodniciei umane, căsătoria este unică. Este o iubire care dă naştere unei noi vieţi. Implică responsabilitatea reciprocă în transmiterea darului divin al vieţii şi oferă un mediu stabil în care noua viaţă poate să crească şi să înflorească. Căsătoria în Biserică, adică sacramentul căsătoriei, este părtaşă în mod special de misterul iubirii veşnice a lui Dumnezeu. Când un bărbat şi o femeie creştini se unesc în legământul căsătoriei, harul lui Dumnezeu îi abilitează să-şi promită liber unul altuia o iubire exclusivă şi durabilă. Astfel unirea lor devine semn sacramental - acest lucru este important: sacramentul căsătoriei - devine semn sacramental al alianţei noi şi veşnice dintre Domnul şi mireasa sa, Biserica. Isus este mereu prezent în mijlocul lor. Îi susţine în decursul vieţii în dăruirea reciprocă de sine, în fidelitate şi în unitate indisolubilă (cf. Gaudium et spes, 48). Iubirea lui Isus faţă de cupluri este o stâncă, este un refugiu în timpurile de încercare, dar mai ales este izvor de creştere constantă într-o iubire curată şi pentru totdeauna. Puneţi pariuri puternice, pentru toată viaţa. Riscaţi! Deoarece căsătoria este şi un risc, dar este un risc care merită. Pentru toată viaţa, pentru că aşa este iubirea.

Ştim că iubirea este visul lui Dumnezeu pentru noi şi pentru întreaga familie umană. Vă rog, nu uitaţi asta niciodată! Dumnezeu are un vis pentru noi şi ne cere nouă să ni-l însuşim. Nu vă fie frică de acel vis! Visaţi măreţ! Preţuiţi-l şi visaţi-l împreună în fiecare zi din nou. În acest mod veţi fi în măsură să vă susţineţi reciproc cu speranţă, cu putere şi cu iertare în momentele în care parcursul devine greu, devine dificil să percepeţi calea. În Biblie, Dumnezeu se angajează să rămână fidel faţă de alianţa sa, şi atunci când noi îl întristăm şi iubirea noastră slăbeşte. Ce spune Dumnezeu în Biblie poporului său? Ascultaţi bine: "Nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi" (Evr 13,5). Şi voi, ca soţ şi soţie, ungeţi-vă reciproc cu aceste cuvinte de promisiune, în fiecare zi tot restul vieţii voastre. Şi nu încetaţi niciodată să visaţi! A repeta mereu în inimă: "Nu te voi lăsa, nu te voi părăsi".

Stephen şi Jordan sunt soţi tineri şi au pus întrebarea, foarte importantă, cum pot părinţii să transmită copiilor credinţa. Ştiu că Biserica aici în Irlanda a pregătit cu atenţie programe de cateheză pentru a educa la credinţă în şcoli şi în parohii. Acest lucru este desigur esenţial. Însă primul şi cel mai important loc pentru a transmite credinţa este casa: se învaţă să se creadă acasă, prin exemplul calm şi zilnic al părinţilor care-l iubesc pe Domnul şi se încred în Cuvântul său. Acolo, în casă, pe care o putem numi "Biserică familială", copiii învaţă semnificaţia fidelităţii, a onestităţii şi a jertfei. Văd cum mama şi tata se comportă între ei, cum se îngrijesc unul de altul şi de ceilalţi, cum îl iubesc pe Dumnezeu şi Biserica. Astfel copiii pot să respire aerul proaspăt al Evangheliei şi să înveţe să înţeleagă, să judece şi să acţioneze în mod vrednic de credinţa pe care au moştenit-o. Credinţa, fraţi şi surori, este transmisă în jurul mesei familiale, acasă, în conversaţia obişnuită, prin limbajul pe care numai iubirea perseverentă ştie să-l vorbească. Nu uitaţi niciodată, fraţi şi surori: credinţa se transmite în dialect! Dialectul casei, dialectul vieţii familiale, acolo, al vieţii de familie. Gândiţi-vă la cei şapte fraţi Macabei, cum le vorbea mama "în dialect", adică la ceea ce au învăţat de mici despre Dumnezeu. Este mai greu a primi credinţa - se poate face, dar este mai dificil - dacă n-a fost primită în acea limbă maternă, acasă, în dialect. Eu sunt tentat să vorbesc despre o experienţă a mea, de copil... Dacă foloseşte, o spun. Îmi amintesc că odată - cred că aveam cinci ani - am intrat în casă şi acolo, în sufragerie, tata venea de la muncă, în acel moment, înainte de mine, şi i-am văzut pe tata şi pe mama care se sărutau. Nu uit asta niciodată! Ce lucru frumos! Obosit de la muncă, dar a avut forţa să exprime iubirea faţă de soţia sa! Fie ca să vă vadă astfel copiii voştri, că vă mângâiaţi, vă sărutaţi, vă îmbrăţişaşi; acest lucru este foarte frumos, pentru că aşa învaţă acest dialect al iubirii, şi credinţa, în acest dialect al iubirii.

Aşadar, este important să vă rugaţi împreună în familie; vorbiţi despre lucruri bune şi sfinte; şi lăsaţi ca Maria Mama noastră să intre în viaţa voastră, viaţa familială. Celebraţi sărbătorile creştine: ca fiii voştri să ştie ce este o sărbătoare în familie. Trăiţi în solidaritate profundă cu aceia care suferă şi sunt la marginile societăţii şi ca fiii să înveţe. O altă anecdotă. Am cunoscut o doamnă care avea trei copii, de şapte, cinci şi trei ani mai mult sau mai puţin; erau soţi buni, aveau multă credinţă şi îi învăţau pe copii să-i ajute pe săraci, pentru că ei îi ajutau mult. Şi odată, erau la prânz, mama cu cei trei copii - tata era la muncă. Bat la uşă şi cel mai mare merge să deschidă, apoi se întoarce şi spune: "Mamă, este un sărac care cere de mâncare". Mâncau friptură ca la Milano - sunt foarte bune! [râd] - şi mama îi întreabă pe copii: "Ce facem". Toţi trei: "Da, mamă, dă-i ceva". Erau şi câteva bucăţi de friptură rămase, dar mama ia un cuţit şi începe să taie jumătate din fiecare bucată a copiilor. Şi copiii: "Nu, mamă, dă-i-le pe acelea, nu dintr-ale noastre!" - "Ah, nu: săracilor le dai din ceea ce este al tău, nu din ceea ce rămâne!". Astfel acea femeie de credinţă i-a învăţat pe copiii săi să dea din ceea ce au săracilor. Dar toate aceste lucruri se pot face acasă, când este iubirea, când este credinţa, când se vorbeşte acel dialect de credinţă. Aşadar, copiii voştri vor învăţa de la voi cum să trăiască precum creştinii; voi veţi fi primii lor învăţători în credinţă, transmiţători ai credinţei.

Virtuţile şi adevărurile pe care Domnul ni le învaţă nu sunt mereu populare în lumea de astăzi - uneori, Domnul cere lucruri care nu sunt populare - lumea de astăzi are o consideraţie scăzută faţă de cei slabi, cei vulnerabili şi faţă de toţi cei pe care îi consideră "neproductivi". Lumea ne spune să fim puternici şi independenţi, îngrijindu-se puţin de cei care sunt singuri sau trişti, refuzaţi sau bolnavi, încă nenăscuţi sau muribunzi. Peste puţin timp voi merge în privat să întâlnesc câteva familii care înfruntă provocări serioase şi greutăţi reale, dar faţă de care părinţii capucini demonstrează iubire şi sprijin. Lumea noastră are nevoie de o revoluţie a iubirii! "Furtuna" pe care noi o trăim este mai degrabă de egoism, de interese personale... lumea are nevoie de o revoluţie a iubirii. Fie ca această revoluţie să înceapă de la voi şi de la familiile voastre!

În urmă cu câteva luni cineva mi-a spus că pierdem capacitatea noastră de a iubi. Lent dar cu hotărâre uităm limbajul direct al unei mângâieri, forţa duioşiei. Pare că acest cuvânt duioşie a fost scos din dicţionar. Nu va putea exista o revoluţie de iubire fără revoluţia duioşiei! Cu exemplul vostru, fie ca fiii voştri să fie călăuziţi să devină o generaţie mai grijulie, iubitoare, bogată în credinţă, pentru reînnoirea Bisericii şi a întregii societăţi irlandeze.

Astfel, iubirea voastră, care este dar al lui Dumnezeu, îşi va înfige rădăcini şi mai profunde. Nicio familie nu poate creşte dacă uită propriile rădăcini. Copiii nu cresc în iubire dacă nu învaţă să comunice cu bunicii lor. Aşadar, lăsaţi ca iubirea voastră să înfigă rădăcini profunde! Să nu uităm că "tot ceea ce pe copac a înflorit / trăieşte din ceea ce zace îngropat" (F. L. Bernández, sonet Si para recobrar lo recobrado). Aşa spune o poezie argentiniană, permiteţi-mi publicitatea.

Împreună cu papa, fie ca familiile din toată Biserica, reprezentate în această după-amiază de perechile bătrâne şi tinere, să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru darul credinţei şi pentru harul căsătoriei creştine. Din partea noastră, ne angajăm faţă de Domnul să slujim venirea împărăţiei sale de sfinţenie, dreptate şi pace cu fidelitatea faţă de promisiunile pe care le-am făcut şi cu statornicia în iubire!

Mulţumesc pentru această întâlnire!

Şi acum, vă invit să ne rugăm împreună rugăciunea pentru Meeting-ul familiilor. Apoi vă voi da binecuvântarea. Şi vă cer să vă rugaţi pentru mine, nu uitaţi de asta!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.