A doua predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Iubirea să fie fără ipocrizie - Iubirea creştină

1. La izvoarele sfinţeniei creştine

Împreună cu „chemarea universală la sfinţenie”, Conciliul al II-lea din Vatican a dat şi indicaţii precise despre ce anume se înţelege prin sfinţenie, în ce anume constă ea. În Lumen gentium se citeşte: „Divinul învăţător şi exemplu al oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor şi fiecăruia din ucenicii săi, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărei autor şi înfăptuitor este el însuşi: «Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit» (Mt 5,48). Căci tuturora le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntru să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile (cf. Mc 12, 30) şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a iubit pe ei (cf. In 13,34; 15,12). Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o” (LG, 40).

Toate acestea sunt rezumate în formula „sfinţenia este unirea perfectă cu Cristos” (LG, 50). Această viziune reflectă preocuparea generală a Conciliului de a se întoarce la izvoarele biblice şi patristice, depăşind, şi în acest domeniu, prezentarea scolastică dominantă timp de secole. Este vorba acum de a conştientiza această viziune reînnoită a sfinţeniei şi de a o face să treacă în practica Bisericii, adică în predică, în cateheză, în formarea spirituală a candidaţilor la preoţie şi la viaţa călugărească şi – de ce nu? – şi în viziunea teologică din care se inspiră practica Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor^[1].

Una din diferenţele majore dintre viziunea biblică a sfinţeniei şi cea scolastică se află în faptul că virtuţile nu sunt întemeiate atât pe „raţiunea dreaptă” (recta ratio aristotelică), cât mai ales pe kerygma; a fi sfânt nu înseamnă a urma raţiunea (adesea comportă contrariul!), ci a-l urma pe Cristos. Sfinţenia creştină este în mod esenţial cristologică: constă în imitarea lui Cristos şi, la apogeul său – cum spune Conciliul – în „unirea perfectă cu Cristos”.

Sinteza biblică cea mai completă şi mai compactă a unei sfinţenii întemeiate pe kerygma este cea trasată de sfântul Paul în partea parenetică a Scrisorii către Romani (cap. 12-15). La începutul ei, apostolul dă o viziune rezumativă a drumului de sfinţire a credinciosului, a conţinutului său esenţial şi a scopului său: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit” (Rom 12,1-2).

Am meditat data trecută despre aceste versete. În următoarele meditaţii, pornind de la ceea urmează în textul paulin şi completându-l cu ceea ce apostolul spune în altă parte despre aceeaşi temă, vom încerca să scoatem în evidenţă trăsăturile importante ale sfinţeniei, cele care astăzi se numesc „virtuţi creştine” şi pe care Noul Testament le defineşte „roadele Duhului”, „faptele luminii”, sau şi „atitudinea care este în Cristos Isus” (Fil 2,5).

Pornind de la capitolul 12 din Scrisoarea către Romani, toate virtuţile creştine principale, sau roade ale Duhului, sunt prezentate: slujirea, caritatea, umilinţa, ascultarea, curăţia. Nu ca virtuţi care trebuie cultivate pentru ele însele, ci ca nişte consecinţe necesare ale lucrării lui Cristos şi ale botezului. Secţiunea începe cu o conjuncţie care singură are valoarea unui tratat: „Vă îndemn deci…”. Acel „deci” înseamnă că tot ceea ce apostolul va spune începând din acest moment nu este decât consecinţa a ceea ce a scris în capitolele precedente despre credinţa în Cristos şi despre lucrarea Duhului. Vom reflecta asupra a patru din aceste virtuţi: caritate, umilinţă, ascultare şi curăţie, începând de la prima.

2. O iubire sinceră

Agape, sau caritatea creştină, nu este una dintre virtuţi, fie ea şi prima; este forma tuturor virtuţilor, aceea de care „depind toată legea şi profeţii” (Mt 22,40; Rom 13,10). Între roadele Duhului pe care apostolul le prezintă în Gal 5,22, pe primul loc găsim iubirea: „Rodul Duhului este iubire, bucurie, pace…”. Şi cu ea, în mod coerent, începe şi pareneza despre virtuţi în Scrisoarea către Romani. Tot capitolul 12 este o înşiruire de îndemnuri la iubire:

„Iubirea să fie fără ipocrizie […];

iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească,

întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii…” (Rom 12,9 şu).

Pentru a percepe sufletul care unifică toate aceste recomandări, ideea de fond, sau, mai bine zis, „sentimentul” pe care-l are Paul despre iubire trebuie pornit de la acel cuvânt iniţial: „Iubirea să fie fără ipocrizie!”. Ea nu este una din multele îndemnuri, ci matricea din care derivă toate celelalte. Conţine secretul iubirii.

Termenul original folosit de sfântul Paul şi care este tradus „fără ipocrizie” este anhypókritos, adică fără ipocrizie. Acest termen este un soi de bec de semnalizare; de fapt, este un termen rar pe care-l găsim folosit, în Noul Testament, aproape exclusiv pentru a defini iubirea creştină. Expresia „iubire sinceră” (anhypókritos) revine iar în 2Cor 6,6 şi în 1Pt 1,22. Acest ultim text permite să se perceapă, cu toată certitudinea, semnificaţia termenului despre care vorbim, pentru că îl explică printr-o perifrază; iubirea sinceră – spune el – constă în a ne iubi intens „cu inimi curate”.

Aşadar, sfântul Paul, cu acea afirmaţie simplă: „Iubirea să fie fără ipocrizie”, duce discursul la însăşi rădăcina iubirii, la inimă. Ceea ce se cere de la iubire este ca să fie adevărată, autentică, nu prefăcută. Şi în asta apostolul este ecoul fidel al gândirii lui Isus; de fapt, El a indicat, în mod repetat şi cu putere, inima, ca „locul” în care se decide valoarea a ceea ce face omul (cf. Mt 15,19).

Putem vorbi despre o intuiţie paulină, cu privire la iubire; ea constă în a revela, în spatele universului vizibil şi exterior al iubirii, făcut din fapte şi din cuvinte, un alt univers complet interior, care este, faţă de primul, ceea ce este sufletul pentru trup. Regăsim această intuiţie în celălalt mare text despre iubire, care este 1Cor 13. Ceea ce spune sfântul Paul acolo, dacă ne uităm bine, se referă în întregime la această iubire interioară, la dispoziţiile şi la sentimentele de iubire: iubirea este răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, nu se mânie, toate le acoperă, toate le crede, toate le speră… Nimic care să se refere, în sine şi direct, la a face bine, sau la faptele de iubire, ci totul este recondus la rădăcina iubirii. Bunăvoinţa vine înainte de binefacerea.

Apostolul însuşi explică diferenţa dintre cele două sfere ale iubirii. Spune că cel mai mare act de iubire exterioară (a da săracilor toate averile proprii) n-ar folosi la nimic, fără iubirea interioară (cf. 1Cor 13,3). Ar fi opusul iubirii „sincere”. De fapt, iubirea ipocrită este tocmai aceea care face bine, fără a iubi, care arată în exterior ceva ce nu are un corespondent în inimă. În acest caz, există o aparenţă de iubire, care poate, la limită să ascundă egoism, căutare de sine, instrumentalizare a fratelui, sau şi simplă remuşcare a conştiinţei.

Ar fi o eroare fatală să se contrapună între ele iubirea inimii şi iubirea faptelor, sau să se refugieze în iubirea interioară, pentru a găsi în ea un soi de alibi pentru lipsa de iubire concretă. Ştim cu câtă vigoare cuvântul lui Isus (Mt 25), al sfântului Iacob (2,16 şu) şi al sfântului Ioan (1In 3,18) stimulează la iubirea faptelor. Ştim importanţa pe care sfântul Paul însuşi o dădea colectelor în favoarea săracilor din Ierusalim.

De altfel, a spune că, fără iubire, „nu-mi foloseşte la nimic” şi faptul de a da totul săracilor, nu înseamnă a spune că asta nu foloseşte nimănui şi că este inutil; înseamnă mai degrabă a spune că nu-mi foloseşte „mie”, în timp ce poate folosi săracului care o primeşte. Aşadar, nu e vorba de a atenua importanţa faptelor de caritate, cât mai ales de a le asigura lor un fundament sigur împotriva egoismului şi a infinitelor sale viclenii. Sfântul Paul vrea ca toţi creştinii să fie „înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire” (Ef 3,17), adică iubirea să fie rădăcina şi fundamentul a toate.

Când noi iubim „din inimă”, însăşi iubirea lui Dumnezeu „revărsată în inima noastră de Duhul Sfânt” (Rom 5,5) trece prin intermediul nostru. Acţiunea umană este cu adevărat îndumnezeită. De fapt, a deveni „părtaşi de natura divină” (2Pt 1,4) înseamnă a deveni părtaşi de acţiunea divină, acţiunea divină de a iubi, din moment ce Dumnezeu este iubire!

Noi îi iubim pe oameni nu numai pentru că Dumnezeu îi iubeşte, sau pentru că El vrea ca noi să-i iubim, ci pentru că, dăruindu-ni-l pe Duhul său, El a pus în inimile noastre însăşi iubirea sa faţă de ei. Se explică astfel de ce apostolul afirmă imediat după aceea: „Să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii, pentru că cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea” (Rom 13,8). Ne întrebăm, de ce o „datorie”? Pentru că am primit o măsură infinită de iubire de distribuit la timpul său printre co-servitori (cf. Lc 12,42; Mt 24,45 şu). Dacă nu facem asta, defraudăm fratele de ceva ce i se datorează. Fratele care se prezintă la uşa ta poate că îţi cere ceva ce nu eşti în măsură să-i dai; dar dacă nu poţi să-i dai ceea ce îţi cere, ai grijă să nu-l trimiţi fără ceea ce îi datorezi, adică iubirea.

3. Iubire cu cei de afară

După ce ne-a explicat în ce constă adevărata iubire creştină, apostolul, în continuarea parenezei sale, arată cum această „iubire sinceră” trebuie să se traducă în fapt în situaţiile de viaţă ale comunităţii. Sunt două situaţii asupra cărora se opreşte apostolul: prima se referă la raporturile ad extra ale comunităţii, adică raporturi cu cei de afară; a doua, raporturile ad intra, între membrii comunităţii înseşi. Să ascultăm câteva recomandări ale sale care se referă la primul raport, cel cu lumea exterioară: „Binecuvântaţi pe cei care vă persecută: binecuvântaţi şi nu blestemaţi […]. Aveţi în vedere să faceţi bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Nu vă faceţi singuri dreptate, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu […]. Dimpotrivă, dacă duşmanului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea […]. Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,14-21).

Niciodată, ca în acest punct, morala din Evanghelie nu apare originală şi diferită de orice alt model etic, şi niciodată pareneza apostolică nu apare mai fidelă şi în continuitate cu aceea din Evanghelie. Ceea ce face toate acestea deosebit de actuale pentru noi este situaţia şi contextul în care acest îndemn este adresat credincioşilor. Comunitatea creştină din Roma este un corp străin într-un organism care – în măsura în care îşi dă seama de prezenţa sa – îl respinge. Este o insulă minusculă în marea ostilă a societăţii păgâne. Ştim cât de puternică este, în asemenea circumstanţe, ispita de a ne închide în noi înşine, dezvoltând sentimentul elitar şi încruntat al unei minorităţi de mântuiţi într-o lume de pierduţi. Cu acest sentiment trăia, chiar în acel moment istoric, comunitatea eseniană de la Qumran.

Situaţia comunităţii din Roma descrisă de Paul reprezintă, în miniatură, situaţia actuală a întregii Biserici. Nu vorbesc despre persecuţiile şi despre martiriul la care sunt expuşi fraţii noştri de credinţă în atâtea părţi ale lumii; vorbesc despre ostilitatea, despre refuzul şi adesea despre dispreţul profund cu care nu numai creştinii, ci toţi cei care cred în Dumnezeu sunt priviţi în straturi vaste ale societăţii, în special în cele mai influente şi care determină simţul comun. Ei sunt consideraţi întocmai nişte corpuri străine într-o societate evoluată şi emancipată.

Îndemnul lui Paul nu ne permite să ne pierdem nici măcar o clipă în recriminări ranchiunoase şi în polemici sterile. Nu se exclude desigur de a da cont de speranţa care este în noi „cu blândeţe şi bunăcuviinţă”, cum recomanda sfântul Petru (1Pt 3,15-16). E vorba de a înţelege care este atitudinea inimii de cultivat faţă de o umanitate care, în ansamblul său, îl refuză pe Cristos şi trăieşte în întuneric şi nu în lumină (cf. In 3,19). Această atitudine este aceea a unei profunde compasiuni şi tristeţi spirituale care duce la iubirea lor şi la suferinţă pentru ei; la luarea lor asupra noastră în faţa lui Dumnezeu, aşa cum Isus ne-a luat pe noi toţi asupra sa în faţa Tatălui.

Acesta este una din trăsăturile cele mai frumoase ale sfinţeniei ale unor călugări ortodocşi. Mă gândesc la sfântul Silvan de la Muntele Athos. El spunea: „Există oameni care le urează duşmanilor lor şi duşmanilor Bisericii ruinarea şi chinurile focului osândei. Ei cred în acest mod pentru că n-au fost instruiţi de Duhul Sfânt în iubirea lui Dumnezeu. În schimb, cel care a învăţat asta cu adevărat, varsă lacrimi pentru lumea întreagă. Tu spui: «Este rău şi deci poate să ardă în focul iadului». Dar eu te întreb: «Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc frumos în paradis şi tu ai vedea aruncat în flăcări pe cel căruia tu îi urai asta, poate că nici atunci nu te-ai îndurera pentru el, oricine ar fi el, chiar dacă ar fi duşman al Bisericii»”^[2].

În timpul acestui sfânt călugăr, duşmanii erau mai ales bolşevicii care persecutau Biserica din iubita sa patrie rusă. Astăzi frontul s-a lărgit şi nu există „cortină de fier” în această privinţă. În măsura în care un creştin descoperă frumuseţea infinită, iubirea şi umilinţa lui Cristos, nu poate face altfel decât să simtă o profundă compasiune şi suferinţă faţă de cel care voluntar se privează de binele cel mai mare al vieţii. Iubirea devine în el mai puternică decât orice resentiment. Într-o situaţie asemănătoare, Paul ajunge să spună că este dispus să fie el însuşi „anatema, despărţit de Cristos”, dacă acest lucru putea folosi să fie acceptat de cei din poporul său rămaşi afară (cf. Rom 9,3).

4. Iubirea ad intra

Al doilea mare domeniu de exercitare a iubirii se referă, se spunea, la raporturile în interiorul comunităţii: în practică, modul de a gestiona conflictele de opinii care reies între diferitele sale componente. Acestei teme apostolul îi dedică întregul capitol 14 din scrisoare.

Conflictul aflat atunci în desfăşurare în comunitatea romană era între cei pe care apostolul îi numeşte „slabi” şi cei pe care-i numeşte „puternici”, între care se pune pe sine însuşi („Noi, cei tari…”) (Rom 15,1). Primii erau cei care se simţeau ţinuţi din punct de vedere moral să respecte unele prescrieri moştenite din Lege sau din credinţe păgâne precedente, cum ar fi aceea de a nu consuma carne (deoarece exista suspiciunea că a fost jertfită idolilor) şi aceea de a distinge o zi de alta. Ceilalţi, cei puternici, erau aceia care, în numele libertăţii Evangheliei, depăşiseră aceste tabuuri şi nu distingeau o mâncare de altă mâncare sau o zi de altă zi. Concluzia discursului (cf. Rom 15,7-12) ne face să înţelegem că pe fundal este obişnuita problemă a raportului dintre credincioşii proveniţi din iudaism şi credincioşii proveniţi din păgâni.

Exigenţele iubirii pe care apostolul o insuflă în acest caz ne interesează foarte mult pentru că sunt aceleaşi care se impun în orice tip de conflict intra-eclezial, inclusiv cele pe care le trăim astăzi, atât la nivel de Biserică universală cât şi de comunitate particulară în care trăieşte fiecare.

Criteriile pe care apostolul le sugerează sunt trei. Primul este a urma propria conştiinţă. Dacă unul este convins în conştiinţă că face păcat făcând un anumit lucru, nu trebuie să-l facă. „Tot ceea ce nu vine din credinţă – scrie apostolul – este păcat” (Rom 14,23). Al doilea criteriu este a respecta conştiinţa altuia şi a se abţine de la judecarea fratelui: „Dar tu, de ce îl judeci pe fratele tău sau de ce îl dispreţuieşti tu pe fratele tău? […] Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă luaţi seama să nu puneţi fratelui vostru o piatră de poticnire sau de scandal” (Rom 14,10.13). Al treilea criteriu se referă mai ales la „cei puternici” şi este de a evita să dea scandal: „Eu ştiu şi sunt convins în Domnul Isus – continuă apostolul – că nici un lucru nu este necurat în sine însuşi, ci este necurat numai pentru cel care gândeşte că e necurat. Căci, dacă fratele tău se întristează din cauza unei mâncări, tu nu mai umbli în iubire. Să nu-l duci la pieire, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Cristos. […] Deci, să căutăm ceea ce duce la pacea şi edificarea reciprocă” (Rom 14,14-19).

Însă toate aceste criterii sunt particulare şi relative, faţă de un altul care este în schimb universal şi absolut, cel al domniei lui Cristos. Să auzim cum îl formulează apostolul: „Cine ţine ziua, o ţine pentru Domnul, iar cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă, deoarece îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Şi cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviata Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (Rom 14,6-9).

Fiecare este invitat să se examineze pe sine însuşi pentru a vedea ce este în adâncul propriei alegeri: dacă este domnia lui Cristos, gloria sa, interesul său, sau în schimb, mai mult sau mai puţin ascuns, propria afirmare, propriul „eu” şi propria putere; dacă alegerea sa este de natură cu adevărat spirituală şi evanghelică, sau dacă nu depinde în schimb de propria inclinaţie psihologică, sau, mai rău, de propria opţiune politică. Acest lucru este valabil şi într-un sens şi într-altul, adică atât pentru aşa-numiţii puternici cât şi pentru aşa-numiţii slabi; fie, am spune noi astăzi, pentru cel care se află de partea libertăţii şi noutăţii Duhului, fie pentru cel care se află de partea continuităţii şi a tradiţiei.

Există un lucru de care trebuie să se ţină cont pentru a nu vedea, în atitudinea lui Paul cu privire la această temă, o anumită incoerenţă faţă de învăţătura sa precedentă. În Scrisoarea către Galateni el pare mult mai puţin disponibil la compromis şi uneori se arată chiar mâniat. „Dacă ar fi trebuit să îndure astăzi procesul de canonizare, cu greu ar fi devenit Paul sfânt, pentru că ar fi fost destul de dificil de demonstrat „eroismul” răbdării sale! El uneori „izbucneşte”, însă putea să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” [Gal 2,20], şi aceasta, s-a văzut, este esenţa sfinţeniei creştine).

În Scrisoarea către Galateni, Paul îi reproşează lui Petru ceea ce aici pare să le recomande tuturor, adică să se abţină de la arătarea propriei convingeri pentru a nu da scandal celor simpli. De fapt, Petru, la Antiohia, era convins că a mânca împreună cu păgânii nu contamina un iudeu (fusese deja în casa lui Corneliu!), dar se abţine să facă asta pentru a nu da scandal iudeilor prezenţi (cf. Gal 2,11-14). Paul însuşi, în alte circumstanţe, va acţiona în acelaşi mod (cf. Fap 16,3; 1Cor 8,13).

Explicaţia nu se află desigur numai în temperamentul lui Paul. Înainte de toate, miza la Antiohia era mult mai clar legată de esenţialul credinţei şi de libertatea Evangheliei decât pare că era vorba la Roma. În al doilea rând – şi este motivul principal – Paul le vorbeşte galatenilor ca fondator al Bisericii, cu autoritatea şi responsabilitatea păstorului; romanilor le vorbeşte cu titlul de învăţător şi frate în credinţă: pentru a contribui, spune el, la edificarea comună (cf. Rom 1,11-12). Există diferenţă între rolul păstorului căruia i se datorează ascultare şi cel al învăţătorului căruia îi sunt datorate numai respectul şi ascultarea.

Asta ne face să înţelegem că la criteriile de discernământ menţionate trebuie să se adauge un altul, adică criteriul autorităţii şi al ascultării. Despre ea apostolul ne va vorbi în continuare în pareneza sa cu binecunoscutele cuvinte: „Oricine să se supună autorităţilor rânduite, pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu” (Rom 13,1).

Între timp să ascultăm ca adresat nouă, în inevitabilele conflicte care apar în sânul comunităţii locale sau universale, îndemnul conclusiv pe care apostolul îl adresa comunităţii romane de atunci: „De aceea, primiţi-vă unii pe alţii după cum şi Cristos v-a primit pe voi spre gloria lui Dumnezeu” (Rom 15,7).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Cauzele sfinţilor. Material ajutător pentru Studium, îngrijit de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, Libreria Editrice Vaticana, 3^a ed. 2014, pag. 13-81.

[2] Archimandrita Sofronio, Silvano del Monte Athos. La vita, la dottrina, gli scritti, Torino 1978, pag. 255 şu.

lecturi: 131.