Reciprocitatea bărbat-femeie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu

De cardinal Marc Ouellet

Astăzi se admite de bunăvoie necesitatea unei recunoaşteri teologice şi practice mai concrete a femeii în Biserică şi în societatea noastră. Papa Francisc, urmându-i pe predecesorii săi, a reafirmat asta în numeroase ocazii, însă realizarea de practici ecleziale mai deschise la prezenţa şi influenţa sa întârzie să se realizeze din motive care nu sunt numai de ordin istoric şi cultural.

In primis sunt aşadar favorabil unei metode teologice care să pornească de la revelaţia Treimii în Isus Cristos, pentru a înţelege femeia, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu ajutorul exegezei contemporane despre Imago Dei, care restabileşte legitimitatea şi valoarea analogiei dintre Treime şi familie, în pofida unei puternice tradiţii contrare.

Analogia familială oferă un aport care nu este neglijabil la înţelegerea misterului trinitar, însă valoarea sa se întemeiază mai ales pe semnificaţia sa antropologică. Papa Francisc face referinţă la asta foarte des în exortaţia sa apostolică Amoris laetitia: "Dumnezeul Treime este comuniune de iubire, iar familia este reflexia sa vie. Ne luminează cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea: «Dumnezeul nostru, în misterul său cel mai intim, nu este singurătate, ci o familie, dat fiind că are în sine paternitate, filiaţie şi esenţa familiei care este iubirea. Această iubire, în familia divină, este Duhul Sfânt». Aşadar familia nu este ceva străin însăşi esenţei divine. Acest aspect trinitar al perechii are o nouă reprezentare în teologia paulină când apostolul o pune în relaţie cu «misterul» unirii dintre Cristos şi Biserică (cf. Ef 5,21-33)".

Ideea de nupţialitate care călăuzeşte reflecţia mea se întemeiază pe trei concepte care exprimă esenţa iubirii: dar, reciprocitate şi rodnicie. Această noţiune se aplică analogic la diferite ordini din realitate: la perechea bărbat-femeie, la relaţia Cristos-Biserică şi la Persoanele divine. Se extinde astfel viziunea sfântului papă despre familie care, conferind o prospeţime nouă analogiei trinitare a familiei, interpretează Imago Dei ca Imago Trinitatis, completând astfel, în mod rodnic şi fericit, învăţătura tradiţională despre imaginea lui Dumnezeu. De fapt, până acum, aceasta se limita la asemănarea dintre natura raţională a omului, cu facultăţile sale spirituale, şi natura divină, în mod eminent spirituală pe de o parte şi, pe de altă parte, cu purcederea trinitară: Fiul care purcede de la Tatăl drept Cuvânt şi Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca Iubire. A vorbi clar despre analogie nu înseamnă a vorbi despre univocitate; de fapt asemănarea evocată este atenuată de neasemănarea mai mare care se impune mereu în orice comparaţie între Creator şi creatura sa. Deci problema este complexă şi delicată şi invită mai mult să se integreze perspectivele complementare decât să se contrapună. Luăm în considerare mai ales că progresele contemporane oferă perspective ample şi rodnice pentru a regândi persoana, raportul bărbat-femei şi misterul lui Dumnezeu pornind de la Iubire ca Dar.

Reciprocitatea bărbat-femeie, după chipul-asemănarea lui Dumnezeu, permite omului să-l reprezinte pe pământ şi să-l imite, participând la puterea sa creatoare. Insistenţa tradiţiei sacerdotale asupra diferenţei fizice a sexelor intenţionează astfel să exprime caracterul fundamental relaţional al fiinţei umane, pe planul orizontal al raportului dintre bărbat şi femeie precum şi pe planul vertical al relaţiei cu Dumnezeu.

În experienţa umană copilul, ca ipostază a reciprocităţii de iubire, este rodul iubirii conjugale, care este şi o reciprocitate în trei pentru că, dacă se face abstracţie de caracterul întâmplător al generării şi de factorul temporal al dezvoltării sale, copilul aparţine în mod intrinsec la însăşi natura dăruirii reciproce a soţilor.

Nu există trei Persoane identice şi uniforme în Preasfânta Treime, ci trei Persoane a căror proprietate personală realizează un mod de a fi Iubire în Dumnezeu complet diferit, dar în unitatea aceleiaşi naturi: Iubirea paternă, Iubirea filială şi Iubirea nupţială.

De aici frumuseţea Bisericii-Comuniune care provine din kenosis euharistică a Cuvântului întrupat, ca personalitate feminină însufleţită de Duh, şi figura sa de Mireasă şi mamă.

Care este importanţa acestor progrese pentru demnitatea femeii şi pentru consecinţele ecleziale şi sociale concrete care ar trebui să se scoată în mod legitim?

În primul rând, găsirea arhetipului relaţional al femeii în Treime confirmă imediat demnitatea sa de imagine a lui Dumnezeu ca persoană, femeie, soţie şi mamă. Şi confirmă şi valorile iubirii, căsătoriei şi familiei, precum şi vocaţiile feciorelnice supranaturale care primesc un puternic sprijin teologic şi spiritual.

Ce altceva putem adăuga la aceste reflecţii teologice pentru a sublinia importanţa "misterului" femeii şi a contribuţiei sale indispensabile la viaţa socială şi eclezială? Dată fiind apropierea dintre Duh şi femeie în planul divin al creaţiei şi întrupării harului, şi dată fiind participarea intimă şi de nedepăşit a Fecioarei Maria în raporturile trinitare reciproce ale Cuvântului şi Duhului, n-ar trebui să recunoaştem acest "mister" al femeii, definind "slujiri sacre", fără conotaţii clericale de niciun tip, multiplele sale funcţiuni şi rolurile sale în societate şi în Biserică: soţie şi mamă, inspiratoare şi mediatoare, răscumpărătoare şi reconciliatoare, ajutor şi companie indispensabilă pentru bărbat în orice misiune şi responsabilitate socială şi ecleziastică. Ca să se evidenţieze ascultarea, deschiderea, repararea nedreptăţilor şi valorizarea carismelor feminine din partea tuturor, şi îndeosebi din partea autorităţilor civile şi religioase, pentru ca să se recunoască şi să se integreze mai mult şi mai bine diversitatea feminină!

Aşadar este comprehensibil că Biserica catolică, de la harul imens al Conciliului al II-lea din Vatican, a dus o bătălie decisivă şi permanentă pentru respectarea diversităţii sexelor în orice parte şi la orice nivel, fie în domeniul muncii, căsătoriei şi familiei fie în cel al slujirii primite prin hirotonire, şi că ea continuă să facă asta, chiar şi singură, împotriva oricărei "colonizări ideologice" (papa Francisc) care pretinde să anuleze diferenţa sexuală în cultură, aşadar figura originală a femeii, în numele unei antropologii libere de orice legătură transcendentă. Tema femeii este astăzi aşa de importantă încât cere din partea Bisericii şi a societăţii o investiţie enormă de gândire şi de acţiune, pentru a lumina corect alegerile sociale şi pentru a face în aşa fel încât imaginea lui Dumnezeu în bărbat şi în femeie, în durere şi dorinţă de comuniune, să ajungă la acea asemănare divină a Iubirii fără de care nu există fericire posibilă pentru umanitate, nici societate demnă de acest nume.

(După L'Osservatore Romano, 9 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.