Card. Tagle: "Francisc ne surprinde pentru că Dumnezeu îl surprinde"

Cei cinci ani de pontificat: anticipăm interviul cu cardinalul, publicat ca postfaţă a cărţii "Francisc. Papa primelor dăţi - Toate surprizele lui Bergoglio" [Francesco. Il papa delle prime volte - Tutte le sorprese di Bergoglio, Edizioni San Paolo, 264 pagini] de Gerolamo Fazzini şi Stefano Femminis, în librării de la 7 martie.

Cardinalul Luis Antonio Gokim Tagle este arhiepiscop de Manila din 2011. Este preşedinte al Caritas Internationalis şi al Federaţiei Biblice Catolice. Teolog de faimă mondială, a făcut parte din Comisia Teologică Internaţională. Autobiografia sa, scrisă cu Gerolamo şi Lorenzo Fazzini, se intitulează Am învăţat de la cei din urmă (Emi, 2016).

Ce reprezintă pentru Asia şi pentru catolicii asiatici alegerea primului papă non-european din istoria modernă?

Pentru catolicii asiatici, dar desigur nu numai pentru ei, alegerea papei Francisc afirmă catolicitatea Bisericii. Biserica universală este cu adevărat o comuniune a Bisericilor locale. Toate Bisericile locale, graţie comuniunii universale, sunt autentice Biserici ale lui Cristos. În Asia, unde creştinismul a fost perceput timp de secole ca o religie europeană, alegerea unui papă non-european este afirmaţia clară că creştinismul poate să-şi înfigă rădăcini în diferite culturi şi că Isus este pentru toate popoarele şi culturile.

În lume trei miliarde de persoane au mai puţin de 25 de ani şi 60% dintre ele trăiesc în Asia. Nu întâmplător, papa Francisc în 2014, primul pontif din istorie care a făcut asta, a participat la Ziua Asiatică a Tineretului celebrată în Coreea de Sud. Pentru ce acel gest?

Urmând paşii predecesorilor săi, papa Francisc a dat atenţie rolului tinerilor în lume şi în Biserică. El este foarte conştient de visele lor şi de bătăliile lor dificile. Dar îi încurajează să găsească sensul vieţii în Isus şi să ia locul lor just în Biserică şi în misiunea sa. Acest mesaj a devenit "trup" când papa a mers în Coreea de Sud nu pentru o Zi Mondială a Tineretului, ci pentru o Zi Asiatică a Tinerilor. În continentul în care majoritatea populaţiei este constituită din tineri dar şi unde creştinismul reprezintă o mică minoritate, vizita papei a reînsufleţit tineretul catolic din Asia să-l trăiască şi să-l proclame pe Isus şi în situaţii de minoritate şi persecuţie. Tinerii ar trebui să aprecieze darul de a fi tineri: pasiune şi energie (nu oboseală), idealitate (nu pesimism), implicare şi angajare (nu autoreferenţialitate).

Din punctul dumneavoastră de observaţie, de arhiepiscop de Manila şi de preşedinte al Caritas Internationalis, cum trăiesc "periferiile" stilul lui Francisc?

Încă de la începutul pontificatului său, Francisc invită Biserica să meargă înainte, să fie misionară, în special spre diferitele tipologii de periferii. El iese din obişnuitele Biserici în alegerea sa de cardinali care provin din ţări unde catolicii sunt minoritate. Observ că aceşti cardinali, necunoscuţi chiar pentru atâţia catolici, au acum conştiinţa unei Biserici mai ample. Istoriile, bătăliile lor, sărăcia lor şi curajul lor nu rămân ascunse în periferii, ci ar putea circula în Biserica universală. Ei au trecut de la periferie în centrul cunoaşterii şi al amintirii Bisericii. Acele Biserici au acum un reînnoit sentiment de încredere în faptul de a fi fiice ale Bisericilor catolice tradiţionale dar sunt şi evanghelizatoare ale Bisericii. "Bătrânele Biserici" au mult de învăţat de la acelea care se află periferii.

Una dintre cele mai recente noutăţi introduse de papa Francisc este Ziua Mondială a Săracilor. După părerea dumneavoastră, în ce anume este radical nouă această iniţiativă şi ce anume le cere credincioşilor?

Slujirea carităţii faţă de cei săraci nu este o nouă realitate în Biserică. Inspiraţi de învăţătura lui Isus şi de exemplul Bisericii primare, discipolii lui Cristos au fost mereu conştienţi de cei săraci. Ceea ce papa Francisc a făcut proclamând Ziua Mondială a Săracilor este că a "concentrat" atenţia lumii asupra săracilor, care cuprind majoritatea populaţiei din lume. Prin rugăciune, activităţi şi advocacy, Biserica invită toate persoanele de bunăvoinţă, celelalte religii, guvernele şi instituţiile să facă partea lor pentru a dezrădăcina sărăcia dezumanizantă. Ziua Mondială a Săracilor este un "examen de conştiinţă global" cu privire la noile forme de dezumanizare. Cum contribuim noi la acest proces? Cum putem, individual şi împreună, să ne îngrijim de cei săraci? Dar aş vrea să adaug: Ziua Mondială a Săracilor nu vrea să facă "glamour" şi "romantică" sărăcia. Nu vrea să promoveze o cultură a dependenţei care devine şi mai dezumanizantă. Dimpotrivă, îşi propune să apere şi să ridice demnitatea săracilor. În acest spirit, nu-i considerăm pe săraci ca o problemă. Nu sunt numai beneficiari, ci şi donatori şi învăţători. Au o înţelepciune, o bogăţie pe care trebuie să le primim de la ei. Îi încurajăm pe săraci să ia locul lor în marea familie umană ca agenţi activi de schimbare şi de evanghelizare.

Francisc a fost primul pontif care a scris o întreagă enciclică despre temele mediului. La distanţă de peste doi ani, vi se pare că se schimbă conştiinţa ecologică a catolicilor? Poate deveni ecologia integrală un domeniu de colaborare ecumenică şi de dialog cu credincioşii de alte religii şi cu aceia care nu cred?

Prima enciclică papală despre problemele ecologice a fost elogiată, în unele medii, ca marea provocare intelectuală şi culturală din timpul nostru. Dar ştim că alţii au criticat-o. Pentru catolici, enciclica reprezintă o "comemorare" punctuală a darului creaţiei din partea unui Creator grijuliu. Ea ne aminteşte rolul fiinţelor umane ca administratori sau păzitori numiţi de Dumnezeu pentru a îngriji, a cultiva şi a dezvolta darul lui Dumnezeu. Înainte de Laudato si' au existat iniţiative în diferite dieceze, cu o dimensiune ecumenică şi interreligioasă. Enciclica a dat acestor iniţiative un stimulent şi o confirmare şi mai importante. În Filipine, am văzut în aceşti ultimi doi ani o aprofundare şi o expansiune a spiritualităţii ecologice, a conştiinţei şi a acţiunii în Bisericile noastre. Dar avem nevoie de răbdare pentru a răspândi această viziune şi această spiritualitate nu numai printre catolici, ci şi printre politicieni, oameni de afaceri şi cetăţeni.

Papa Francisc a ales pentru el un nume angajant, care aminteşte de sfântul din Assisi, "om al păcii". S-a dedicat şi personal pentru a aplana conflicte deosebit de lungi şi dureroase, a lansat apeluri repetate pentru pacea în Siria, Sud Sudan, Congo... Deschizând Jubileul Milostivirii, a vizitat Republica Centrafricană în timp ce era în curs războiul civil. Ce mesaj încredinţează toate acestea Bisericii şi umanităţii?

Francisc este un vrednic succesor al ultimilor noştri papi, care au fost "glasuri de pace" în lume. În magisteriul pontifical recent, amintim Pacem in terris (sfântul Ioan al XXIII-lea), Populorum progressio (fericitul Paul al VI-lea), Sollicitudo rei socialis (sfântul Ioan Paul al II-lea) şi Caritas in veritate (Benedict al XVI-lea). Papa Francisc continuă să prezinte o Biserică ce împărtăşeşte bucuriile şi speranţele oamenilor şi propune drumul pe care-l deschide Isus pentru a construi pacea, făcut din adevăr, dreptate, iubire, milostivire, compasiune. Pacea este un dar al lui Dumnezeu. Dar trebuie să fie primit de noi toţi cu promptitudinea celui care se converteşte la căile sale. Darul păcii lui Dumnezeu va fi irosit dacă nu abandonăm viziunile lumii şi acţiuni dezumanizante şi distructive, prin care bunurile şi resursele umane din lume sunt folosite pentru a distruge decât pentru construi.

Cu atâtea gesturi şi alegeri inedite, papa Francisc a adus un vânt de noutate în Biserică, unii spun chiar o "revoluţie". Însă, există unii care cred că toate acestea sunt legate exclusiv de persoana sa, de identitatea sa particulară şi este - prin urmare - o reînnoire trecătoare, destinată să fie, într-un fel, "absorbită". Nu este o atitudine periculoasă?

Această întrebare mi-a fost pusă de multe ori. Aş răspunde aşa. Înainte de toate, fiecare papă poartă personalitatea sa, istoria sa personală, cultura şi formarea sa în modul său de a exercita slujirea petrină. Este periculos pentru Biserică a avea un papă "generic" care ajunge să nu fie personal. Deci este normal şi se aşteaptă ca fiecare papă să contribuie cu ceva specific la papalitate pentru că este o persoană unică. În al doilea rând, este important de a căuta rădăcinile sau fundamentul gesturilor şi alegerilor papei Francisc înainte de a utiliza etichete precum "revoluţionare". În lectura cuvintelor sale, a gesturilor sale şi a alegerilor sale pe care o fac eu, pot spune că sunt înrădăcinate în învăţăturile fundamentale ale Bibliei, în mărturia martirilor şi a sfinţilor, în cea mai amplă experienţă spirituală, teologică şi pastorală a Bisericii şi în învăţăturile Conciliului al II-lea din Vatican. Este ceea ce am afirmat în unele interviuri; îl consider pe papa Francisc ca o persoană care păstrează o tradiţie fundamentală mai antică. "Schimbarea" pe care o propune ne invită să fim fideli faţă de o tradiţie mai amplă pe care poate că am uitat-o din cauza unei memorii selective şi înţepenite.

Din punctul dumneavoastră de vedere care este schimbarea cea mai angajantă în care se dedică Francisc şi domeniul în care întâlneşte rezistenţe mai mari?

Pentru Biserică, schimbarea de priorităţi, de direcţii, modalităţi de abordare şi instituţii trebuie să se nască şi trebuie să fie însoţită de reînnoirea minţilor, inimilor, persoanelor, relaţiilor şi acţiunilor după mentalitatea lui Isus Cristos, aşa cum este mărturisită în viaţa, în rugăciunea şi în misiunea Bisericilor de-a lungul istoriei. Papa Francisc realizează toate acestea pe deplin. De la istorie am învăţat că persoanele care promovează schimbarea trebuie să rămână umile, răbdătoare şi gata să-i asculte mai ales pe cei care opun rezistenţă schimbării sau au o idee diferită despre ea. Nimeni nu poate pretinde că a îmbrăţişat pe deplin mentalitatea lui Cristos. Toţi avem nevoie să fim transformaţi în Cristos. Cred că acesta este spiritul cu care şi papa Francisc afirmă că este un păcătos care are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. În timp ce el cere o schimbare în Biserică, cere şi rugăciunile noastre ale tuturor şi îi cere lui Dumnezeu să fie milostiv cu el.

Sinodalitate şi colegialitate au fost două "cuvinte de ordine" fundamentale pentru papa Bergoglio. Sunt alegeri de acum receptate de toată Biserica sau nu?

Încă o dată trebuie reafirmat că sinodalitate şi colegialitate nu sunt "invenţii" ale papei Francisc. Au fost consacrate în marea tradiţie a Bisericii şi lor le-a fost dată multă relevanţă la Conciliul al II-lea din Vatican. Fericitul Paul al VI-lea a instituit Sinodul Episcopilor în timpul Conciliului al II-lea din Vatican aşa încât să aibă o experienţă instituţionalizată de drum împreună (sinodalitate), pentru Bisericile locale şi episcopi ca un corp stabil sau colegiu (colegialitate) cu şi sub episcopul de Roma drept cap vizibil al colegiului episcopal. Incluse în realizarea sinodalităţii şi a colegialităţii sunt reforma Curiei Romane, rolul Conferinţelor Episcopale naţionale, regionale şi continentale, diferitele consilii diecezane şi parohiale care invită la o participare mai amplă a credincioşilor laici. La peste 50 de ani după Conciliul al II-lea din Vatican, toate aceste iniţiative trebuie să fie revizitate pentru a afirma semnificaţia lor permanentă şi a le reforma pe baza lecţiilor oferite de experienţele trecute şi de provocările din timpul nostru.

Francisc a fost numit "papa surprizelor". Dar lui însuşi îi place să amintească tuturor că Dumnezeu ne precede pe drum şi că trebuie să ne lăsăm surprinşi de El. Cum trebuie înţelese aceste cuvinte?

Bergoglio este numit "papa surprizelor" pentru că este atent la ceea ce se întâmplă oriunde s-ar afla el. Asta nu înseamnă că nu are un proiect. El şi colaboratorii săi lucrează mult pentru a pregăti întâlniri, conferinţe, vizite pastorale, etc. Dar el nu este prizonier al unui plan. Dacă Dumnezeu îi arată ceva ce trebuie să fie înfruntat şi integrat într-un proiect pregătit, papa Francisc nu ezită să lase deoparte planul său. Aceasta este capacitate de atenţie, contemplaţie în acţiune, agilitate, libertate de răspuns. Papa Francisc ne surprinde pentru că Dumnezeu îl surprinde.

Papa nu încetează să cheme toată Biserica la urgenţa de a trăi şi a vesti "bucuria Evangheliei". De ce este aşa de important?

Motivul pentru care există Biserica, motivaţia sa de a fi, este să-l vestească pe Isus, Vestea Bună în persoană. Însă Biserica poate întreprinde această misiune cu bucurie numai dacă îl vede constant, îl ascultă şi îl atinge pe Isus care este mereu cu ea. "Voi fi cu tine până la sfârşitul timpurilor", ne-a promis Isus. El este cauza bucuriei noastre şi a zelului pentru care ne dedicăm în misiune.

(După Vatican Insider, 6 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.