Rugăciunea papei Francisc la sfârşitul Căii sfintei cruci la Colosseum (30 martie 2018)

Doamne Isuse, privirea noastră este îndreptată spre tine, plină de ruşine, de căinţă şi de speranţă.

În faţa iubirii tale supreme ne pătrunde ruşinea pentru că te-am lăsat singuri ca să suferi pentru păcatele noastre:

ruşinea pentru că am fugit din faţa încercării deşi ţi-am spus de mii de ori: „chiar dacă toţi te părăsesc, eu nu te voi părăsi niciodată”;

ruşinea că l-am ales pe Baraba şi nu pe tine, puterea şi nu pe tine, aparenţa şi nu pe tine, pe dumnezeul ban şi nu pe tine, mondenitatea şi nu veşnicia;

ruşinea pentru că te-am ispitit cu gura şi cu inima, de fiecare dată când ne-am aflat în faţa unei încercări, spunându-ţi: „dacă tu eşti Mesia, salvează-te şi noi vom crede!”;

ruşinea pentru că atâtea persoane, şi chiar unii slujitori ai tăi, s-au lăsat înşelaţi de ambiţie şi de lauda deşartă pierzând demnitatea lor şi prima lor iubire;

ruşinea pentru că generaţiile noastre lasă tinerilor o lume fracturată de diviziuni şi de războaie; o lume devorată de egoism unde tinerii, cei mici, bolnavii, bătrânii sunt marginalizaţi;

ruşinea de a fi pierdut ruşinea;

Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei ruşini!

Privirea noastră este plină şi de o căinţă care în faţa tăcerii tale elocvente imploră milostivirea ta:

căinţa care răsare din certitudinea că numai tu ne poţi mântui de rău, numai tu ne poţi vindeca de lepra noastră de ură, de egoism, de mândrie, de aviditate, de răzbunare, de lăcomie, de idolatrie, numai tu poţi să ne îmbrăţişezi din nou redându-ne demnitatea filială şi să ne bucurăm pentru întoarcerea noastră acasă, la viaţă;

căinţa care răsare din faptul de a simţi micimea noastră, nimicul nostru, vanitatea noastră şi care se lasă mângâiată de invitaţia ta suavă şi puternică la convertire;

căinţa lui David care din abisul mizeriei sale regăseşte în tine unica sa forţă;

căinţa care se naşte din ruşinea noastră, care se naşte din certitudinea că inima noastră va rămâne mereu neliniştită până când nu te găseşte pe tine şi în tine unicul său izvor de plinătate şi de linişte;

căinţa lui Petru care întâlnind privirea ta a plâns amar pentru că te-a negat în faţa oamenilor.

Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei căinţe!

În faţa maiestăţii tale supreme se aprinde, în întunecimea disperării noastre, scânteia speranţei pentru că ştim că unica ta măsură de a ne iubi este aceea de a ne iubi fără măsură;

speranţa pentru că mesajul tău continuă să inspire, şi astăzi, atâtea persoane şi popoare că numai binele poate învinge răul şi răutatea, numai iertarea poate dărâma supărarea şi răzbunarea, numai îmbrăţişarea fraternă poate risipi ostilitatea şi frica de celălalt;

speranţa pentru că jertfa ta continuă, şi astăzi, să emane parfumul iubirii divine care mângâie inimile atâtor tineri care continuă să-ţi consacre vieţile lor devenind exemple vii de caritate şi de gratuitate în această lume a noastră devorată de logica profitului şi a câştigului uşor;

speranţa pentru că atâţia misionari şi misionare continuă, şi astăzi, să sfideze conştiinţa adormită a umanităţii riscându-şi viaţa pentru a te sluji pe tine în cei săraci, în cei rebutaţi, în imigraţi, în cei invizibili, în cei exploataţi, în cei înfometaţi şi în cei închişi;

speranţa pentru că Biserica ta, sfântă şi făcută din păcătoşi, continuă, şi astăzi, în pofida tuturor tentativelor de a o discredita, să fie o lumină care luminează, încurajează, ridică şi mărturiseşte iubirea ta nelimitată faţă de omenire, un model de altruism, o arcă de mântuire şi un izvor de certitudine şi de adevăr;

speranţa pentru că din crucea ta, rod al avidităţii şi laşităţii atâtor învăţători ai Legii şi ipocriţi, a izvorât Învierea transformând întunericul mormântului în strălucirea zorilor duminicii fără de apus, învăţându-ne că iubirea ta este speranţa noastră.

Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei speranţe!

Ajută-ne, Fiu al Omului, să ne despuiem de aroganţa tâlharului pus la stânga ta şi a miopilor şi corupţilor, care au văzut în tine o oportunitate de exploatat, un condamnat de criticat, un înfrânt de batjocorit, o altă ocazie pentru a pune asupra altora, şi chiar asupra lui Dumnezeu, propriile păcate.

În schimb îţi cerem, Fiu al lui Dumnezeu, să ne întruchipăm cu tâlharul cel bun care te-a privit cu ochi plini de ruşine, de căinţă şi de speranţă; care, cu ochii credinţei, a văzut în înfrângerea ta aparentă victoria divină şi astfel s-a îngenuncheat în faţa milostivirii tale şi cu onestitate a furat paradisul! Amin!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.