Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 13 iunie 2018

Cateheze despre porunci – 1. Introducere: Dorinţa după o viaţă deplină

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi este sărbătoarea sfântului Anton de Padova. Cine dintre voi se numeşte Anton? Aplauze tuturor „Antonilor”. Începem astăzi un nou itinerar de cateheză despre tema poruncilor. Poruncile din legea lui Dumnezeu. Pentru a-l introduce ne inspirăm din textul pe care tocmai l-am ascultat: întâlnirea dintre Isus şi un om – este un tânăr – care, în genunchi, îl întreabă cum poate să moştenească viaţa veşnică (cf. Mc 10,17-21). Şi în acea întrebare este provocarea oricărei existenţe, şi a noastră: dorinţa după o viaţă deplină, infinită. Dar ce trebuie să facem pentru a ajunge acolo? Ce cărare trebuie să parcurgem? A trăi cu adevărat, a trăi o existenţă nobilă… Câţi tineri încearcă să „trăiască” şi apoi se distrug mergând în urma lucrurilor efemere.

Unii cred că este mai bine de stins acest impuls – impulsul de a trăi – pentru că este periculos. Aş vrea să spun, în special tinerilor: cel mai rău duşman al nostru nu sunt problemele concrete, oricât ar fi de serioase şi dramatice: pericolul cel mai mare al vieţii este un spirit rău de adaptare care nu este blândeţe sau umilinţă, ci mediocritate, meschinărie[1]. Un tânăr mediocru este un tânăr cu viitor sau nu? Nu! Rămâne acolo, nu creşte, nu va avea succes. Mediocritatea sau meschinăria. Acei tineri cărora le este frică de orice: „Nu, eu sunt aşa…”. Aceşti tineri nu vor merge înainte. Blândeţe, forţă şi fără meschinărie, fără mediocritate. Fericitul Pier Giorgio Frassati – care era un tânăr – spune că trebuia să se trăiască, nu să se trăiască de azi pe mâine[2]. Cei mediocri trăiesc de azi pe mâine. A trăi cu forţa vieţii. Trebuie să cerem de la Tatăl ceresc pentru tinerii de astăzi darul sfintei nelinişti. Însă, acasă, în casele voastre, în fiecare familie, când se vede un tânăr care stă aşezat toată ziua, uneori mama şi tata se gândesc: „Dar acesta este bolnav, are ceva”, şi îl duc la medic. Viaţa tânărului înseamnă a merge înainte, a fi neliniştit, sfânta nelinişte, capacitatea de a nu se mulţumi cu o viaţă fără frumuseţe, fără căldură. Dacă tinerii nu vor fi înfometaţi de viaţă autentică, mă întreb unde va merge omenirea? Unde va merge omenirea cu tineri liniştiţi şi nu neliniştiţi?

Întrebarea acelui om din Evanghelie pe care am auzit-o este înlăuntrul fiecăruia dintre noi: cum se găseşte viaţa, viaţa din belşug, fericirea? Isus răspunde: „Tu cunoşti poruncile” (v. 19), şi citează o parte din Decalog. Este un proces pedagogic, cu care Isus vrea să conducă la un loc precis; de fapt, este deja clar, din întrebarea sa, că acel om nu are viaţa deplină, caută mai mult, este neliniştit. Aşadar ce anume trebuie să înţeleagă? Spune: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit încă din tinereţe” (v. 20).

Cum se trece de la tinereţe la maturitate? Când se începe să se accepte propriile limite. Se devine adulţi când se relativizează şi se conştientizează „ceea ce lipseşte” (cf. v. 21). Acest om este constrâns să recunoască faptul că tot ceea ce poate „să facă” nu depăşeşte un „acoperiş”, nu merge dincolo de o margine.

Cât de frumos este a fi bărbaţi şi femei! Cât de preţioasă este existenţa noastră! Şi totuşi există un adevăr pe care în istoria ultimelor secole l-a refuzat adesea, cu consecinţe tragice: adevărul limitelor sale.

Isus, în Evanghelie, spune ceva ce ne poate ajuta: „Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Domnul Isus dăruieşte împlinirea, a venit pentru asta. Acel om trebuia să ajungă în pragul unui salt, unde se deschide posibilitatea de a înceta să mai trăiască din ei înşişi, din propriile fapte, din propriile bunuri şi – tocmai pentru că lipseşte viaţa deplină – să lase toate pentru a-l urma pe Domnul[3]. Dacă ne uităm bine, în invitaţia finală a lui Isus – imensă, minunată – nu există propunerea sărăciei, ci a bogăţiei, cea adevărată: „Un singur lucru îţi lipseşte: mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!” (v. 21).

Cine ar alege copia, putând să aleagă între un original şi o copie? Iată provocarea: a găsi originalul vieţii, nu copia. Isus nu oferă surogate, ci viaţă adevărată, iubire adevărată, bogăţie adevărată! Cum vor putea tinerii să ne urmeze în credinţă dacă nu ne văd alegând originalul, dacă ne văd obişnuiţi cu jumătăţile de măsură? Este urât a găsi creştini de jumătate de măsură, creştini – îmi permit cuvântul – „pitici”; cresc până la o anumită statură şi apoi nu; creştini cu inima diminuată, închisă. Este urât a găsi asta. Este nevoie de exemplul cuiva care mă invită la un „dincolo”, la un „mai mult”, la a creşte un pic. Sfântul Ignaţiu numea asta „magis”, „focul, fervoarea acţiunii, care-i zguduie pe cei aţipiţi”[4].

Drumul a ceea ce lipseşte trece prin ceea ce este. Isus n-a venit pentru a desfiinţa Legea sau Profeţii, ci pentru a împlini. Trebuie să pornim de la realitate pentru a face saltul în „ceea ce lipseşte”. Trebuie să scrutăm ordinarul pentru a ne deschide la extraordinar.

În aceste cateheze vom lua cele două table ale lui Moise fiind creştini, ţinându-l de mână pe Isus, pentru a trece de la iluziile tinereţii la comoara care este în cer, mergând în urma Lui. Vom descoperi, în fiecare dintre aceste legi, vechi şi înţelepte, poarta deschisă de Tatăl care este în ceruri pentru ca Domnul Isus, care a trecut prin ea, să ne conducă la viaţa adevărată. Viaţa sa. Viaţa fiilor lui Dumnezeu.

________________

APEL

Mâine va începe Campionatul Mondial de Fotbal în Rusia. Doresc să trimit salutul meu cordial jucătorilor şi organizatorilor, precum şi celor care vor urmări prin mijloacele de comunicare socială acest eveniment care depăşeşte orice frontieră.

Fie ca această importantă manifestare sportivă să devină ocazie de întâlnire, de dialog şi de fraternitate între culturi şi religii diferite, favorizând solidaritatea şi pacea între naţiuni.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Părinţii vorbesc despre meschinărie (oligopsychìa). Sfântul Ioan Damaschinul o defineşte ca „teama de a face săvârşi o acţiune” (Expunere exactă a credinţei ortodoxe, II,15) şi sfântul Ioan Scărarul adaugă că „meschinăria este o dispoziţie puerilă, într-un suflet care nu mai este tânăr” (Scara, XX, 1, 2).

[2] Cf. Scrisoare către Isidoro Bonini, 27 februarie 1925.

[3] „Ochiul a fost creat pentru lumină, urechea pentru sunete, fiecare lucru pentru scopul său şi dorinţa sufletului pentru a se lansa spre Cristos” (Nicolae Cabasilas, Viaţa în Cristos, II, 90).

[4] Discurs la a XXXVI-a Congregaţie Generală a Societăţii lui Isus, 24 octombrie 2016: „Este vorba de «magis», de acel plus care îl face pe Ignaţiu să înceapă procese, să le însoţească şi să evalueze incidenţa lor reală în viaţa persoanelor, în materie de credinţă, sau de dreptate, sau de milostivire şi caritate”.

lecturi: 15.