Card. Kasper: "Conciliul şi două enciclice admit cazuri de Euharistie dată protestanţilor"

De Andrea Tornielli

Este o temă spinoasă, care se discută de mulţi ani, tratată încă din timpurile Conciliului al II-lea din Vatican. Recentul document al Conferinţei Episcopilor din Germania care deschidea în mod sistematic la posibilitatea pentru soţul protestant să aibă acces la Euharistie participând la Liturghie cu soţul sau soţia catolici (având colocviu prealabil cu un preot şi adeziune prealabilă la ceea ce Biserica crede cu privire la sacrament), aprobat cu majoritate, a provocat o scrisoare făcută de şapte episcopi care au făcut apel la Roma. S-a desfăşurat o reuniune la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, prezidată de prefect, arhiepiscopul Luis Ladaria Ferrer şi la sfârşit papa Francisc a retrimis tema la Conferinţa Episcopală Germană, cerând să se ajungă la o formulare care să fie pe cât posibil unanimă. O decizie, cea a papei Francisc, care a provocat replici indignate, nu numai din partea obişnuiţilor clerical-blogger care se afişează ca învăţători de teologie şi supun pe toţi examinărilor lor de doctrină mai înainte de a cunoaşte deciziile care vor fi luate. Reacţii destul de eclatante au fost înregistrate, de fapt, şi din partea unor ecleziastici eminenţi, precum cardinalul de Utrecht, Willem Jacobus Eijk, care a ajuns să evoce viziuni apocaliptice de apostazie de la adevărata credinţă. În timp ce se înteţeşte polemica, Vatican Insider a adresat câteva întrebări teologului german Walter Kasper, numit episcop de Stuttgart şi apoi chemat la Roma la conducerea dicasterului pentru promovarea unităţii creştinilor şi în sfârşit creat cardinal de sfântul Ioan Paul al II-lea.

Eminenţă, să vorbim despre intercomuniune, o problemă ca a sărit la cinstea cronicii ecleziale după aprobarea documentului episcopilor germani, după scrisoarea celor şapte dintre ei care făceau apel la Roma şi după decizia papei de a retrimite discuţia la sediul Conferinţei Episcopilor...

Înainte de toate aş vrea să fac o premisă. Intercomuniunea este o temă şi un concept discutat de mulţi ani şi în cadre ecumenice foarte diferite, nu numai germane. Este o temă nu numai explozivă ci şi greşită în formularea sa. Teologic este vorba despre împărtăşanie sau admitere la împărtăşanie, care este mereu împărtăşire euharistică şi în acelaşi timp comuniune (împărtăşire) eclezială. Termenul "inter" sugerează o stare între diferite comuniuni ecleziale, care în mod de dialog, cooperare, prietenie este posibilă, ba chiar de dorit. Însă nu pot exista sacramente "inter": sacramentele sunt mereu sacramente ale unei Biserici, sau într-o Biserică. Aşadar termenul intercomuniune este deviant şi trebuie evitat. Documentul (majoritar) al Conferinţei Episcopilor din Germania nu vorbeşte despre intercomuniune, aşa cum subliniază în schimb unii dintre adversarii săi.

Aşadar să punem deoparte termenul deviant de "intercomuniune" şi să vorbim despre posibilitatea ca în unele cazuri soţii protestanţi să poată primi împărtăşania participând la liturghia soţului sau soţiei catolici. Care sunt documentele magisteriului în lumina cărora trebuie tratată această temă?

Textul fundamental pentru a rezolva problema nu este canonul 844 § 3 din Codul de Drept Canonic, care este un text juridic, şi foarte discutat şi printre canonişti, ci ultimul paragraf al numărului 8 din decretul conciliar Unitatis redintegratio, care este un text magisterial, care trebuie reluat şi confirmat. Textul Conciliului face trei afirmaţii. Prima: "nu este îngăduit a considera communicatio in sacris drept un mijloc ce trebuie folosit fără discernământ pentru restabilirea unităţii creştinilor". A doua: "Această communicatio depinde mai ales de două principii: semnificarea unităţii Bisericii şi participarea la mijloacele harului". A treia: "În privinţa modului concret de a acţiona, ţinând seama de toate împrejurările de timp, loc şi persoane, va decide cu prudenţă autoritatea episcopală locală.

Aşadar există o competenţă a episcopilor locali în tratarea cazurilor particulare, stabilită deja de Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican...

Da, există o competenţă a autorităţii locale pentru aşa-numitul "Einzelfall" (caz particular). Însă teoria lui "Einzelfall" nu este o invenţie vicleană, ci este întemeiată pe un text conciliar, care în cele din urmă provine dintr-o teorie tomistă conform căreia regulile generale sunt valabile "ut in pluribus" şi trebuie aplicate conform virtuţii cardinale a prudenţei inspirate de caritate. Desigur această aplicare nu se face arbitrar, ci trebuie condusă de principiul suprem al salus animarum, mântuirea sufletelor (CIC can. 1752). Din păcate în discuţia controversată acest principiu este adesea abandonat şi discuţia se focalizează unilateral pe primul principiu, cel al unităţii Bisericii. Acest al doilea principiu nu trebuie redus la un argument pastoral (într-un sens superficial) ci este întemeiată în înseşi teologia sacramentală şi de aceea nu există problema unei contrapoziţii între doctrină şi pastoraţie, ci de o aplanare între două principii doctrinale.

Ce credeţi despre schiţa de document pastoral al Conferinţei Episcopilor din Germania care, în anumite condiţii, deschidea posibilitatea accesului la Euharistie pentru soţul protestant?

Textul este serios şi este în substanţă acceptabil, chiar dacă asupra unor detalii aş avea ezitări, mai ales asupra exegezei canonului 844 § 3, foarte discutat de canonişti şi care din punct de vedere teologic nu mai este la înălţimea discuţiei teologico-ecumenice. Între timp, două enciclice ale lui Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint (1995) şi Ecclesia de Eucharistia (2003) au formulat o poziţie mai avansată care poate să fie norma interpretativă a canonului în sintonie deplină cu Conciliul al II-lea din Vatican. În prima dintre cele două enciclice ale papei Wojtyła, la numărul 46 citim: "este un motiv de bucurie să amintim că slujitorii catolici pot, în anumite cazuri deosebite, să administreze sacramentele Euharistiei, Pocăinţei, Ungerii bolnavilor altor creştini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică, dar care doresc fierbinte să le primească, le cer în mod liber şi manifestă credinţa pe care o mărturiseşte Biserica Catolică în aceste sacramente". În timp ce în a doua enciclică a aceluiaşi pontif, la numărul 45 citim: "Dacă în nici un caz nu este legitimă concelebrarea atunci când lipseşte comuniunea deplină, nu la fel stau lucrurile în ce priveşte administrarea Euharistiei, în împrejurări speciale, persoanelor aparţinând Bisericilor sau comunităţilor ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. În acest caz, într-adevăr, obiectivul este de a răspunde la o mare nevoie spirituală pentru mântuirea veşnică a acestor persoane".

Care este semnificaţia acestor două afirmaţii ale lui Ioan Paul al II-lea?

Cele două enciclice insistă mult asupra adeziunii părţii protestante la doctrina catolică despre Euharistie, adică asupra manifestării "credinţei pe care o mărturiseşte Biserica Catolică", pentru a-l cita pe acelaşi Ioan Paul al II-lea. Asta mi se pare foarte important, pentru că sacramentele sunt sacramente ale credinţei. Pentru un adevărat luteran, care se bazează pe scrierile confesionale, prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie este clară. Problema sunt protestanţii liberali şi reformaţii (calvinişti). Mai ales cu ei problema trebuie clarificată în colocvii pastorale. Desigur că nu se poate cere de la un protestant ceea ce se cere în mod normal de la un catolic. Este suficient să creadă: "Acesta este (est) trupul lui Cristos, dat pentru tine". Asupra acestui lucru şi Luther a insistat mult. Doctrinele mai dezvoltate despre transubstanţiere sau consubstanţiere, şi un credincios catolic "normal" nu le cunoaşte...

Este vorba despre o temă discutată de mulţi ani, în special şi mai ales în Biserica din Germania. Puteţi aminti cum şi când a început să se vorbească despre asta şi cum a înfruntat asta episcopatul german?

Este o temă a ecumenismului internaţional şi nu numai german. În acest context nu este posibil să se reparcurgă toată istoria ei. Aş vrea numai să spun că în Germania avem o situaţie particulară, care este foarte diferite de ţări în majoritatea lor tradiţional catolice precum Italia, Polonia etc. În Germania actualmente credincioşii catolici şi protestanţi sunt jumătate - jumătate. Căsătoriile bi-confesionale sunt 40%, aşadar un procent foarte ridicat. Pe de altă parte, multe dintre aceste persoane sunt indiferente, în timp ce partea interesată este un număr foarte redus: numai despre ele se vorbeşte în acest context. Dacă aceste persoane, într-un context destul de secularizat, sunt nişte adevăraţi credincioşi care cred şi sunt uniţi în acelaşi Botez şi de aceea fac parte din unica Biserică a lui Cristos (chiar dacă nu în comuniune deplină), şi în afară de asta sunt legate în acelaşi sacrament al căsătoriei şi reprezintă misterul unirii dintre Cristos şi Biserica sa şi îl trăiesc, sunt împreună cu copiii lor o biserică familială. Este normal ca să simtă dorinţa intimă de a împărtăşi şi Euharistia. Dacă împărtăşesc şi credinţa catolică euharistică, ce le împiedică...? (cf. Fap 7,37; 10,47).

Ce credeţi despre scrisoarea celor şapte episcopi contrari documentului Conferinţei Episcopale, care au făcut apel la Roma?

Nu sunt învăţătorul de şcoală al celorlalţi fraţi episcopi, dar cred că problemele lor pot fi rezolvate în lumina a ceea ce am afirmat mai sus.

A fost întâlnirea la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi s-a încheiat cu decizia papei de a trimite din nou discuţia la episcopat pentru ca să fie găsită o poziţie pe cât posibil unanimă. Acest gest al lui Francisc a fost criticat dur de cei care sperau într-un imediat răspuns negativ de autoritate. Ce ne puteţi spune?

Cred că papa a dat un răspuns foarte înţelept. El a rămas în deplină sintonie cu ideea sinodalităţii Bisericii. Însă a semnalat şi că în privinţa problemelor fundamentale nu este suficientă o majoritate din punctul de vedere canonic legal, este nevoie de unanimitate. Declaraţia la presă a evidenţiat că există motive de la cele două părţi care pot folosi pentru a îmbunătăţi textul. Nicio parte n-a pierdut faţa. După părerea mea, există spaţiu pentru o continuare a discuţiei şi pentru o reconciliere care n-ar fi un compromis neserios. Cel mai important lucru după părerea mea va fi să se aprofundeze problema pastorală.

La ce vă referiţi când vorbiţi despre "problemă pastorală"?

Mă gândesc la avertismentul apostolului Paul, de a ne examina pe noi înşine pentru a verifica dacă putem mânca şi bea de pe altar (1Cor 11,26): o indicaţie care nu este numai pentru protestanţi ci şi pentru catolici. Întrebările iniţiale sunt aceleaşi: cred cu adevărat în misterul euharistic şi conduita mea de viaţă este în sintonie cu ceea ce se celebrează şi ceea ce este prezent în Euharistie? Lacune şi probleme de credinţă şi de comportament moral se găsesc nu numai în protestanţi ci adesea în catolicii care astăzi merg în mod obişnuit ca să primească sfânta împărtăşanie. Pe de altă parte cunosc mulţi luterani buni care au o credinţă şi o viaţă creştină superioară celei a multor catolici.

În anii episcopatului dumneavoastră la Stuttgart cum aţi tratat această problemă deosebită?

Ca episcop al unei dieceze într-o regiune a cărei populaţie este catolică o treime, o treime protestantă şi o treime indiferentă, n-am făcut niciodată o declaraţie oficială. Dar am ştiut (cum ştiu toţi ceilalţi episcopi, şi cei care acum sunt contrari documentului majorităţii Conferinţei Episcopale) că în practica zilnică a parohiilor s-a dezvoltat sau cel puţin se dezvoltă practica după care într-o căsătorie bi-confesională, partenerii protestanţi care sunt cu adevărat interesaţi participă la împărtăşanie. Când am fost întrebat de preoţi sau de fiecare protestant, în mod normal am răspuns aşa: dacă un protestant participă la celebrarea euharistică, ascultă ceea ce spunem în rugăciunea euharistică. Trebuie să ne întrebăm: poate la sfârşitul doxologiei într-adevăr să răspundă cu toată adunarea: "Amin, da, cred". În mod normal adăugam: va auzi şi amintim numele papei şi al episcopului, ceea ce înseamnă că noi celebrăm în comuniune cu el. Trebuie să se întrebe: "Vreau cu adevărat această comuniune?". Dar din nou: am întâlnit mulţi protestanţi care au mai multă stimă şi adesea şi mai multă iubire faţă de papii actuali decât au unii catolici critici şi sceptici. Problemele mai teologice (şi pentru teologie importante) ale jurisdicţiei universale şi plinătăţii jurisdicţiei etc. nu sunt problemele laicilor normali şi acuza că papa este anticristul protestanţii, care trăiesc într-o prietenie ecumenică, le lasă astăzi de bunăvoie laiciştilor şi masonilor. Pentru a conclude: când se coboară pe terenul vieţii concrete şi în pastoraţia concretă nu se face într-un mod numai deductiv şi mecanic. Dacă am face aşa, ar fi erezia gnozei, care pe bună dreptate este denunţată de papa actual.

(După Vatican Insider, 13 mai 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.