Drumul sinodalităţii

Document al Comisiei Teologice Internaţionale

De Piero Coda

"Dimensiune constitutivă a Bisericii", sinodalitatea este un drum care trebuie reînnoit şi revitalizat încontinuu pentru a favoriza "un nou elan misionar care să implice întregul popor al lui Dumnezeu". Porneşte de la această premisă documentul Comisiei Teologice Internaţionale Sinodalitatea în viaţa şi în misiunea Bisericii, publicat la 3 mai 2018 pe situl Comisiei. Rod al unei lungi lucrări, textul a fost supus papei, care a dat părere favorabilă publicării. În afară de a aprofunda semnificaţia teologică a sinodalităţii, mai ales în lumina învăţăturii Conciliului al II-lea din Vatican, documentul oferă câteva orientări pastorale importante, reafirmând că "o Biserică sinodală este o Biserică participativă şi coresponsabilă".

În cursul celui de-al nouălea cincinal, Comisia Teologică Internaţională a făcut un studiu despre sinodalitate în viaţa şi în misiunea Bisericii. Lucrarea a fost dezvoltată într-o subcomisie prezidată de monseniorul Mario Ángel Flores Ramos şi compusă din sora Prudence Allen, de la Surorile Milostivirii din Alma (Michigan), sora Alenka Arko, din Comunitatea Loyola, monseniorul Antonio Luiz Catelan Ferreira, monseniorul Piero Coda, părintele Carlos María Galli, părintele Gaby Alfred Hachem, fratele Héctor Gustavo Sánchez Rojas, din Asociaţia de Viaţă Creştină, părintele Nicholaus Segeja M'hela şi dominicanul Gerard Francisco P. Timoner III.

Lucrările s-au desfăşurat din 2014 până în 2017. Textul a fost aprobat în formă specifică de majoritatea membrilor Comisiei în cursul sesiunii plenare din 2017 şi apoi a fost supus aprobării preşedintelui său, iezuitul Luis F. Ladaria, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Arhiepiscopul Ladaria, după ce a primit părerea favorabilă de la pontif la 2 martie 2018, i-a autorizat publicarea. Textul este disponibil pe situl Comisiei Teologice Internaţionale.

"Drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din cel de-al treilea mileniu". Aşa a afirmat papa Francisc în discursul rostit la 17 octombrie 2015, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor din partea lui Paul al VI-lea, când se îndreptau de acum spre încheierea Conciliului al II-lea din Vatican. O afirmaţie programatică şi angajantă ca aceasta, cu atât mai mult dacă este încadrată în contextul unei Biserici interpelate la reforma vieţii sale în vederea unei ieşiri misionare mai incisive, nu putea să nu primească atenţia pe care o merită de către Comisia Teologică Internaţională. Care întocmai, în această ultimă perioadă de patru ani, într-un dintre cele trei subcomisii în care îşi împarte lucrările sale, a lucrat intens pentru a aprofunda semnificaţia sinodalităţii în viaţa şi în misiunea Bisericii, aşa cum apare în titlul documentului abia publicat.

În mod deosebit, două centre de gravitate reies cu claritate din lectura documentului: faptul că asumarea unei practici sinodale corecte este desigur o provocare prioritară pentru Biserică astăzi în fidelitate creativă faţă de magisteriul Conciliului al II-lea din Vatican; pentru că sinodalitatea, înţeleasă şi practicată corect, exprimă şi actualizează natura şi misiunea cele mai autentice şi profunde ale Bisericii în istorie. De fapt este adevărat că evidenţierea sinodalităţii ca "dimensiune constitutivă a Bisericii" este un fapt care, explicit, este destul de recent în Biserica catolică, fiind legată cu receptarea ultimului conciliu. Dar este la fel de neîndoielnic că experienţa pe care o exprimă acest cuvânt şi formele concrete de viaţă eclezială care îl realizează îşi înfig rădăcinile în însuşi evenimentul lui Isus Cristos şi în practica de viaţă a comunităţii creştină încă de la începuturi, transmisă după aceea ca atare - cu declinări diferite de-a lungul secolelor - până când a ajuns la noi.

Afirma asta deja un părinte al Bisericii ca Ioan Gură de Aur: "Biserică este substantiv care înseamnă sinod", adică drum parcurs împreună: pentru că sinod este cuvânt grecesc compus din prepoziţia syn, care înseamnă "cu", şi din substantivul hodós, care înseamnă "cale". Nu au fost numiţi la început "discipoli ai Căii" - care este Isus - creştinii, aşa cum atestă Faptele Apostolilor? Aşadar, drum parcurs împreună, sub conducerea Domnului înviat, de tot poporul lui Dumnezeu, în pluralitatea variată şi ordonată a membrilor săi şi în exercitarea responsabilă şi convergentă a diferitelor slujiri, a diferitelor carisme, a diferitelor îndatoriri şi stări de viaţă. A subliniat asta, anul trecut, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în scrisoarea Iuvenescit Ecclesia despre co-esenţialitatea darurilor ierarhice şi darurilor carismatice.

De fapt, Biserica este drum parcurs împreună care contemplă reunirea în adunare nu numai în acea formă de bază şi constitutivă a fiinţei sale care este adunarea euharistică: atunci când poporul lui Dumnezeu ascultă cuvântul şi celebrează sacramentul Trupului şi Sângelui Domnului, în harul căruia El se face prezent în mijlocul poporului său pentru mântuirea lumii; dar şi pentru a discerne din timp în timp, ascultând de Duhul Sfânt, problemele doctrinale, canonice şi pastorale care o interpelează treptat. În felul acesta a apărut, din inima experienţei credinţei trăite de poporul lui Dumnezeu, o practică sinodală neîntreruptă: la nivel diecezan, provincial, regional şi universal. Şi asta în fidelitate faţă de principiul inderogabil că structurile şi procesele în care s-a dezvoltat acest dinamism intens şi neîntrerupt, deşi marcate de diversitatea culturilor, a contextelor istorice, a sensibilităţilor spirituale, se realizează mereu în referinţa normativă la mărturia Sfintei Scripturi şi la învăţătura tradiţiei.

În acest sens, conceptul de sinodalitate trebuie diferenţiat - precizează documentul Comisiei Teologice Internaţionale - şi în acelaşi timp trebuie pus în relaţie cu conceptele de comuniune şi de colegialitate care sunt în inima doctrinei ecleziologice a Conciliului al II-lea din Vatican. Referitor la comuniune, sinodalitatea explică modul de a trăi şi de a acţiona în concret al Biserica deoarece ea este, prin har, în misterul său cel mai profund, participarea discipolilor la comuniunea de iubire a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Însă spune ceva specific şi cu privire la conceptul de colegialitate, deoarece acesta din urmă exprimă semnificaţia şi exercitarea slujirii episcopilor ca membri ai colegiului episcopal în comuniune ierarhică cu episcopul de Roma, în slujba comuniunii dintre Bisericile locale în sânul unicei şi universalei Biserici a lui Cristos. Faptul este că dinamismul sinodal din care Biserica trăieşte misiunea sa implică în mod indisolubil două lucruri: participarea şi coresponsabilitatea tuturor celor botezaţi şi exercitarea specifică a autorităţii cu care, în sânul poporului lui Dumnezeu şi în slujba sa, sunt învestiţi păstorii: episcopul în fiecare Biserică, colegiul episcopilor în comuniune cu papa în diferitele grupări de Biserici la nivel provincial şi regional şi, în formă specială, la nivelul Bisericii universale.

Dacă, în fond, aceasta este experienţa Bisericii din totdeauna, ecleziologia Conciliului al II-lea din Vatican a introdus Biserica într-o fază nouă a drumului său care, printre lumini şi umbre, a avut importante rezultate în cei cincizeci de ani de la receptarea sa. Se cere astăzi - şi la asta invită papa Francisc, în continuitate cu magisteriul predecesorilor săi - un salt de calitate: în trezirea energiilor şi în imaginarea formelor unei practici sinodale pertinente şi curajoase capabile să-i implice pe toţi şi pe fiecare în poporul lui Dumnezeu, în fidelitate creativă faţă de depozitul credinţei. Nu este vorba despre o simplă operaţiune de inginerie instituţională, documentul Comisiei Teologice Internaţionale argumentează asta cu claritate: este vorba înainte de toate de a deveni disponibili la acea convertire a inimii şi a privirii, dar al Duhului lui Cristos, care ne face capabili să activăm în viaţa şi în misiunea Bisericii un stil şi o practică sinodală care să răspundă tot mai mult la exigenţele Evangheliei şi la misiunea urgentă a evanghelizării.

De altfel, nu este o întâmplare că instanţa sinodalităţii, chiar şi cu modalităţi diferite şi cu necesitatea de clarificări decisive, să fie pusă astăzi pe tapet ca problemă esenţială pe drumul ecumenic pentru a ajunge la unitatea deplină şi vizibilă între Biserici şi comunităţi ecleziale. Comisia Teologică Internaţională face referinţă, în această privinţă, la documentul de la Chieti (2016) rod al lucrărilor Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, şi la documentul Consiliului Ecumenic al Bisericilor The Church. Towards a Common Vision (2013).

În sfârşit, sinodalitatea - documentul Comisiei Teologice Internaţionale nu ezită să menţioneze - exprimă ceva esenţial cu privire la angajarea de a face prezentă şi activă plămada, sarea, lumina Evangheliei în contextul societăţii planetare a timpului nostru. Întâlnirile cruciale care se profilează la orizont pentru întreaga familie umană cer un spirit şi o cultură a întâlnirii şi a ascultării reciproce, a dialogului şi a cooperării. Îndepărtarea faţă de metodele şi faţă de structurile de participare în societăţile democratice, tentaţia de închidere în particularisme, revărsările autoritare şi pericolele unei dictaturi linguşitoare a puterilor economice şi a tehnocraţiei cer vigilenţă şi viziune, implicare, competenţă şi angajare reînnoită. De aici exigenţa de a oferi locuri şi procese de formare adecvată şi de exercitarea eficace la dialog şi la participare. Invitaţia sfântului Ioan Paul al II-lea de a trăi Biserica drept "casă şi şcoală de comuniune" (Novo millennio ineunte, 43) valorizând structurile sinodale prevăzute de Conciliul al II-lea din Vatican şi cea a papei Francisc de "a demara procese" de "discernământ, purificare şi reformă" (Evangelii gaudium, 30) capătă o precisă semnificaţie şi culturală, în slujba unei exercitări împărtăşite a dreptăţii şi a solidarităţii sociale la nivel local şi la nivel global.

(După L'Osservatore Romano, 4 mai 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.