Părinţi şi fraţi, nu funcţionari ai sacrului

Colocviul din 16 martie 2018 între papa şi studenţii din colegiile ecleziastice romane

"L-am întrebat pe cardinalul prefect dacă voi sunteţi catolici... Răspunsul nu-l voi spune! Da, a spus că da. Dar este mereu ceva de îmbunătăţit. Mulţumesc. Mulţumesc pentru această vizită, pentru această întâlnire". Aşa a început, cu o glumă a papei Francisc, dialogul avut de pontif, la 16 martie 2018, în aula "Paul al VI-lea", cu peste două mii de seminarişti şi preoţi din colegiile ecleziastice romane, însoţiţi de cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler. Prezentăm integral textul acelui colocviu.

[Louis] Sfinte Părinte, mă numesc Louis, sunt un seminarist francez şi în numele tuturor celor care sunt aici şi provin din Europa aş vrea să pun o întrebare. Suntem convinşi că viaţa de ucenicie şi misionară este fundamentul configurării cu Cristos slujitor şi păstor; cum se perseverează pe drumul uceniciei, fără a despărţi niciodată slujirea prezbiterală de o atitudine pastorală şi fraternă umilă? Mulţumesc.

Discipoli, misionari precum şi fraterni, nu este adevărat? Pentru că nimeni nu merge singur. Există oameni care merg singuri, însă discipolul misionar nu poate să meargă singur. Şi eu voi spune câteva cuvinte-cheie care probabil că vă vor ajuta să gândiţi. Primul: pe drum. Misionarul este pe drum. Dacă tu eşti preot, nu poţi să fii un preot "liniştit", un preot de sacristie, de birou parohial, un preot care a scris pe uşă: "Program numai luni, miercuri, vineri de la ora cutare la ora cutare" şi "Se fac spovezi în ziua cutare de la ora cutare la ora cutare": păcătuiţi mai înainte, pentru că după aceea nu se mai fac spovezi. [râd] Nu se poate. Tu eşti pe drum. Şi îmi vine în minte un preot bun, bun, care era paroh într-un cartier de barăci. Şi într-o zi când m-am dus să-l vizitez mi-a zis: "Sunt zile în care aş vrea să acopăr cu beton armat ferestrele şi uşa pentru că «cioc-cioc», «cioc-cioc», «părinte», «cioc-cioc», unul după altul". Şi ziua este pe drum, mereu pe drum aşteptând telefoanele, a face slujire... pe drum.

Şi pe drum vin surprizele; surprizele este necesar să le descoperim, pentru aceasta "pe drum" înseamnă şi "în ascultare". Tu eşti misionar, dar eşti şi discipol şi ucenicia te duce la ascultare. La ascultarea Domnului. Da, în seminar este uşor pentru că, după orar, de la ora cutare la ora cutare rugăciune, de la ora cutare la ora cutare ascultare a Domnului, de la ora cutare la ora cutare studiu... Dar asta nu merge aşa. Toată viaţa trebuie să fie în ascultare, cel puţin deschisă la ascultare. Şi dacă tu nu înţelegi, dacă tu nu înţelegi ceea ce auzi, fă ceea ce a făcut Samuel: mergi la [Eli, preotul bătrân]. "Ce este acest glas?" - "Tu spune: Vorbeşte, căci slujitorul tău ascultă". Mereu în ascultare. Ascultare nu numai a cuvintelor, nu numai a ceea ce spune poporul lui Dumnezeu, nu numai a nevoilor omenirii, a problemelor, ci ascultare în rugăciune, chiar aşa. "Ştiţi, părinte, că Dumnezeu nu vorbeşte, pare că s-a stins Cuvântul, ca în timpul lui Samuel...". Nu, Cuvântul nu este stins. Tu ai stins zelul, tu ai schimbat un pic registrul şi ai învăţat să asculţi numai alte lucruri. Nu-mi spune că eşti surd, nu. Toţi ascultăm. Dar unde este registrul tău de ascultare? Este o întrebare pe care trebuie să v-o puneţi: "Unde este registrul meu de ascultare? Pentru mine ce este mai uşor să ascult?".

Oameni pe drum, oameni în ascultare. Şi, fie pe drum fie în ascultare, nu singuri. Trei lucruri: pe drum, în ascultare şi în fraternitate, în companie. "Dar acest lucru este uşor!". Nu este uşor. Acum este uşor, pentru că sunteţi toţi reuniţi, toţi într-un colegiu cu atâţia preoţi în slujba voastră şi în ajutorul vostru; dar când vei fi într-o parohie, când vei fi într-o universitate frecventând şcoala, acest lucru nu este uşor deoarece comoditatea, mondenitatea te vor face să ni fii pe drum. Pentru că oboseşte, a fi pe drum. "Da, dar este un drum mic, scurt, până aici...", şi astfel viaţa începe să se reducă. Te va face să asculţi numai lucrurile pe care vrei să le asculţi, ca acei surzi care nu ascultă anumite lucruri ci ascultă altele, nu-i aşa? Surzi la alegere. Dar nimeni nu va spune: "Eu vreau să fiu surd numai pentru a nu asculta", nu. Nimeni nu spune asta. Însă viaţa, dacă tu nu eşti vigilent, te duce la asta; te duce la asta. Şi apoi, "singur". "Da, merg cu prietenii preoţi....". Dar tu eşti capabil să vorbeşti cu prietenii tăi preoţi despre problemele pe care le ai în parohie, în dieceză, în comunitatea ta, cu Dumnezeu? De atâtea ori, noi împărtăşim cu prietenii lucrurile distractive, şi acest lucru este bun. [Amintim] numai vreo problemă care a existat... Dar după aceea, dacă nu mergem înainte serios în această împărtăşire, împărtăşire a vieţii aşa cum este, noi ajungem în bârfă, şi bârfa este cam ca acel aer care face rău... Atunci suntem însoţiţi, dar nu bine însoţiţi.

Pentru aceasta eu voi spune, la întrebarea ta: mereu pe drum. Dar discerne drumul: care este drumul corect. Mereu în ascultare şi cere harul de a discerne ceea ce auzi pentru a găsi voinţa lui Dumnezeu; precum şi pentru a te corecta când sunt lucruri urâte, lucruri care nu merg. Şi niciodată singuri: mereu însoţiţi. Şi există fraternitatea - am văzut că o alta dintre întrebări atinge această temă -, există fraternitatea cu prietenii, cu preoţii mai apropiaţi; dar există şi o altă fraternitate pe care voi trebuie s-o păstraţi mult: fraternitatea cu preotul sau cu călugărul sau cu laicul, cu acela pe care Dumnezeu îl pune lângă tine, în însoţirea spirituală. Pentru că direcţiunea spirituală este o carismă laicală, nu-i aşa? Nu este în mod necesar prezbiterală, este laicală. Este şi prezbiterală, dar pentru că este laică. Şi este nevoie de curaj pentru a avea o persoană care să te însoţească: în viaţa ta interioară, în viaţa ta de fidelitate şi de infidelitate. "Da, părinte, eu mă spovedesc mereu". Nu, un lucru este duhovnicul, unde mergi tu, spui păcatele tale, te iartă şi se termină acolo. Şi un alt lucru este cel care te însoţeşte: sunt două lucruri diferite. Şi dacă nu este aceeaşi persoană, mai bine. Unul este duhovnicul şi un altul este cel care te însoţeşte, care nu trebuie să fie în mod necesar preot: poate să fie un călugăr, orice persoană. Dar care să aibă carisma pentru a te însoţi. Dar dacă stai nemişcat, dacă tu mergi singur sau îi alegi numai pe cei care te distrează un pic şi nimic mai mult; şi după aceea dacă tu n-ai această capacitate de a te conecta în comunitate şi de a te lăsa însoţit de un altul, te vei opri acolo, dacă tu nu asculţi. Capacitatea de a asculta este un pic o rugăciune. Şi cum te rogi tu? Ca papagalul? Sau te rogi cu gândurile tale, urmând gândurile tale şi confunzi rugăciunea cu urmarea gândurilor tale? Ştii să te rogi în tăcere, pentru a asculta?

Aceste lucruri cred că vor ajuta pentru acea întrebare pe care ai pus-o tu: nu, nu este uşor. Astăzi, pentru voi toţi este foarte uşor. Dar pregătiţi-vă, pentru momentul când vor veni demonii vieţii, când va veni demonul de la amiază, vestitul "cuarentazo" [de la jumătatea vârstei = 40 de ani]; şi când vin atâtea alte dificultăţi, toate născute din păcatul strămoşesc şi din ispita diavolului. Cu privire la diavol, alaltăieri s-a apropiat un preot care citise un lucru pe care eu l-am scris despre viaţa spirituală, nu-mi amintesc ce era, şi mi-a spus: "Fiţi atent, pentru că dumneavoastră l-aţi numit pe diavol, de data aceea, şi acesta se va răzbuna! Este mai bine să nu-l numim pe diavol, să ne prefacem că nu există". Nu, diavolul există! Şi diavolul - aşa cum spune Petru - dă târcoale, ca "leo rugens" [leul care rage]. Sunt sigur că dacă acum pun o întrebare ridicaţi mâna: "credeţi în Dumnezeu?" - "da" - "credeţi în Dumnezeu Tatăl?" - "da", toţi - "şi în Dumnezeu Fiul?" - "da" - "şi în Dumnezeu Duhul Sfânt?" - "da" - "şi în diavol?" - "dar... depinde... este un mit, nu este atât de clar...". [râd] Sau în cuvinte veţi spune: "Da, da, credem!", dar după aceea, aveţi adulmecarea pentru a-l descoperi, atunci când se apropie? Şi asta se face cu discernământul şi cu însoţirea spirituală. Dar nu vreau să mă opresc prea mult asupra acestui lucru. Cred că am răspuns la întrebarea ta, mai mult sau mai puţin. Mulţumesc.

[Nebil] Bună ziua, dragă Sfinte Părinte. Mă numesc Nebil, sunt seminarist, sunt din Africa şi vin din Sudan. Sunt aici pentru a-i reprezenta pe cei care provin din continentul african. "Ratio fundamentalis" ne invită mereu la discernământul vocaţiei noastre, chiar şi după hirotonirea prezbiterală. În experienţa dumneavoastră, cum aţi trăit acest discernământ continuu? Ce ne sfătuiţi pentru a discerne bine, pentru acest discernământ de-a lungul întregului parcurs al vieţii noastre? Mulţumesc.

Îţi mulţumesc ţie. Ai spus: "Dragă Sfinte Părinte". Mulţumesc, dragă fiule! Limbile rele spun că "acum este la modă discernământul: acest papă a venit aici cu această istorie... Ce legătură are?". Însă discernământul este în Evanghelie! Chiar în Evanghelie şi în toată istoria Bisericii: este o istorie de discernământ; şi istoria sufletelor este o istorie de discernământ. A discerne, cum insistă mult Ratio fundamentalis. A şti să înţelegem, în viaţă: asta merge, asta nu merge; asta vine de la Dumnezeu, asta vine de la mine, asta vine de la diavol. Acest lucru este elementar, este elementar: este un limbaj fundamental pentru viaţa oricărui creştin, cu atât mai mult a unui preot. A discerne. Dar există două condiţii pentru ca discernământul să fie corect şi adevărat. Prima, să se facă în rugăciune, adică în faţa lui Dumnezeu, în prezenţa Domnului. A şti să înţeleg bine ceea ce se întâmplă în inima mea, în sufletul meu. "Trebuie să fac asta... dar asta nu mă lasă liniştit...; bine... de ce?" - în rugăciune. Şi cealaltă este a confrunta, a avea un altul cu care să confrunt ceea ce eu duc înainte; un martor: un martor apropiat, care nu vorbeşte ci ascultă şi apoi dă orientările. Nu-ţi rezolvă [problema] ci îţi spune: uite asta, uite asta, uite asta..., asta nu pare o inspiraţie bună pentru acest motiv, asta da... Dar tu mergi înainte şi decide tu! Însă te ajută, şi acest lucru este important de a avea asta de la început. Aceasta este experienţa pe care eu am avut-o. Am descoperit dorinţa discernământului când studiam filozofia. Făcusem doi ani de noviciat - fără discernământ [râd, râde] - da, bine, ne rugam, eu mergeam la părintele spiritual, la părintele maestru şi spuneam: "Am simţit asta...". Şi el îmi clarifica situaţiile, să spunem aşa, în maniera din acel timp... Vorbesc despre anul '58, alaltăieri am împlinit 60 de ani de noviciat. Dar când am ajuns la filozofie, după anul de umanism, era acolo profesorul de metafizică, un iezuit foarte bun, părintele Fiorito, care era şi decanul de filozofie. Era un "suporter" al spiritualităţii ignaţiene şi un specialist, dar un specialist nu numai teoretic, ci practic, în discernământ. Şi acolo ne-a învăţat mult. Şi eu am făcut cu el în teologie luna de Exerciţii Spirituale şi m-a ajutat mult în a discerne, omul acela. Şi după aceea, când urma să termin funcţia de provincial, am repetat Luna pentru a mă pregăti să merg la o altă funcţie; şi acolo am învăţat discernământul. În filozofie am început, pentru că am găsit acel om care avea această carismă. Era un filozof, care îşi luase doctoratul, teza de doctorat despre dorinţa de Dumnezeu în sfântul Toma şi după aceea preda metafizică, şi după aceea era decanul. Era un părinte spiritual; a fost părintele meu spiritual până la sfârşit, când a murit. Aceasta este experienţa mea: m-a ajutat mereu. Dar nu întotdeauna scriam lucrurile. Cu timpul, când tu faci discernământul, îţi vine în mod natural să faci asta: "Asta este urât, este urât dar îmi place", şi merg înainte. Dar tu ştii că mergi înainte într-un lucru urât. Asta mi s-a întâmplat mie. Dar spune adevărul în faţa lui Dumnezeu. Trebuie ştiut cum sunt lucrurile: "Aceasta este o poartă deschisă, cred că trebuie să merg înainte să văd ce-mi spune Domnul...". Şi încep să merg pe cărarea aceea. Şi discernământul este cam aşa, aduce cu sine viaţa. Dar mereu este bine de a avea un martor, pe cineva cu care să confrunt rezultatul meu, un lucru şi celălalt şi celălalt... Discernământul este important. Când nu este discernământ - fiţi atenţi la asta!, - când în viaţa sacerdotală nu este discernământ - pentru că idealul, când unul este un preot matur, este discernământul făcut aproape cu naturaleţe, care îţi vine, din multele lucruri de făcut, îţi vine de la sine, apoi confrunţi asta dar mergi, mergi, mergi înainte - dar când nu este discernământ, este rigiditate şi cazuistică. Atunci când în viaţă nu eşti capabil să mergi înainte cu lucrurile care ţi se întâmplă sau care se întâmplă în afară şi să le evaluezi, tu vei deveni rigid sau vei cădea în cazuistică, în logica acelui "asta se poate, asta nu se poate". Şi totul s-a închis. Duhul Sfânt nu lucrează. Deoarece Acela care te ajută în discernământ este Duhul Sfânt şi nouă ne este frică de Duhul Sfânt... Sau de atâtea ori nu-l punem în viaţa noastră ca însoţitor de drum. Tocmai El este cel care realizează sfinţenia noastră; tocmai El este cel care ne stimulează la misionaritate; tocmai El este cel care pregăteşte sufletul nostru la ascultare. Şi tocmai El este cel care creează în noi emoţia spirituală pe care noi înşine trebuie s-o discernem. Duhul Sfânt... Să nu ne frică de Duhul Sfânt; mereu avem ispita de a-l închide fie în gesturi, fie în doctrine, dar să nu se mişte prea mult. Şi El este cel care se mişcă, în Biserică. A discerne Duhul: unde este Duhul... Ce a făcut Petru când a mers la Corneliu, de exemplu (cf. Fap 10)? A văzut că acolo Duhul acţiona şi a înţeles, a făcut discernământ spontan: "Acesta este Duhul lui Dumnezeu, şi dacă Duhul a venit, eu botez". Gata. Ia decizia într-un climat de discernământ. Ce a făcut Filip, când Duhul îl trimite la acea intersecţie de străzi unde venea ministrul economiei reginei (cf. Fap 8,26-40)? Merge, ascultă, aude că citeşte Isaia şi începe conversaţia, iar celălalt îi spune că nu înţelege nimic din astea; îi explică, dar simte că Duhul este cel care-l duce şi la urmă Duhul acţionează în inima ministrului economiei: vede apa şi cere botezul... Nu este uşor de convertit un ministru al economiei! [râd] Dar Duhul Sfânt este capabil să facă asta. Şi ce a făcut Filip? N-a spus: "Dar... n-am adus ritualul Botezului..., n-am adus untdelemnul pentru a te boteza...". Nu. Îl ascultă pe Duhul Sfânt, merge, îl botează şi Duhul îl ia de păr şi îl duce în altă parte. [râd] De ce spun asta? Pentru că atunci când tu trăieşti în Duh, ieşi, te eliberezi de acel "se poate, nu se poate". Asta nu înseamnă că poţi să faci orice lucru, nu. Dar ieşi din închisoarea cazuisticii, ieşi din închisoarea rigidităţii. Este un alt limbaj, dar este un limbaj mai dificil: este un mod mai dificil de a acţiona. Pentru că tu te implici, acolo, într-o manieră diferită. Nu laşi să spună cărţile un lucru sau altul. Însă pentru asta este nevoie de familiaritate cu Duhul Sfânt. Când apostolii, în primul Conciliu din Ierusalim, trebuie să decidă cum să acţioneze cu aceia care vin din păgânism, cum încep ei scrisoarea pe care o scriu? "Ni s-a părut, Duhului Sfânt şi nouă...". Au făcut Conciliul şi în Duhul au dat răspunsul. Dar voi, în viaţă, va trebui să mergeţi mereu în Duhul Sfânt: în Duhul Sfânt şi în adevăr. Cu Duhul Sfânt care, cum ne spune Paul despre momentul în care a mers în acel oraş [Efes] - nu-mi amintesc când - că "nici măcar nu ştiau că există un Duh Sfânt" (cf. Fap 19,1-7). Şi atâţia, atâţia preoţi, atâţia preoţi - spun asta cu spirit bun, cu duioşie şi cu iubire - atâţia preoţi trăiesc bine, în harul lui Dumnezeu, dar ca şi cum Duhul n-ar exista. Da, ştiu că există un Duh Sfânt, dar în viaţă nu intră. Şi aceasta este importanţa discernerii: a înţelege ce anume face Duhul în mine, precum şi ce anume face duhul duşmane, şi ce anume face ispititorul meu, acela care aduce ispita, şi interesează temperamentul meu, obiceiurile mele, pentru că omul nu este trup şi suflet: este trup, suflet şi spirit. Interesează totul, acolo.

Nu ştiu dacă aici am scris ceva despre discernământ... [analizează notiţele sale]. Da, discernământul, cel care-ţi dă un stil spiritual... "Dar ce bun e preotul acela, este atât de spiritual!" - "De ce spui asta?" - "Eh, aşa este mereu...". Nu, bunătatea se află mereu în bunătatea interioară unită cu dialogul cu Duhul. Cu Duhul. Este bun preotul acela: da, este bun pentru că îi ascultă pe toţi, îl ascultă pe Dumnezeu, mereu merge, mereu are inima deschisă, iubeşte, se roagă... acela este un preot bun! Şi este fericit. Este un prieten al Duhului Sfânt - aceasta pare o înjurătură, dar nu este o înjurătură, nu este o reflecţie pe care o fac - când este Duhul Sfânt, seamănă mereu bucuria şi chiar simţul umorismului. Şi pentru a înţelege dacă o persoană a ajuns la o mare maturitate spirituală, să ne întrebăm: "Acesta are simţul umorismului?". Despre un preot care locuia aici la Roma, după aceea s-a întors în Liban şi a murit acolo - un om cu faimă de sfinţenie, a murit bătrân - se spunea despre acest om: "râde despre tot: râde despre alţii, râde despre el însuşi, chiar şi despre propria umbră". Simţ al umorismului. Şi pentru mine simţul umorismului este atitudinea umană - este umană! - cea mai apropiată de har. Este acel "relativism" bun, relativismul bucuriei, relativismul spiritualităţii, acel relativism care se naşte din Duhul Sfânt.

Tinerii - voi toţi sunteţi tineri -, tinerii narcisişti se privesc în oglindă, se piaptănă... Uneori - vă sfătuiesc - priviţi în oglindă şi râdeţi de voi înşivă. Râdeţi de voi înşivă. Vă va face bine. [râd, aplauze].

[Jorge Moreno] Bună ziua, Sfinte Părinte. Sunt Jorge Moreno, preot mexican, şi cu mare onoare îi reprezint pe fraţii mei preoţi şi seminarişti din America Latină. Aşadar pun întrebarea: Domnul Isus ne-a chemat cu tot ceea ce suntem, pentru o formare integrală, adică umană, spirituală, intelectuală şi pastorală. Care consideraţi că sunt mijloacele fundamentale pentru a salvgarda echilibrul integral de-a lungul parcursului slujirii prezbiterale? Mulţumesc.

Mulţumesc. Cred că la această întrebare am răspuns deja când am vorbit despre ascultare, despre a fi pe drum, despre a fi în comunitate, despre a avea o călăuză spirituală, despre rugăciune... Un subiect integral. Aici aş sublinia numai formarea umană ca parte integrantă a totalităţii. Există preoţi buni, care-l iubesc pe Isus Cristos, dar au o lipsă de dezvoltare a personalităţii, o lipsă de educaţie. Tu găseşti un astfel de preot, de exemplu un preot trist dar care omeneşte este incapabil să plângă; sau care este incapabil - acest criteriu mi l-a dat odată un preot, când eram student - care este incapabil să se joace cu copiii. El mi-a spus să iau în considerare acest lucru: "Vă jucaţi cu nepoţii dumneavoastră?" - "Da!" - "Bine". Acesta este un criteriu de maturitate, de integritate. Când găseşti unul incapabil de asta, care este incapabil să se bucure, precum şi de a pierde timp cu alţi preoţi prieteni, acolo lipseşte ceva: lipseşte formarea umană, despre care n-am vorbit. Tot ceea ce am spus despre partea spirituală vine bine şi aici: dar şi partea umană, umanitatea preotului, umanismul sacerdotal. Atâţia preoţi suferă pentru că nu sunt capabili să exprime ceea ce poartă înlăuntrul lor: au fost blocaţi, au tăiat din personalitatea lor lucruri foarte bune, capacităţi mari şi n-au crescut în asta.

Formarea umană: aici intră capacitatea socială, de socialitate, capacitatea de a-i respecta pe alţii, şi pe cei care gândesc altfel, capacitatea de a se bucura cu prietenii, de a juca un bun meci de fotbal..., de aceste lucruri despre care [unii cred] "nu, dar un preot nu poate...". Atâtea capacităţi umane care nu se dezvoltă... Mai ales capacitatea umană de a se insera educativ şi armonios în contextul social. Pentru aceasta am spus că unii sunt "educaţi rău", în acest sens. Care nu ştiu să se insereze. Şi capacitatea umană de a se bucura: pentru mine este atât de important, acest lucru. Am vorbit despre asta înainte, dar reiau acum. Capacitatea de a te bucura, de a te bucura că eşti preot, de a te bucura cu prietenii preoţi, cu credincioşii, dar a te bucura sănătos, a face vreo glumă, lucruri frumoase... Este adevărat că în unele locuri, în unele timpuri, să spunem asta, capacitatea umană de a se insera social n-a fost ajutată în formare. Când îţi spun că tu trebuie să te comporţi aşa, rigid, asta face rău capacităţii umane a spontaneităţii. Este adevărat că spontaneitatea te poate duce la ceva urât, dar acesta este un pericol pe care tu trebuie să-l discerni şi să te aperi de asta. Dar o persoană normală - spună normală, umană - care merge să viziteze un bolnav şi îl ascultă şi îl ia de mână, în tăcere: acest lucru este uman. Însă cel care nu înţelege nimic din uman merge la bolnav şi [spune]: "aceste suferinţe sunt suferinţele lui Cristos şi dumneavoastră cu acestea răscumpăraţi lumea cu Cristos, mergeţi înainte...", iar sărmanul bolnav nu înţelege nimic, rămâne mai singur decât înainte, pentru că măcar gândea: "Când va veni preotul măcar îmi va da o mângâiere". Capacitatea umană de a pierde timp cu bolnavii, ascultând. Capacitatea umană de a mângâia bine... Auziţi bine asta: dacă voi nu ştiţi să mângâiaţi ca părinţi şi ca fraţi, este posibil ca diavolul să vă facă să plătiţi pentru a mângâia. Fiţi atenţi. Capacitatea umană de a fi părinţi. Cu asta nu se glumeşte: ori eşti tată, ori eşti tată vitreg. Capacitatea de a fi tată este capacitate de rodnicie, este capacitate de a da viaţă altora. Formarea integrală trebuie să se gândească să formeze pentru rodnicie. Eu nu vă spun un lucru nou, dar voi cunoaşteţi atâţia, atâţia preoţi care nu sunt părinţi, sunt "funcţionari ai sacrului", aşa cum a spus cardinalul, sunt angajaţi ai lui Dumnezeu - buni, îşi fac meseria - dar nu părinţi, nu ştiu să dea viaţă, dimpotrivă, cei dintre noi care sunt holtei!, pe care tu când îi auzi predicând sau îi auzi vorbind vrei să întrebi: "Dar spune-mi, ce ai mâncat azi la micul dejun? Cafea cu lapte sau oţet?". [râd] Sunt incapabili să genereze viaţa în alţii, nu sunt rodnici.

Asta pentru a răspunde la aspectul integralităţii. Despre partea spirituală vorbisem mai înainte, dar partea umană... Să ne întrebăm cu privire la rodnicie: "acesta este un preot rodnic?". Şi există atâţia preoţi rodnici ascunşi. Unii, Domnul vrea ca rodnicia lor să iasă în evidenţă. În Italia sunt mulţi, parohi foarte buni: sunt părinţi dintr-un sat, cunosc viaţa tuturor şi o fac să crească. În schimb uneori nu se ştie, ci se vede în inimă, din toate zilele: câţi părinţi sunt în confesionale, precum şi câţi holtei care înspăimântă oamenii, ambele. Este o rodnicie, o paternitate spirituală. Dacă vreunul dintre noi nu simte că poate deveni părinte, îl rog să plece, este mai bine. Pentru că a fi holtei face rău Bisericii. Aţi înţeles? Bine. [aplauze]

[Luigi] Sfinte Părinte, bună ziua. Mă numesc Luigi, vin din Statele Unite şi sunt diacon: dacă vrea Dumnezeu, voi fi hirotonit preot în sărbătoarea sfântului Filip Neri, un preot plin de bucurie. "Ratio fundamentalis" reevaluează spiritualitatea preotului diecezan ca o cale mistică de identificare cu Cristos şi de slujire umilă adusă poporului lui Dumnezeu. Ne-ar plăcea, Sanctitate, să ştim care sunt trăsăturile fundamentale ale spiritualităţii preotului diecezan şi cum să le punem în practică în mijlocul muncii pastorale zilnice.

Mulţumesc. Voi spune asta: este mai uşor pentru un călugăr să cunoască propria spiritualitate, pentru că are fondatorul şi cunoaşte foarte bine spiritualitate sa; însă pentru preotul diecezan nu este atât de uşor s-o descopere, şi am auzit pe cineva care spunea: "Nu, eu sunt din ordinul pe care l-a întemeiat sfântul Petru", diecezan, nu-i aşa? [râd] Dar există o spiritualitate. Eu aş spune-o într-un cuvânt: spiritualitatea diecezanului este diecezanitatea. Cu tot ceea ce înseamnă acest cuvânt: că nu eşti singur, că eşti într-un trup care este dieceza, că ai un părinte care este episcopul şi că eşti părinte al atâtor credincioşi. Diecezanitatea. Şi mergând pe drumul diecezanităţii, încep să mă întreb cu privire la raporturile diecezanităţii. Spiritualitatea preotului diecezan recunoaşte un părinte: pe episcop. "Dar... este mai bine să nu vorbesc despre al meu!". De câte ori există distanţe între preotul diecezan şi episcop. Unele distanţe se înţeleg, datorită, probabil, temperamentului episcopului care nu-i bun, dar chiar dacă episcopul nu-i bun, distanţele nu sunt justificate. Tu poţi să te apropii de părintele tău nu pentru a face o discuţie, ci numai pentru a-l face să simtă că este părintele tău, numai pentru asta. Şi inima ta va rămâne în pace. Dar dacă inima ta nu este în pace în raportul tău cu episcopul, ceva nu merge în tine. Să lăsăm deoparte ce nu merge în episcop: dar este în tine, pentru că tu eşti diecezan şi lipseşte diecezanităţii tale raportul cu părintele. Fiecare dintre voi trebuie să se întrebe: cum este raportul meu cu episcopul? "Dar acesta este rău, este nevrotic...". Cum este raportul meu cu tatăl meu, care este rău şi nevrotic? Ce aţi sfătui voi unui tânăr care vine şi îţi spune că tatăl este în puşcărie? De exemplu. Sau că tatăl o bate pe mama - episcopul bate Biserica. Voi aţi da un sfat: "Roagă-te pentru tatăl tău, apropie-te de tatăl tău", dar niciodată nu veţi spune: "Şterge-l pe tatăl tău din viaţa ta". Carisma preotului diecezan este diecezanitatea şi diecezanitatea înseamnă a avea un părinte.

Apoi, înseamnă a avea fraţi, a fi inserat într-un trup prezbiteral. Şi cum te mişti tu, cu preoţimea? Ştii să te mişti bine, apartenenţa ta la preoţime este leală, deschisă, francă? Tu îţi permiţi să spui tot ceea ce îţi vine în minte? Sau ai învăţat să ai cenzuri pentru a nu face figură urâtă? O astfel de fraternitate nu merge! Eşti fratele fraţilor tăi preoţi şi asta trebuie să crească mereu. Nu spun prieten intim, nu, nu se poate, acest lucru nu este real. Frate. "Da, eu merg la reuniuni". Şi când vorbeşte unul care nu-ţi convine, tu îl judeci imediat sau încerci să-l asculţi bine şi să înţelegi ceea ce a spus? Raporturile în preoţime: la acesta ţin, pe acest mai bine să nu-l văd... Examinaţi-vă despre asta. Este carisma voastră! Este o preoţime. Şi când se termină reuniunea unei preoţimi, de exemplu, şi eu plec cu doi sau trei prieteni şi încep să bârfesc împotriva acestui lucru, împotriva acelui lucru... "Dar uite ce a spus ignorantul acela, ce a spus acela şi acela...". Bârfa este lepra! Este lepra unei preoţimi! Este lepra, bârfa. Este un mod de a spune "îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca acela, acela, acela", şi te distanţezi de ei.

Raportul cu părintele, raportul cu fraţii. Şi apoi, preotul diecezan are copii: raportul cu credincioşii tăi, cu cei din parohia în care tu lucrezi. Cum este raportul tău? Acela de a privi ceasul pentru a pleca repede? Acel de a nu-i lăsa pe oameni să vorbească? Aceea a distanţei de oameni? - distanţa urâtă, nu distanţa bună. Pentru că secretul bunului părinte spiritual, al bunului preot este să se apropie bine şi să se îndepărteze bine. Voi ştiţi că există unii care se apropie rău sau se îndepărtează rău. Nu, nu merge. Carisma este diecezanitatea şi voi trebuie să rămâneţi asupra raporturilor care sunt în diecezanitate: raporturile cu părintele, raporturile cu fraţii şi raportul cu credincioşii. Cu aceste trei căi, dacă voi lucraţi, veţi deveni sfinţi. Pentru că nu este uşor a avea un bun raport cu episcopul toată viaţa, nu este uşor a avea un raport frumos de fraternitate, de sfinţenie cu fraţii preoţi şi nu este uşor a avea un raport frumos cu fiii în parohie. Nu ştiu dacă am răspuns. Diecezanitate: aceasta este carisma congregaţiei călugăreşti pe care a întemeiat-o sfântul Petru! De acord? [râd, aplauze].

[Michael Aguilar] Bună ziua, Sfinte Părinte. Mă numesc preot Michael Aguilar, preot din Filipine: eu vin din continentul Asia, unde s-a născut Isus, unde s-a născut Biserica. [râd] Aş vrea să vă pun această întrebare: noi preoţii prezenţi la Roma găsim o oportunitate pentru formarea permanentă. Cum să ne îngrijim de propria formare în timpul acestei perioade extraordinare, precum şi în faţa viitorului? Mulţumesc.

Îţi mulţumesc. N-am înţeles bine: Isus s-a născut la Manila? [râd, aplauze]

Formarea permanentă este foarte importantă pentru că este însoţirea vieţii. Să vedem mai întâi cei patru pilaştri ai formării: formarea spirituală, formarea intelectuală, formarea apostolică şi formarea comunitară în preoţime: patru. În viaţă, aceste raporturi trebuie să se maturizeze mereu şi să fie formate tot mai mult. De exemplu, în partea pastorală vor fi mereu noutăţi pastorale, noi abordări pastorale, să fim un pic la zi cu asta; partea intelectuală, acelaşi lucru; partea spirituală: exerciţiile spirituale, întâlnirile dintre voi şi toate aceste lucruri. Şi partea comunitară, un pic am vorbit despre asta cu privire la preoţime.

Dar acum, răspunzând la întrebarea ta eu voi spune ceva ce trebuie să înţelegem bine. Înainte de toate, formarea permanentă se naşte un pic din experienţa propriei slăbiciuni; nu-ţi dau un certificat de sănătate perpetuă când te hirotonesc: te trimit acolo, să lucrezi, şi ca Dumnezeu să te ajute şi să nu te mănânce corbii. Un punct clar: eşti conştient de slăbiciunea ta? Această întrebare puneţi-v-o în fiecare zi. "Sunt conştient de slăbiciunea mea? Şi care sunt punctele în care sunt mai slab?". Nu este un lucru întunecat, ci este adevărul: suntem slabi. Tu eşti conştient de punctul tău slab? Este prima întrebare pe care trebuie să v-o puneţi mereu şi dacă tu nu-l găseşti astăzi [punctul tău slab], va fi mâine şi dacă nu-l găseşti mâine, va fi poimâine. Şi dacă nu-l găseşti, punctul tău slab, dacă tu nu-ţi dai seama de asta, mergi la cineva care să te ajute să-l găseşti, în dialogul spiritual.

Şi după aceea există un alt risc: riscul de [a crede] "Da, eu fac Liturghia, fac asta, este o parohie..." - "Şi cum merge parohia?" - "Ah, merge foarte bine: fac asta, asta, asta...". Riscul de a deveni funcţionar al sacrului. Nu, tu eşti preot. Tu nu eşti funcţionar al sacrului. Mie mi s-a întâmplat odată că a venit un avocat - tânăr, 26 de ani, mai mult sau mai puţin - şi a spus: "Părinte, eu mă căsătoresc peste 15 zile - era curând - şi am mers să caut certificate, toate, în parohia aceea unde am fost botezat; mi-au făcut imediat certificatul de botez şi mi-au adresat urări şi eu am întrebat: trebuie să plătesc ceva? Nu, nu, dar dacă vrei să laşi o ofertă, las-o acolo, dar nu trebuie să se plătească nimic. Însă ieri am mers la parohia unde trebuie să fac permisiunea pentru a mă căsători, o altă parohie, şi mi-au spus: Da, da, mâine facem asta, dar să veniţi cu atât, trebuie să plătiţi asta, o sumă frumoasă". Ar fi cel puţin echivalentul a 70 de dolari. Şi el a avut curajul, de vreme ce lucra în centrul oraşului, să intre în episcopie şi să întrebe dacă episcopul era acolo, şi el l-a primit; şi el era îndurerat şi spune: "Părinte, eu vreau să fac lucrurile în ordine: nu am voit să merg să convieţuiesc, ne-am pregătit bine pentru căsătorie şi toate acestea... dar merg la biserică şi îmi fac asta..." - "Stai liniştit, mergi mâine şi când îţi spun să plăteşte, spune-le că ai trecut pe la mine şi eu ţi-am spus că voi plăti eu". Acel paroh era un funcţionar al sacrului. Este un exemplu urât, dar se întâmplă, asta, se întâmplă! Cu banii precum şi cu atitudinile. Vă rog, fiţi atenţi să nu deveniţi funcţionari ai sacrului.

Şi apoi, este cultura contemporană. Cum intru, eu, în telefonul meu, în comunicaţiile virtuale? Voi ştiţi bine despre ce vorbesc: ce caut să privesc, din curiozitate? Şi voi ştiţi asta. Există cultura contemporană care intră în sufletul meu şi îl murdăreşte. După aceea, există atracţia puterii şi a bogăţiilor: aşa este mereu. Sfântul Ignaţiu învaţă, în Exerciţii, că există trei scări. Prima este bogăţia, a doua este vanitatea şi a treia este mândria, adică puterea. Diavolul intră prin buzunare, nu-i aşa? Şi îmi plac banii? Îmi place vanitatea? Aceasta este una dintre dificultăţi. Eu prezint câteva dintre dificultăţile vieţii sacerdotale, după aceea îţi voi spune un pic despre formarea permanentă.

Provocarea celibatului. Despre asta, fiţi pregătiţi pentru că: "Dacă eu aş fi cunoscut-o pe femeia asta înainte de a mă hirotoni!". În spaniolă se spune: "tarde piaste", adică "ţi-ai dat seama târziu". Dar voi sunteţi oameni normali, voi aveţi dorinţa de a avea o femeie, pentru a iubi. Şi când ar veni această posibilitate, cum aţi reacţiona? Voi aveţi dorinţa de a da naştere la copii? Nu numai spirituali, ci şi alţii? Acesta este un lucru pe care-l avem în natura noastră dată de Dumnezeu. Şi după aceea, comoditatea în propria slujire: "dar, dacă este un pic mai comod, n-o fă cu atâta efort...". Aceste lucruri pe care le-am prezentat, acum când voi sunteţi la studii, sunt uşor de rezolvat; dar după aceea, în viaţă, veţi fi mai singuri şi aceste lucruri vor exista. Unele sunt rele, altele bune; dar vor exista. Şi pentru aceasta formarea permanentă trebuie să fie aşa, mereu importantă. Nu numai pentru a rezolva ispitele, ci şi pentru a fi un pic în actualitate, în dezvoltarea pastoraţiei, a teologiei, a vieţii Bisericii. Dar vă rog mergeţi mereu la cursurile spirituale din dieceză, la cursurile de actualizare şi după aceea, dacă voi credeţi că este necesar, după câţiva ani şi mai mulţi, cereţi episcopului să faceţi o lună sau două luni de formare; dar întotdeauna, pentru toate aceste lucruri care se întâmplă.

Aproape că suntem gata. Trebuie să terminăm. Înainte de a termina, voi face un pic de publicitate. [râd] Sunt două cărţi care vă vor ajuta. Prima este o Scrisoare pastorală pe care a scris-o recent episcopul de Albano: "Să păstrăm dorinţa noastră", vorbeşte despre dorinţa sacerdotală, despre cum să păstrăm dorinţa. Este o bijuterie, o recomand, este bună. Încercaţi, asta trebuie s-o citiţi. Probabil se găseşte pe internet, dar citiţi-o, pentru că va ajuta să păstraţi dorinţa interioară, dorinţa de Dumnezeu, dorinţa de apostolat, dorinţa bună care ne-o dă. Aşadar, asta vă recomand: e foarte bună.

Şi după aceea, alta, care abia a apărut, de două săptămâni: "10 lucruri pe care papa Francisc le propune preoţilor". [râd, râde]. Sunt simple. Şi acesta poate să fie un vademecum: este micuţ, se citeşte bine dar trebuie recitit pentru a nu-l uita.

Vă mulţumesc pentru această reuniune: îmi place mult să vă întâlnesc; este unul dintre lucrurile care ne fac bine mereu, să ne întâlnim pentru a ne ajuta să mergem înainte în comunicarea credinţei comune. Paul aşa justifică Scrisoarea către Romani, cap. 1, versetul 12: a comunica propria credinţă pentru a merge înainte.

Vă invit să ne rugăm Angelus: Angelus Domini...

[Binecuvântare]

Poftă bună!

Franciscus

(După L'Osservatore Romano, 6 iunie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 50.