Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

A patra predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Oricine să se supună autorităților rânduite. Ascultarea față de Dumnezeu in viața creștină

  1. Firul de sus

Schițând trăsăturile sau virtuțile care trebuie să strălucească în viața celor renăscuți din Duh, după ce a vorbit despre iubire și despre umilință, sfântul Paul, în capitolul 13 din Scrisoarea către Romani, ajunge să vorbească și despre ascultare: „Oricine să se supună autorităților rânduite, pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu, astfel încât cine se împotrivește autorității se împotrivește ordinii stabilite de Dumnezeu” (Rom 13,1 șu).

Continuarea textului, care vorbește despre sabie și despre impozite, precum și confruntarea cu alte texte din Noul Testament despre aceeași temă (cf. Tit 3,1; 1Pt 2,13-15), arată cu toată claritatea că apostolul nu vorbește aici despre autoritate în general și despre orice autoritate, ci numai despre autoritatea civilă și statală. Sfântul Paul tratează despre un aspect deosebit al ascultării care era deosebit de simțit în momentul în care scria și, probabil, de comunitatea căreia îi scria.

Era momentul în care se forma, în sânul iudaismului palestinian, revolta zelotă împotriva Romei care se va încheia după câțiva ani, cu distrugerea Ierusalimului. Creștinismul era născut din iudaism; mulți membri ai comunității creștine, și din Roma, era evrei convertiți. Problema dacă să asculte sau nu de statul roman se punea, indirect, și pentru creștini.

Biserica apostolică era în fața unei alegeri decisive. Sfântul Paul, ca de altfel tot Noul Testament, rezolvă problema în lumina atitudinii și a cuvintelor lui Isus, în special a cuvântului despre tributul dat Cezarului (cf. Mc 12,17). Împărăția predicată de Cristos „nu este din lumea aceasta”, adică nu este de natură națională și politică. De aceea, poate trăi sub orice regim politic, acceptând avantajele (cum era cetățenia romană), dar în același timp și legile. Deci problema este rezolvată în sensul ascultării față de stat.

Ascultarea față de stat este o consecință și un aspect al unei ascultări mult mai importante și cuprinzătoare pe care apostolul o numește „ascultarea față de Evanghelie” (cf. Rom 10,16). Avertismentul sever al apostolului arată că a plăti taxele și în general a îndeplini propria datorie față de societate nu este numai o datorie civilă, ci și o datorie morală și religioasă. Este o exigență a preceptului iubirii față de aproapele. Statul nu este o entitate abstractă; este comunitatea de persoane care îl compun. Dacă eu nu plătesc taxele, dacă distrug mediul, dacă încalc regulile de trafic, eu dăunez aproapelui și arăt că-l disprețuiesc. Cu privire la acest punct, noi italienii (și poate că nu numai noi) ar trebui să revizuim și să adăugăm câteva întrebări la examinările noastre tradiționale ale conștiinței.

Toate acestea, după cum se vede, sunt foarte actuale. Dar noi nu putem limita discursul despre ascultare numai la acest aspect al ascultării față de stat. Sfântul Paul ne indică locul în care se situează discursul creștine despre ascultare, dar nu ne spune, numai în acest text, tot ceea ce se poate spune despre această virtute. El trage aici consecințele principiilor afirmate anterior, în aceeași Scrisoare către Romani precum și în altă parte, și noi trebuie să mergem în căutarea acestor principii pentru a face un discurs despre ascultare care să fie util și actual pentru noi astăzi.

Trebuie să mergem în descoperirea ascultării „esențiale”, din care provin toate ascultările particulare, inclusiv cea față de autoritățile civile. De fapt, există o ascultare care se referă la toți – superiori și supuși, călugări și laici –, care este cea mai importantă dintre toate, care susține și dă viață tuturor celorlalte, și această ascultare nu este ascultarea omului față de om, ci ascultarea omului față de Dumnezeu.

După Conciliul al II-lea din Vatican, cineva a scris: „Dacă există astăzi o problemă a ascultării, ea nu este aceea a docilității directe față de Duhul Sfânt – față de care, dimpotrivă, fiecare arată că face apel cu plăcere – ci este mai degrabă aceea a supunerii față de o ierarhie, față de o lege și față de o autoritate exprimate uman”. Sunt convins și eu că așa este. Dar tocmai pentru a face posibilă din nou această ascultare concretă față de lege și față de autoritatea vizibilă trebuie să pornim din nou de la ascultarea față de Dumnezeu și față de Duhul său.

Ascultarea față de Dumnezeu este ca „firul de sus” care sprijină pânza splendidă a păianjenului agățat de un gard viu. Coborând de sus prin firul pe care el însuși îl produce, păianjenul construiește pânza sa, perfectă întinsă spre fiecare colț. Totuși, acel fir de sus care a folosit pentru a construi pânza nu este rupt odată ce s-a terminat lucrarea, ci rămâne. Mai mult, el este firul care, din centru, sprijină toată împletirea; fără el totul se înmoaie. Dacă se rupe unul dintre firele laterale (eu am făcut odată proba), păianjenul merge și repară rapid pânza sa, dar imediat ce este tăiat firul de sus se îndepărtează: nu se mai poate face nimic.

Se întâmplă ceva asemănător cu privire la rețeaua autorităților și ascultărilor într-o societate, într-un ordin călugăresc și în Biserică. Fiecare dintre noi trăiește într-o pânză deasă de dependențe: de autoritățile civile, de cele ecleziastice; în acestea din urmă, de superiorul local, de episcop, de Congregației pentru Cler sau pentru Călugări, de papa. Ascultarea față de Dumnezeu este firul de sus: totul este construit pe ea, dar ea nu poate să fie uitată nici măcar după ce s-a terminat construcția. În caz contrar, totul se concentrează pe sine și nu se mai înțelege de ce trebuie să ascultăm.

  1. Ascultarea lui Cristos

Este relativ simplu a descoperi natura și originea ascultării creștine: e suficient a vedea pe baza cărei concepții de ascultare este definit Isus, de către Scriptură, „cel ascultător”. Descoperim imediat, în acest mod, că adevăratul fundament al ascultării creștine nu este o idee despre ascultare, ci este un act de ascultare; nu este principiul abstract al lui Aristotel conform căruia „inferiorul trebuie să stea sub superior”, ci este un eveniment; nu se află în „rațiunea dreaptă”, ci în kerigmă, și acest fundament este că Isus Cristos „s-a făcut ascultător până la moarte” (Fil 2,8); că Isus „a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toți cei care ascultă de el” (Evr 5,8-9).

Centrul luminos, de la care ia lumină discursul despre ascultare în Scrisoarea către Romani, este Rom 5,19: „Prin actul de dreptate al unuia singur, a ajuns la toți oamenii justificarea care dă viață”. Cine cunoaște locul pe care-l ocupă, în Scrisoarea către Romani, justificarea, poate să cunoască, din acest text, locul pe care-l ocupă aici ascultarea!

Să încercăm să cunoaștem natura acelui act de ascultare pe care este întemeiată noua ordine; cu alte cuvinte, să încercăm să cunoaștem în ce a constat ascultarea lui Cristos. Isus, fiind copil, a ascultat de părinți; apoi, fiind mare, s-a supus legii mozaice, sinedriului, lui Pilat. Însă sfântul Paul nu se gândește la niciuna dintre aceste ascultări; în schimb se gândește la ascultarea lui Cristos față de Tatăl.

Ascultarea lui Cristos este considerată antiteza exactă a neascultării lui Adam: „Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți” (Rom 5,19; cf. 1Cor 15,22). Dar de cine nu a ascultat Adam? Desigur, nu de părinți, de autorități, de legi. Nu a ascultat de Dumnezeu. La originea tuturor neascultărilor este o neascultare față de Dumnezeu și la originea tuturor ascultărilor este ascultarea față de Dumnezeu.

Ascultarea acoperă toată viața lui Isus. Dacă sfântul Paul și Scrisoarea către Evrei scot în evidență locul ascultării în moartea lui Isus, sfântul Ioan și sinopticii completează tabloul, scoțând în evidență locul pe care l-a avut ascultarea în viața lui Isus, în cotidianul său. „Hrana mea – spune Isus în Evanghelia lui Ioan – este să fac voința Tatălui” și „Eu fac întotdeauna ceea ce îi place” (In 4,34; 8,29). Viața lui Isus este condusă parcă de o urmă luminoasă formată din cuvintele scrise pentru El în Biblie: „Este scris… Este scris”. Așa învinge ispitirile din pustiu. Isus ia din Scripturi acel „trebuie” pe care se sprijină toată viața sa.

Măreția ascultării lui Isus, se măsoară obiectiv „din cele ce a pătimit” și subiectiv din iubirea și din libertatea cu care a ascultat. În El strălucește în cel mai mare grad ascultarea filială. Chiar și în momentele cele mai extreme, ca atunci când Tatăl îi întinde potirul pătimirii ca să-l bea, pe buzele sale nu se stinge niciodată strigătul filial: „Abbá! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, a exclamat pe cruce (Mt27,46); dar a adăugat imediat, conform lui Luca: „Tată, în mâinile tale încredințez Duhul meu” (Lc 23,46). Pe cruce, Isus „s-a abandonat lui Dumnezeu care-l abandona” (orice s-ar înțelege cu această abandonare a Tatălui). Aceasta este ascultarea până la moarte; aceasta este „stânca mântuirii noastre”.

  1. Ascultarea ca har: botezul

În capitolul al cincilea al Scrisorii către Romani, sfântul Paul ni-l prezintă pe Cristos ca prototip al celor ascultători, în opoziție cu Adam care a fost prototipul celor neascultători. În capitolul următor, al șaselea, apostolul revelează în ce mod noi intrăm în sfera acestui eveniment, adică prin botez. Sfântul Paul pune înainte de toate un principiu: dacă tu te pui liber sub jurisdicția cuiva, ești ținut după aceea să-l slujești și să asculți de el: „Nu știți că, dacă vă dați cuiva sclavi spre a-l asculta, sunteți sclavii aceluia de care ascultați, ori ai păcatului, spre moarte, ori ai ascultării, spre justificare?” (Rom 6,16).

Acum, după ce a stabilit principiul, sfântul Paul amintește faptul: în realitate, creștinii s-au pus în mod liber sub jurisdicția lui Cristos în ziua în care, la Botez, l-au acceptat ca Domnul lor: „erați sclavii păcatului, însă ați ascultat din inimă de îndreptarul învățăturii care v-a fost încredințat. Fiind eliberați de păcat, voi ați devenit sclavi ai dreptății” (Rom 6,17-18). La Botez a avut loc o schimbare de stăpân, o trecere: de la păcat la dreptate, de la neascultare la ascultare, de la Adam la Cristos. Liturgia a exprimat toate acestea prin opoziție: „Mă lepăd – Cred”.

Așadar, ascultarea este ceva constitutiv pentru viața creștină; este rezultatul practic și necesar al acceptării domniei lui Cristos. Nu există domnie în desfășurare dacă nu există, din partea omului, ascultare. La Botez noi am acceptat un Domn, un Kyrios, dar un Domn „ascultător”, unul care a devenit Domn tocmai din cauza ascultării sale, unul a cărui domnie are, ca să spunem așa, ca substanță ascultarea. Ascultarea aici nu este atât supunere cât mai ales asemănare; a asculta de un astfel de Domn înseamnă a se asemăna cu El, pentru că tocmai ascultarea sa până la moarte El a obținut numele de Domn care este mai presus de orice alt nume (cf. Fil 2,8-9).

Descoperim, din asta, că ascultarea, înainte de a fi virtute, este dar, înainte de a fi lege, este har. Diferența dintre cele două lucruri este că legea spune să se facă, în timp ce harul dăruiește să se facă. Ascultarea este înainte de toate lucrare a lui Dumnezeu în Cristos, care este arătată apoi credinciosului pentru ca, la rândul său, s-o exprime în viață cu o imitare fidelă. Cu alte cuvinte, noi nu avem numai datoria de a asculta, ci avem de acum și harul de a asculta!

Așadar, ascultarea creștină se înrădăcinează în Botez; prin Botez toți creștinii sunt „dedicați” ascultării, într-un anumit sens au făcut „vot” de ascultare. Redescoperirea acestei realități comune tuturor, întemeiate pe Botez, vine în întâmpinarea unei nevoi vitale a laicilor în Biserică. Conciliul al II-lea din Vatican a enunțat principiul „chemării universale la sfințenie” a poporului lui Dumnezeu (LG, 40) și, de vreme ce nu există sfințenie fără ascultare, a spune că toți botezații sunt chemați la sfințenie este ca și cum s-ar spune că toți sunt chemați la ascultare, că există și o chemare universală la ascultare.

  1. Ascultarea ca „datorie”: imitarea lui Cristos

În prima parte a Scrisorii către Romani, sfântul Paul ni-l prezintă pe Isus Cristos ca dar de primit cu credința, în timp ce în a doua parte – cea parenetică – ni-l prezintă pe Cristos ca model de imitat cu viața. Aceste două aspecte ale mântuirii sunt prezente și în interiorul fiecărei virtuți sau fiecărui rod al Duhului. În fiecare virtute creștină există un element tainic și un element ascetic, o parte încredințată harului și o parte încredințată libertății. Acum a venit momentul de a lua în considerare acest al doilea aspect, adică imitarea noastră reală a ascultării lui Cristos. Ascultarea ca datorie.

Imediat ce se încearcă să se caute, prin Noul Testament, în ce anume constă datoria ascultării, se face o descoperire surprinzătoare și anume că ascultarea este văzută aproape întotdeauna ca ascultare față de Dumnezeu. Se vorbește, desigur, și despre toate celelalte forme de ascultare: față de părinți, față de stăpâni, față de superiori, față de autoritățile civile, „față de orice instituție umană” (1Pt 2,13), dar mult mai rar și în manieră mult mai puțin solemnă. Însuși substantivul „ascultare” este folosit mereu și numai pentru a indica ascultarea față de Dumnezeu sau, oricum, față de instanțe care sunt de partea lui Dumnezeu, cu excepția unui singur text din Scrisoarea către Filemon (v. 21) unde el indică ascultarea față de apostol.

Sfântul Paul vorbește despre ascultarea față de credință (Rom 1,5; 16,26), despre ascultare față de învățătură (Rom 6,17), despre ascultare față de Evanghelie (Rom 10,16; 2Tes 1,8), despre ascultare față de adevăr (Gal 5,7), despre ascultare față de Cristos (2Cor 10,5). Găsim același limbaj identic și în altă parte în Noul Testament (cf. Fap 6,7; 1Pt 1,2.22).

Dar este posibil și are sens să se vorbească astăzi despre ascultare față de Dumnezeu, după ce voința nouă și vie a lui Dumnezeu, manifestată în Cristos, s-a exprimat și s-a obiectivat în mod deplin într-o întreagă serie de legi și de ierarhii? Este permis să se creadă că, după toate acestea, încă există voințe „libere” ale lui de primit și de împlinit? Da, fără îndoială! Dacă voința vie a lui Dumnezeu s-ar putea cuprinde și obiectiva exhaustiv și definitiv într-o serie de legi, norme și instituții, într-o „ordine” instituită și definită o dată pentru totdeauna, Biserica ar ajunge să se pietrifice.

Redescoperirea importanței ascultării față de Dumnezeu este o consecință naturală a redescoperirii dimensiunii pneumatice – alături de cea ierarhică – a Bisericii și a primatului Cuvântului lui Dumnezeu în ea. Cu alte cuvinte, ascultarea față de Dumnezeu se poate concepe numai atunci când se afirmă, așa cum face Conciliul al II-lea din Vatican, că Duhul Sfânt „călăuzește Biserica spre tot adevărul, o unește în comuniune și slujire, o înzestrează și o conduce cu diferite daruri ierarhice și carismatice și o împodobește cu roadele sale. Prin puterea evangheliei, el întinerește Biserica, o reînnoiește fără încetare și o duce la unirea desăvârșită cu Mirele ei” (LG, 4).

Numai dacă se crede într-o „Domnie” actuală și punctuală a Celui Înviat asupra Bisericii, numai dacă suntem convinși în interior că și astăzi – așa cum spune psalmul – „vorbește Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, și nu tace” (Ps 50,1), numai atunci suntem în măsură să înțelegem necesitatea și importanța ascultării față de Dumnezeu. Ea înseamnă a da ascultare lui Dumnezeu care vorbește, în Biserică, prin Duhul său, care luminează cuvintele lui Isus și din întreaga Biblie și le conferă autoritate, făcând din ele canale ale voinței vii și actuale a lui Dumnezeu pentru noi.

Dar așa cum în Biserică instituția și misterul nu sunt contrapuse ci unite, tot așa acum trebuie să arătăm că ascultarea spirituală față de Dumnezeu nu abate de la ascultarea față de autoritatea vizibilă și instituțională, ci, dimpotrivă, o reînnoiește, o întărește și îi dă viață, până acolo încât ascultarea față de oameni devine criteriul pentru a judeca dacă există sau nu, și dacă este autentică, ascultarea față de Dumnezeu. Se întâmplă exact ca pentru iubire. Prima poruncă este iubirea față de Dumnezeu, însă bancul de probă este iubirea față de aproapele. „Cine nu-l iubește pe fratele său pe care-l vede – scrie sfântul Ioan – cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (1In 4,20). Același lucru trebuie spus despre ascultare: dacă nu asculți de superior pe care-l vezi cum poți spune că asculți de Dumnezeu pe care nu-l vezi?

Ascultarea de Dumnezeu are loc, în general, așa. Dumnezeu face să-ți plutească în inimă o voință a sa cu privire la tine; este o „inspirație” care de obicei se naște dintr-un Cuvânt al lui Dumnezeu ascultat sau citit în rugăciune. Tu te simți „interpelat” de acel cuvânt sau de acea inspirație; simți că el îți „cere” ceva nou și tu spui „da”. Dacă este vorba de o decizie care va avea consecințe practice nu poți să acționezi numai pe baza inspirației tale. Trebuie să depozitezi chemarea ta în mâinile superiorilor sau al celor care, în vreun fel, au o autoritate spirituală asupra ta, crezând că, dacă este de la Dumnezeu, El va face să fie recunoscută de reprezentanții săi.

Dar ce-i de făcut când se profilează un conflict între cele două ascultări și superiorul uman cere să se facă un lucru diferit sau opus celui care tu crezi că ți-a fost poruncit de Dumnezeu? E suficient să ne întrebăm ce a făcut, în acest caz, Isus. El a acceptat ascultarea externă și s-a supus oamenilor, dar făcând astfel n-a renegat, ci a împlinit ascultarea față de Tatăl. De fapt, tocmai asta voia Tatăl. Fără să știe și fără să vrea – uneori în bună credință, alteori nu – oamenii, așa cum s-a întâmplat atunci pentru Caiafa, Pilat și mulțimile, devin instrumente pentru ca să se împlinească voința lui Dumnezeu, nu a lor.

Totuși, nici această regulă nu este absolută. Nu vorbesc aici despre obligația pozitivă de a nu asculta atunci când autoritatea – ca în anumite regimuri dictatoriale – poruncește ceea ce este în mod clar imoral și delictuos. Rămânând în cadrul religios, voința lui Dumnezeu și libertatea sa poate să ceară de la om – așa cum s-a întâmplat pentru Petru în fața poruncii sinedriului – ca el să asculte mai degrabă de Dumnezeu, decât de oameni (cf. Fap 4,12-20). Dar cel care pornește pe acest drum, trebuie să accepte, ca orice profet adevărat, să moară pentru el însuși (și adesea chiar fizic), înainte de a vedea realizat cuvântul său. În Biserica catolică adevărata profeție a fost însoțită mereu de ascultarea față de papa. Părintele Primo Mazzolari și părintele Lorenzo Milani sunt câteva exemple recente.

A asculta numai atunci când ceea ce spune superiorul corespunde exact ideilor noastre și alegerilor noastre, nu înseamnă a asculta de Dumnezeu, ci de noi înșine; nu înseamnă a face voința lui Dumnezeu, ci propria voință. Dacă în caz de diferență de păreri, în loc de a ne pune în discuție pe noi înșine, punem imediat în discuție superiorul, discernământul său și competența sa, nu mai suntem ascultători ci persoane care obiectează.

  1. O ascultare deschisă mereu și la toți

Ascultarea față de Dumnezeu este ascultarea pe care o putem face mereu. Despre ascultări față de ordine și autorități vizibile, ni se întâmplă să facem numai din când în când, de trei sau patru ori în toată viața, vorbind despre ascultări de o anumită seriozitate. În schimb, despre ascultări față de Dumnezeu există atâtea. Cu cât se ascultă mai mult, cu atât se înmulțesc poruncile lui Dumnezeu, pentru că El știe că acesta este darul cel mai frumos pe care-l poate oferi, acela pe care l-a oferit Fiului său preaiubit Isus. Când Dumnezeu găsește un suflet hotărât să asculte, atunci El ia în mână viața sa, așa cum se ia cârma unei bărci, sau cum se iau în mână frâiele unei căruțe. El devine în mod serios, și nu numai în teorie, „Domnul”, adică acela care „sprijină”, care „guvernează” determinând, se poate spune, moment cu moment, gesturile, cuvintele acelei persoane, modul său de a folosi timpul, totul.

Am spus că ascultarea față de Dumnezeu este ceva ce se poate face mereu. Trebuie să adaug că este și ascultarea pe care o putem face toți, atât supuși cât și superiori. Suntem obișnuiți să spunem că trebuie să știm să ascultăm pentru a putea porunci. Nu este numai un principiu de bun simț; există o motivație teologică în asta. Înseamnă că adevăratul izvor al autorității spirituale se află mai mult în ascultare decât în titlul sau în funcția pe care cineva o ocupă. A concepe autoritatea ca ascultare înseamnă a nu ne mulțumi numai de autoritate, ci să aspirăm și la acea autoritate care vine din faptul că Dumnezeu este în spatele tău și sprijină decizia ta. Înseamnă a ne apropia de acel tip de autoritate care provenea din acțiunea lui Cristos și îi determina pe oameni să se întrebe uimiți: „Ce-i asta? O învățătură nouă dată cu autoritate!” (Mc 1,27).

Este vorba în realitate de o autoritate diferită, de o putere reală și eficace, nu numai nominală sau din oficiu, o putere intrinsecă, nu extrinsecă. Când o poruncă este dată de un părinte sau de un superior care se străduiește să trăiască în voința lui Dumnezeu, care a rugat mai întâi și nu are interese personale de apărat, ci numai binele fratelui sau al propriului copil, atunci însăși autoritatea lui Dumnezeu este contrafort pentru această poruncă sau decizie. Dacă apare contestare, Dumnezeu îi spune reprezentantului său ceea ce a spus într-o zi lui Ieremia: „Iată, eu te pun astăzi ca o cetate întărită, ca un stâlp de fier și ca niște ziduri de bronz […] Ei vor lupta împotriva ta, dar nu vor putea să te învingă, căci eu sunt cu tine” (Ier 1,18 șu). Sfântul Ignațiu din Antiohia dădea acest sfat înțelept unui discipol al său și coleg de episcopat, sfântul Policarp: „Nimic să nu se facă fără consimțământul tău, dar tu să nu faci nimic fără consimțământul lui Dumnezeu”[1].

Această cale a ascultării față de Dumnezeu, în sine nu are nimic mistic și extraordinar, ci este deschisă la toți cei botezați. Ea constă în „a prezenta problemele la Dumnezeu” (cf. Ex 18,19). Eu pot să decid singur să fac sau să nu fac o călătorie, o muncă, o vizită, o cheltuială și după aceea, odată ce am decis, să-l rog pe Dumnezeu pentru buna reușită a lucrului. Dar dacă se naște în mine iubirea ascultării față de Dumnezeu, atunci voi face diferit: mai întâi îi voi cere lui Dumnezeu cu mijlocul foarte simplu pe care-l avem toți la dispoziție – și care este rugăciunea – dacă este voința sa ca eu să fac acea călătorie, acea muncă, acea vizită, acea cheltuială, și apoi voi face, sau nu voi face, lucrul acela, dar dacă el va fi de acum, în orice caz, un act de ascultare față de Dumnezeu, și nu mai este o liberă inițiativă a mea.

În mod normal, este clar că nu voi auzi, în scurta mea rugăciune, niciun glas și nu voi avea niciun răspuns explicit cu privire la modul de a proceda, sau măcar nu este necesar să-l am pentru ca să fie ascultare ceea ce fac. De fapt, făcând așa, am supus lui Dumnezeu problema, m-am despuiat de voința mea, am renunțat să decid singur și i-am dat lui Dumnezeu posibilitatea pentru a interveni, dacă vrea, în viața mea. Orice lucru voi decide acum să fac, reglementându-mă cu criteriile obișnuite de discernământ, va fi ascultare față de Dumnezeu. Astfel se cedează lui Dumnezeu frâiele propriei vieți! Voința lui Dumnezeu pătrunde, în acest mod, tot mai capilar în țesutul unei existențe, îmbogățind-o și făcând din ea o „jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1).

Și de această dată terminăm cu cuvintele unui psalm care ne permite să transformăm în rugăciune învățătura pe care ne-a dat-o apostolul. Într-o zi care era plină de bucurie și de recunoștință pentru binefacerile Dumnezeul său („Cu dor l-am așteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine […]; m-a scos din prăpastia nenorocirii…”), într-o adevărată stare de har, psalmistul se întreabă ce poate să facă pentru a răspunde la atâta bunătate a lui Dumnezeu: să ofere arderi tot, jertfe? Înțelege imediat că nu asta vrea Dumnezeu de la el; este prea puțin lucru pentru a exprima ceea ce are în inimă. Atunci iată intuiția și revelația: ceea ce Dumnezeu dorește de la el este o decizie generoasă și solemnă de a împlini, de acum înainte, tot ceea ce Dumnezeu vrea de la el, de a-l asculta în toate. Atunci el exclamă:

„Iată, vin

– în sulul cărții este scris despre mine –

ca să fac voința ta.

Dumnezeul meu, aceasta o doresc.

Legea ta este în adâncul inimii mele”.

Intrând în lume, Isus și-a însușit aceste cuvinte spunând: „Iată, vin ca să fac voința ta, Dumnezeule!” (Evr 10.5 șu). Acum ne revine nouă. Toată viața, zi de zi, poate să fie trăită conform cuvintelor: „Iată, vin ca să fac voința ta, Dumnezeule!”. Dimineața, începând o nouă zi, apoi când mergem la o programare, la o întâlnire, când începem o nouă muncă: „Iată, vin ca să fac voința ta, Dumnezeule!”.

Noi nu știm ce ne va rezerva ziua aceea, întâlnirea aceea, munca aceea; știm un singur lucru cu certitudine: că vrem să facem, în ele, voința lui Dumnezeu. Noi nu știm ce ne rezervă fiecăruia dintre noi viitorul nostru; dar este frumos să ne îndreptăm spre el cu acest cuvânt pe buze: „Iată, vin ca să fac voința ta, Dumnezeule!”.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Notă:

[1] Sfântul Ignațiu din Antiohia, Scrisoare către Policarp, 4, 1.


 

lecturi: 186.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat