A comunica: estetică şi virtute

De Federico Lombardi

Părintele Federico Lombardi, iezuit, timp îndelungat responsabil al Sălii de Presă a Vaticanului, oferă câteva criterii ale motivului comunicării şi ale lucrurilor de comunicat: pentru a uni persoanele, pentru a afirma adevărul, pentru a răspândi binele prin "veştile bune", pentru a descoperi şi a cultiva frumuseţea. Conferinţa pe care o preluăm aici a fost ţinută de părintele Lombardi la Rovereto (Trento), la Fundaţia Opera Campana a celor căzuţi, la 25 mai 2018.

Comunicarea, în timpurile recente, a devenit o dimensiune tot mai importantă a vieţii noastre şi a vieţii societăţii moderne. Graţie dezvoltării foarte rapide a noilor tehnologii, formele şi posibilităţile de comunicare s-au lărgit şi s-au înmulţit. Aproape noi toţi, chiar fără să ne dăm seama, trăim de acum conectaţi permanent cu dispozitivele mobile de care nu mai reuşim să ne dezlipim.

Dar eu nu intenţionez să mă întreţin cu voi cu privire la dezvoltările tehnologiei. Cu trecerea timpului tehnicilor cu care să se comunice mi-a apărut tot mai puţin importantă faţă de aceea - adesea subevaluată dacă nu chiar uitată uneori - a "motivului" comunicării şi a "ce anume" trebuie comunicat.

1. A comunica pentru a unire

Prima reflecţie este aceasta: a comunica pentru unire. Se poate comunica pentru a uni şi se poate comunica pentru a dezbina. Se poate comunica pentru a stabili un dialog, pentru a ajunge la întâlnirea cu cealaltă persoană şi, în acest mod, pentru a construi împreună comuniune în societate, în familia popoarelor, în Biserică. Sau se poate comunica pentru a dezbina, pentru a ofensa, pentru a răspândi ura, pentru a-l umili pe celălalt şi a ne pune mai presus de el, pentru a susţine interesele unei părţi împotriva alteia.

Propaganda de război a insuflat mereu ura pentru a conduce popoarele să se ucidă. În 1994, în timp ce de puţini ani lucram în radio, mi-am dat seama cum genocidul din Rwanda era încurajat cu eficacitatea teribilă a "Radioului celor o mie de coline" de faimă proastă, sistematică semănătoare de ură. N-am uitat asta niciodată.

Uneori se teoretizează că o comunicare este mai eficace, interesantă şi dinamică, tocmai dacă este conflictuală, dacă trăieşte din contrapoziţii şi din lupte. Se exaltă agresivitatea anumitor conducători sau comentatori. Tonul şi limbajul agresiv sunt adesea considerate o însuşire deosebită. Foarte multe transmisii televizate, talk show, dezbateri, pe care le vedem în fiecare seară, sunt bazate şi conduse pornind de la excluderea programatică a ascultării, a bunăvoinţei în a interpreta ceea ce spune celălalt. Acuzele se înmulţesc şi fără o verificare a temeiniciei lor. Dar ce societate vom putea construi vreodată împreună pe aceste baze?

În sfârşit acum se discută mai intens despre modul în care reţeaua este folosită pentru a răspândi terorismul, pentru a cataliza şi a canaliza ura faţă de obiective mereu noi dăunătoare pentru pacea în societate şi în lume. Chiar fără a ajunge la aceste vârfuri de criminalitate, se începe să se recunoască ce grav este riscul răspândirii în reţea a lui hate speech, a limbajului care inspiră şi seamănă ură. De aceea am găsit foarte pozitivă ştirea unei community transversale de peste 1.000 de persoane între jurnalişti, manageri, profesori şi comunicatori care s-a reunit la Trieste anul trecut pentru a reflecta asupra stilurilor comunicative, asupra fenomenului violenţei online, asupra influenţei cuvintelor în societate şi asupra importanţei de a le alege cu grijă într-un timp în care se răspândesc atâtea ştiri false, atâtea conţinuturi ofensive şi discriminatoare, atâtea provocări şi acuze neîntemeiate.

Lucrările au fost executate de aproape 4 milioane de persoane pe Facebook şi Twitter şi s-au încheiat cu formularea unui manifest votat în reţea de 17.000 de persoane, care conţine un decalog de principii simple care-şi propun "să facă web-ul un loc mai bun". Citez numai trei: "Înainte de a vorbi trebuie ascultat. Nimeni nu are dreptate mereu, nici eu. Ascult cu onestitate şi deschidere"; sau: "Ideile se pot discuta, persoanele trebuie respectate. Nu-l transform pe cel care susţine opinii pe care nu le împărtăşesc într-un duşman de eliminat"; de asemenea: "Insultele nu sunt argumente. Nu accept insulte şi agresivităţi, nici măcar în favoarea tezei mele" (cf. F. Occhetta, "Timp de post-adevăr sau de post-conştiinţă", în: Civiltà Cattolica 2017, II, 222-223). Aici suntem pe drumul bun, dar pentru ca web-ul să devină cu adevărat mai bun drumul este foarte lung, iniţiativele ca aceasta trebuie să se înmulţească.

Eu am considerat mereu toate acestea un aspect fundamental al oricărei forme de comunicare şi i-am invitat mereu pe colaboratorii mei să asume cu hotărâre motoul: "A comunica pentru a uni, comunicare pentru a construi comuniune".

Sunt convins că aceasta nu este deloc o consideraţie abstractă, ci foarte concretă. Este vorba despre atitudinea cu care se înfruntă în fiecare zi o problemă controversată de actualitate, despre modul în care este condus un interviu sau o dezbatere, despre adevărata disponibilitate de a-i asculta pe interlocutori, în sfârşit şi despre expresia feţei noastre, despre tonul glasului nostru, care este un portret robot foarte puternic al personalităţii noastre, al dispoziţiilor sufletului nostru.

Cultura întâlnirii

Papa Francisc a inserat în uzul obişnuit o expresie foarte frumoasă, a cărei bogăţie şi valoare am înţeles-o abia după mult timp. El vorbeşte încontinuu despre "cultura întâlnirii", care desigur se opune "culturii ciocnirii".

Cultura întâlnirii înseamnă: a căuta mereu să se intre într-o relaţie pozitivă şi constructivă cu celălalt, cu ceilalţi, chiar şi cu toate persoanele diferite prin origine, cultură, formare, orientare. A căuta mereu dialogul, exprimând şi expunând pe noi înşine cu autenticitate, încredere, curaj, pentru a oferi pe noi înşine celuilalt şi pentru a-l primi pe celălalt şi ceea ce ne poate da. Atitudinea noastră de deschidere îl invită pe celălalt să se deschidă. Astfel vom putea amândoi să primim reciproc un dar nou, să facem un pas înainte faţă de punctul în care eram înainte. Şi papa Francisc vorbeşte şi cu plăcere despre "empatie", despre acea simpatie binevoitoare şi optimistă cu care ne sintonizăm pe frecvenţele personalităţii celuilalt şi devenim dispuşi la surpriza pozitivă, ductili faţă de ceea ce celălalt va putea într-adevăr să spună şi să dea mărturie.

Am spus de multe ori colaboratorilor mei că o comunicare cu radioul nu merge de la gură la ureche şi nici numai de la creierul meu la cel al ascultătorului. Desigur, trece prin creier, gură, microfon, undele electromagnetice, receptor, ureche, creierul celuilalt... dar la început şi la sfârşit trebuie să plece de la inimă şi de la conştiinţă şi să ajungă la inimă. Cele care comunică sunt persoane umane, cu toată profunzimea lor. Noi scriem, vorbim, trimitem imagini pentru a le întâlni şi pentru ca din întâlnirea lor să apară scânteia care le pune pe drum împreună.

2. A comunica pentru adevăr

Şi după aceea, a comunica pentru adevăr. Un vechi profesor al meu de la liceu ne repeta: "Cuvântul este făcut pentru adevăr" şi asta a continuat să mi se învârte în cap. Şi acesta poate să pară un principiu abstract, dar nu este deloc aşa. Există multe moduri de a încălca adevărul în domeniul informaţiei: începând de la răspândirea unui adevăr parţial care, tocmai pentru că nu este complet sau echilibrat, conduce pe drumul greşit. Asta se întâmplă adesea printr-un plan intenţional şi manipulator, care se naşte din interese ale persoanelor sau ale grupurilor, pentru putere sau pentru avantaj economic. Şi mai rău dacă există apoi chiar răspândirea voită a falsităţilor pentru a înşela.

Informaţia bună este baza pentru a trăi în mod responsabil în societate, a exercita participarea democratică în comunitate. Pentru aceasta pe bună dreptate se vorbeşte despre "dreptul la informaţie" şi trebuie să ne luptăm pentru o informaţie liberă şi pluralistă, în aşa fel încât varietatea punctelor de vedere să ne apere de manipularea unei informaţii unilaterale.

Informaţia rea vrea să-i instrumentalizeze pe ceilalţi pentru propriile interese, negând libertatea şi demnitatea lor de a-şi face o proprie evaluare adecvată asupra realităţii.

Informaţia bună nu numai că încearcă să dea o perspectivă obiectivă, ci ajută şi să se lărgească tot mai mult privirea, să se vadă războaiele şi sărăciile uitate, să se dea glas celui care nu are glas, să ne facă conştienţi de ceea ce se preferă să nu se vadă şi să nu se audă, pentru că poate tulbura liniştea noastră şi conştiinţa noastră.

Sau, se încearcă să se ascundă adevărul sau să fie manipulat pentru a ocroti propria imagine, evitând ca să iasă la iveală ilegalităţi, scandaluri, comportamente incorecte. Cu privire la asta, în Biserică, am trăit o experienţă foarte dură mai ales cu evenimentele care se referă la abuzurile sexuale faţă de minori.

Vreau să insist că ar fi trebuit să învăţăm o dată pentru totdeauna că o cultură şi un comportament conduse de principiul lui cover up, al acoperirii scandalurilor, şi al primatului dat unei imagini bune, dar false, a noastră şi a comunităţilor şi instituţiilor noastre este izvor de suferinţe şi tragedii incalculabile. Trebuie să fim mai atenţi faţă de adevăr decât faţă de "îngrijirea imaginii".

A recunoaşte adevărul, a deveni tot mai intransigenţi faţă de el şi a purta povara lui şi atunci când este dureroasă, este unica linie de urmat în comunicare. Spun asta pe baza experienţei mele în Biserică, dar ar trebui să fie valabil pentru toate instituţiile. Este foarte mult de făcut, pentru că tendinţa de a ascunde ceea ce dăunează proprii imagini sau propriilor interese va rămâne mereu foarte puternică, în toţi. De aceea va trebui să ne angajăm mereu împotriva oricărei forme de corupţie morală şi economică şi împotriva oricărei acoperiri a ei, pentru a construi o comunitate civilă care respectă legalitatea, dreptatea şi drepturile persoanelor. În asta şi funcţia unui bun jurnalism care să ne facă să creştem în adevăr şi în transparenţă rămâne fundamentală.

Astăzi se vorbeşte tot mai frecvent despre problema falsităţilor care circulă în reţea, despre fake news, care se răspândesc foarte rapid, a căror origine nu se identifică şi nu se reuşeşte controlarea şi contrazicerea lor. Uneori, a răspândi ştiri neîntemeiate putea să pară un joc. Dar la sfârşit devine un joc tragic. Este o problemă foarte gravă care ameninţă climatul de încredere care este necesar pentru viaţa unei societăţi sănătoase, pentru un dialog senin în căutarea soluţiilor problemelor obişnuite.

Pe bună dreptate se dezvoltă criterii de alertă şi sugestii pentru a se apăra de fenomenul acestor fake news. Însă problema este mai amplă. În mod paradoxal, chiar reţeaua, care a fost salutată de mulţi ca o nouă posibilitate de exprimare liberă, de democraţie şi de participare, manifestă, în acelaşi timp, ambiguitatea sa ca posibil teren al manipulării noi şi mai periculoase. Marele scandal cu privire la încălcarea lui privacy care a implicat Facebook şi l-a dus pe banca acuzaţilor este ieşirea la iveală pe scară globală a acestor riscuri.

Ceea ce se întâmplă astăzi în marile campanii electorale sau publicitare ne ajută să intuim cum mari puteri economice, politice şi ideologice au învăţat deja să folosească noile instrumente tehnologice de comunicare în folosul intereselor lor. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru şi să încercăm să le demascăm sau să ne ocrotim pe cât posibil.

A fi credibili

Multe întrebări nu au răspuns, sau încă nu au, sau noi nu-l cunoaştem încă. Nu trebuie să ne fie frică să recunoaştem asta. Dimpotrivă, numai dacă recunoaştem asta cu seninătate vom fi credibili. În slujirea mea la Sala de Presă a Vaticanului au fost foarte multe ocazii în care nu aveam răspunsul la întrebările pe care mi le adresau jurnaliştii. Uneori, pentru că nu eram suficient de informat, uneori, pentru că răspunsul chiar nu exista, pentru că ceea ce mă întrebau încă nu fusese stabilit.

Nu am încercat niciodată să maschez neştiinţa mea sau să inventez răspunsuri pe care nu le aveam. Spuneam că mă voi informa pentru a fi în măsură să răspunde, sau că voi urmări cu atenţie evenimentele pentru a da cât mai curând posibil informaţiile aşteptate.

Asta s-a întâmplat foarte des după renunţarea papei Benedict, pentru că situaţia era complet nouă. Ei bine, îmi amintesc că într-o zi am fost surprins când am citit un articol din ziarul francez Le Monde care comenta foarte favorabil acest comportament al meu. Spunea că Vaticanul inaugura un nou stil pentru că purtătorul de cuvânt, când nu ştie un lucru, spune asta imediat şi clar şi nu încearcă să mascheze asta. Acesta era considerat un stil nou, original şi pozitiv. Se vede că lucrul nu era aşa de clar cum mi se părea mie. Efectiv, această linie nu mi-a creat faima de a fi atotştiutor, dar în fond a folosit pentru credibilitatea mea. A fi credibili este fundamental pentru a merita încredere, care este baza pentru un dialog şi un drum comun.

Dar când vorbesc despre "a comunica pentru adevăr" nu mă gândesc numai la informaţia despre adevărul faptelor în semnificaţia sa obiectivă. Mă gândesc şi la dimensiunea existenţială a adevărului. Adevărul lecturii mai în profunzime a sensului lucrurilor şi al evenimentelor, adevărul persoanelor.

Acesta este un adevăr care nu este evident imediat, ci trebuie căutat cu curiozitate şi cu răbdare, care trebuie dezvăluit treptat când nu vrem să rămânem la suprafaţa evenimentelor sau să ne lăsăm înşelaţi de măşti în spatele cărora multe persoane se ascund conştient sau inconştient.

Acest sens al progresivităţii în căutarea adevărului mi se pare justificarea cea mai profundă a modului cu adevărat curajos cu care papa Francisc s-a arătat treptat tot mai dispus să dialogheze şi să fie intervievat. Este o mărturie a faptului că adevărul răspunsurilor care se referă la viaţă nu este dat în abstract în formule preconstituite, ci trebuie căutat cu un drum, un itinerar care se apropie de răspuns graţie dinamicii dialogului şi uneori nu ajunge la "ultimul cuvânt", cel definitiv, ci îndreaptă spre necesitatea unui drum ulterior, ca atunci când ne apropiem de întrebările cele mai mari despre viaţă şi despre moarte, despre suferinţa celor nevinovaţi şi despre sensul istoriei.

Trebuie să fim pe drum împreună spre dezvăluirea adevărului în situaţiile concrete ale vieţii şi ale istoriei. Şi uneori trebuie să recunoaştem şi că nu avem răspunsul.

Dar atenţie. Acest sens de dinamică în căutarea adevărului pe care am încercat să-l exprim nu trebuie confundat în niciun fel cu relativismul, cu împărăţia post-adevărului, în care nu mai este posibil să se distingă adevăratul de fals şi binele de rău, ba chiar este exact opusul.

Talk show-rile în care toate poziţiile sunt juxtapuse şi se exaltă libertatea individuală de a spune şi a face ceea ce se vrea şi să se afirme orice poziţie; înmulţirea la infinit a expunerii de opinii şi experienţe subiective în marea nemărginită a reţelei, ne fac să considerăm tot mai normal să ne putem lipsi de adevăr. Este un joc imens de riscant.

Cuvântul este făcut pentru adevăr, nu pentru falsitate şi înşelare. Dialogul este făcut pentru a ne ajuta reciproc să ne apropiem de transparenţa adevărului faptelor şi pentru a descoperi autenticitatea, adevărul trăit al persoanelor. Pentru informatori şi comunicatori nu pot să existe compromisuri de niciun fel cu privire la aceste puncte. Adevărul trebuie să-l afirmăm când îl cunoaştem, trebuie să-l căutăm cu răbdare şi curaj, să-l punem în lumină cu transparenţa şi mărturia în viaţă.

3. A comunica pentru bine, pentru bunătate

Al treilea punct: a comunica pentru bine, pentru bunătate. Prezenţa răului în lume este o realitate teribilă, pătrunzătoare şi foarte puternică. Violenţa conflictelor armate, a măcelurilor, a atentatelor ucigaşe; formele de oprimare, de exploatare şi trafic de persoane; corupţia care invadează şi corupe instituţiile şi viaţa politică şi economică în mari regiuni ale lumii... toate acestea ajung încontinuu până la noi şi intră în viaţa noastră prin mass-media, cu ştiri şi imagini tot mai impresionante.

Chiar dacă manifestăm oroarea noastră şi condamnarea noastră, simţit tot mai frecvent un sentiment de neputinţă în faţa răului care generează în noi pasivitate, descurajare, la sfârşit să spunem chiar disperare. Pe bună dreptate papa Ratzinger a spus de mai multe ori că puterea răului în lume este provocarea cea mai dificilă pentru credinţa şi speranţa credincioşilor: Unde este Dumnezeu? Unde este dreptatea? Recent, adresându-se lucrătorilor din comunicaţii sociale, papa Francisc spunea: "Cred că este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei şi de a stăvili spirala fricii, rod al obişnuinţei de a fixa atenţia asupra «ştirilor rele»... să încercăm să depăşim acel sentiment de supărare şi de resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naştere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului" (Mesaj pentru a 51-a Zi Mondială a Comunicaţiilor, 24.1.2017).

Aşa cum ştim, în general dinamicile comunicării fac să se dea evidenţă deosebită şi importanţă ştirilor mai rele, dezastrelor, conflictelor, scandalurilor; suferinţa este transformată în spectacol, fără nicio limită de respect şi sentiment de compătimire... dar astfel întunericul răului devine tot mai dens şi ameninţător asupra orizontului nostru zilnic.

Aceste lucruri din păcate sunt adevărate şi ar fi foarte grav dacă noi nu ne-am da seama cu realism de gravitatea problemelor, de suferinţele şi de pericolele în care se află omenirea. Deci este absolut necesar să se vorbească obiectiv despre acestea, pentru a le condamna şi pentru a chema la responsabilităţi, dat fiind faptul că marea parte a cauzelor răului se află chiar în inima omului şi în folosirea rea a libertăţii sale.

Însă ceea ce vreau să spun acum este că răul nu este adevărul în întregime. În lume acţionează şi binele. Este mai discret decât răul, în general este mai puţin evident, dar există. Trebuie deschişi ochii pentru a-l vedea, urechile pentru a învăţa să fie auzit şi, dacă suntem comunicatori, trebuie să ajutăm şi pe alţii să-l vadă şi să-l audă.

Permiteţi-mi câteva exemple. Toţi ne amintim de atacul la Turnurile Gemene din 11 septembrie 2001 ca atentatul cel mai impresionant şi oribil de la începutul celui de-al treilea mileniu; dar trebuie să ne amintim că a fost şi ziua în care zeci, sute de pompieri şi ajutători şi-au expus şi şi-au dat viaţa în mod eroic pentru a salva victimele. Foarte multă ură, dar şi foarte multă iubire. Când în Italia cutremurele au distrus multe sate, a fost o amplă mişcare de solidaritate, în mare parte voluntară şi gratuită, care a durat timp de multe luni. Şi dramele migranţilor şi refugiaţilor, care revin încontinuu pe ecranele noastre, au fost însoţite foarte multe gesturi şi atitudini minunate de compasiune şi primire generoasă.

Suferinţa provoacă şi cheamă iubire, generoasă, bogată în creativitate, superioară aşteptărilor: câte surprize frumoase vedem dacă deschidem ochii! Chiar şi în tragedii nu lipsesc semne ale unei umanităţi mai adevărate şi trebuie dezvoltate privirea şi sensibilitatea pentru a le percepe.

Veştile bune

Acest discurs este valabil pentru foarte multe probleme ale societăţii noastre. În timpul Marelui Jubileu al anului 2000, în transmisiile Radioului Vatican pe care pe atunci îl conduceam am început o rubrică zilnică intitulată "De la Ierusalim la Ierihon", inspirându-ne din parabola samariteanului, pentru a relata în fiecare zi o experienţă concretă, o iniţiativă sau o instituţie de solidaritate, de caritate... Ne-am spus: începem şi când peste câteva săptămâni vom termina, vom schimba rubrica... Dar după aceea am mers înainte timp de 365 de zile şi lanţul nu se termina niciodată şi terenul se lărgea mereu: o experienţă bună ducea la descoperirea alteia la infinit!

Pe bună dreptate asociaţiile jurnaliştilor catolici italieni organizează tot mai frecvent premii de jurnalism intitulate: "Veştile bune", pentru a promova descoperirea şi difuzarea cunoaşterii binelui. Dar trebuie lucrat mai mult în această direcţie. Astăzi din fericire acest lucru este înţeles nu numai în lumea catolică, ci de mulţi comunicatori de bunăvoinţă.

Am fost uimit şi încurajat pentru că ziarul Corriere della Sera a început să publice un supliment săptămânal gratuit intitulat întocmai "Veştile bune", dedicat în întregime reportajelor şi informaţiilor despre activitatea organizaţiilor neguvernamentale pentru servicii sociale, lumii voluntariatului - care în Italia este foarte dezvoltat -, iniţiativelor caritative şi umanitare, şi aşa mai departe. Şi se lansează apelul de a aduce spontan din toate părţile informaţii şi veşti pentru a lărgi fluviul acestei informaţii pozitive. Astfel se alimentează o atitudine de încredere: nu numai răul, ci şi binele poate să fie contagios.

În acest mod se răspunde la disperare şi la descurajare, se hrăneşte speranţa şi se încurajează gustul de a se angaja pentru mine. A vorbi despre pace, despre dreptate, despre reconciliere, despre iertare, despre creştere umană şi spirituală, despre solidaritate, despre caritate, despre gratuitate, despre tandreţe... mereu, cât mai mult posibil.

Personal, pot spune că acesta a fost în fond adevăratul privilegiu al vieţii mele: slujindu-i pe papi, care sunt mari mesageri ai tuturor acestora pentru umanitate şi vorbesc încontinuu despre aceste valori pozitive, am putut şi a trebuit să lucrez şi eu pentru aceasta. Ce anume se poate face mai frumos decât a vesti binele pentru fraţii noştri şi surorile noastre?

În timpul slujirii mele, urmându-i pe papi cu jurnaliştii, au existat momente, mai ales în pontificatele lui Ioan Paul al II-lea şi al lui Francisc, în care am avut senzaţia că jurnaliştii colegi au descoperit cu adevărat bucuria, satisfacţia de a vorbi despre mesaje mari şi frumoase. Erau bucuroşi că nu trebuie să vorbească mereu şi numai despre scandaluri, lupte de putere şi despre interese politice şi economice, violenţe şi crime, ci să poată da ecou cu glas deplin mesajelor de pace, de dreptate, de reconciliere, de slujire, de iertare.

4. A comunica pentru frumuseţe

În sfârşit, a comunica pentru frumuseţe. În jurul nostru nu există numai răul violent şi ucigaş. Există şi multe forme mai subtile şi periculoase de poluare a spiritului. Există o vulgaritate răspândită, în limbaj şi în imagini, care ne intră în urechi şi în ochi şi corupe modul nostru de a vorbi şi privirea noastră. Există un materialism apăsător, o curiozitate bolnăvicioasă care zăboveşte asupra perversiunilor şi asupra scandalurilor. Şi, chiar dacă încercăm să ne apărăm şi să reacţionăm, ne simţim parcă asediaţi şi invadaţi de această murdărie, la răspândirea căreia contribuia astăzi în mod nou caracterul pătrunzător al reţelei. Ni se pare tot mai dificil să avem o privire limpede şi o inimă curată, chiar dacă îi simţim nostalgia.

Papa Francisc a folosit cuvinte violente, pe care simt ruşine să le repet, dar cred că este corect să le amintesc. A vorbit despre "coprofilie" şi "coprofagie", adică despre tendinţa perversă de a se bucura de excrementele cele mai murdare şi despre aceea care duce chiar la consumarea lor... A avertizat mass-media şi pe lucrătorii din mass-media să opună rezistenţă ispitei coprofiliei: adică să încerce să arate încontinuu lucrurile cele mai urâte pentru a atrage atenţia şi pentru a vinde; şi ne-a avertizat pe noi toţi să fugim de ispita bolnăvicioasă de a ne bucura şi a zăbovi în curiozitatea faţă de ceea ce este pervers şi vulgar din formele sale cele mai variate. Nu vorbesc despre probleme teoretice sau abstracte. De exemplu, pornografia, exhibiţionismul, astăzi sexting şi sextortion... intră tot mai profund în viaţa zilnică a nenumăratelor persoane, tot mai tinere.

În octombrie 2017 am participat la Roma la un Congres internaţional la Universitatea Gregoriana dedicat "demnităţii minorilor în lumea digitală", la care şi papa a adresat un important discurs conclusiv, şi am verificat cu persoane dintre cele mai competente la nivel mondial gravitatea problemelor. Prin reţea difuzarea pornografiei - şi a unei pornografii tot mai extreme, deoarece cu obişnuinţa pragul de stimulare se ridică încontinuu - ajunge la o expansiune imensă, imens mai mare decât aceea care exista în trecut: implică sute de milioane de persoane şi de minori care au acces la reţea.

Dependenţa de pornografie alterează personalitatea şi identitatea sa, ajunge să condiţioneze foarte mult relaţiile dintre bărbat şi femeie, ajungând să distrugă familii. Eu am impresia că ne este prea mare frică să vorbim despre asta, probabil pentru că suntem şi noi un pic implicaţi. Însă aceasta este o mare ipocrizie; există o atitudine răspândită de înlăturare în faţa unei probleme ruşinoase şi greu de înfruntat. Însă lucrul este mult mai serios decât se vrea să se recunoască.

Diferite conferinţe în Congresul despre care vorbeam au tratat din punct de vedere neurologic tema impactului pornografiei asupra creierului deosebit de maleabil al minorilor. Ce imagini şi ce gânduri locuiesc în minţile noastre, în minţile voastre şi vor locui în minţile tinerilor în timpul întregii lor vieţi? Să ne gândim la cei două sute cincizeci de milioane de minori care numai în India în următorii doi ani vor avea acces la lumea digitală: cum şi de cine vor putea să fie ajutaţi să dezvolte o atitudine de respect faţă de corpul şi faţă de demnitatea celuilalt, a celeilalte; cu ce probleme vor trebui să se confrunte în privinţa propriei identităţi sexuale? Cea mai mare parte a părinţilor lor nu vor fi desigur în măsură să vorbească despre asta cu ei.

Trebuie să învăţăm să evităm noile forme de dependenţă şi de sclavie, de boală spirituală care ameninţă şi invadează noua lume, lumea digitală. Pentru aceasta noi cei dintâi trebuie să ridicăm privirea şi să-i ajutăm şi pe alţii să ridice privirea. Să ne eliberăm de vulgaritate şi să reuşim să căutăm şi să iubim lumina şi să respirăm spiritual.

Când vorbesc despre a comunica frumosul, a comunica pentru frumuseţe, nu mă gândesc deloc la o bucurie estetică scop în sine, la un lux pentru privilegiaţi estetizanţi, ci mă gândesc la respectul faţă de frumuseţea demnităţii fiecărei persoane umane, la gustul faţă de profunzimea şi misterul interiorităţii sale, care se poate intui în ochii săi şi în profunzimea sentimentelor sale...

Desigur, asta se poate întâmpla dând spaţiu comunicării exprimărilor artei, poeziei, a unei muzici capabile de a înălţa şi nu de a urâţi. De fapt, arta este manifestare a spiritului, este transparenţă a spiritului în lumea noastră, reuşeşte să exprime semnificaţii folosind materia, sunetele, culorile... Joseph Ratzinger spunea că, uneori, frumuseţea ne loveşte la inimă ca o suliţă, o săgeată, care ne deschide privirea spre lumea spiritului.

Însă marea frumuseţe asupra căreia voiam să atrag atenţia voastră este îndeosebi aceea a mărturiilor de viaţă care ne fascinează prin calitatea lor morală. Pentru credincioşi este vorba despre sfinţenie, adică despre persoane în care credinţa trăită prin iubire se demonstrează capabilă să transforme şi să înalţe viaţa umană la un nivel superior de armonie şi de fascinaţie, de atracţie puternică la bine. Dar nu există numai sfinţii creştini şi martorii spiritualităţii; există figuri laice minunate de dăruire generoasă, pură, curajoasă şi coerentă în slujba celorlalţi şi a comunităţii, medici, taţi şi mame, lucrători sociali, educatori, precum şi slujitori ai siguranţei şi ai legii, precum şi politicieni... Nu puţin au plătit şi cu viaţa angajarea lor în mod eroic. Sunt modele, exemple concrete care ne înduioşează, ating inima noastră în profunzime şi ne ajută să ridicăm privirea de la realitatea şi de la abisul răului spre înălţime.

Trebuie să ne angajăm să găsim şi să relatăm istoriile lor, să facem cunoscute tot mai bine figurile minunate ale eroilor şi sfinţilor din istoria noastră şi din timpul nostru. Şi aceasta înseamnă a comunica pentru frumuseţe. A zdruncina conştiinţele noastre pentru a ajuta să iasă la iveală din profunzimi nostalgia mare şi preţioasă, prea mult sufocată, de puritate şi bunătate, de armonie a virtuţii, de bucurie în generozitatea iubirii.

Şi astfel să se redescopere sensul demnităţii persoanei umane, a minţii sale şi a sufletului său, prin ceea ce are invizibil şi nemuritor, capabilă să aleagă, să genereze, să edifice din iubire...: o demnitate aşa de imens de mare încât Scriptura şi credinţa creştină ne-au spus încă de la început că persoana umană este "imagine a lui Dumnezeu".

(După www.settimananews.it, 15 iulie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.