Conferinţa de presă de prezentare a scrisorii Placuit Deo a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei adresate episcopilor din Biserica Catolică despre unele aspecte ale mântuirii creştine (1 martie 2018)

Joi, 1 martie 2018, în Sala de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a scrisorii Placuit Deo a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei adresate episcopilor din Biserica catolică despre unele aspecte ale mântuirii creştine. Au intervenit la conferinţă E.S. Mons. Luis Francisco Ladaria Ferrer, S.I., prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, şi E.S. Mons. Giacomo Morandi, secretar al aceleiaşi Congregaţii. Prezentăm în continuare intervenţiile:

Intervenţia E.S. Mons. Luis F. Ladaria Ferrer, S.I.

Ca urmare a publicării lui Dominus Iesus (2000), diferiţi teologi au cerut Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei să aprofundeze unele aspecte enunţate deja în acea declaraţie, sugerând un nou document cu privire la mântuirea creştină. În această privinţă, după ce s-a aprofundat cu atenţie această tematică importantă, în colaborare cu consultanţii Congregaţiei, este prezentată astăzi scrisoarea Placuit Deo despre unele aspecte ale mântuirii creştine.

Publicarea acestei scrisori, adresate episcopilor din Biserica catolică şi, mai în general, tuturor credincioşilor, a fost decisă de Sesiunea Plenară a Congregaţiei, desfăşurate în zilele de 23-26 ianuarie 2018, şi aprobată la 16 februarie 2018 de Sfântul Părinte care a cerut să fie publicată cât mai curând. Documentul vrea "să scoată în evidenţă, urmând marea tradiţie a credinţei şi cu referinţă deosebită la învăţătura papei Francisc, unele aspecte ale mântuirii creştine care pot să fie astăzi greu de înţeles din cauza recentelor transformări culturale" (Capitolul I, nr. 1).

Care sunt aceste transformări culturale care întunecă mărturisirea de credinţă creştină, care-l proclamă pe Isus unic şi universal Mântuitor? Sfântul Părinte Francisc, în magisteriul său ordinar, face referinţă adesea la două tendinţe care se aseamănă, în unele aspecte, cu două erezii antice, pelagianismul şi gnosticismul, chiar dacă este mare diferenţa dintre conţinutul istoric actual secularizat şi cel din primele secole creştine.

În mod deosebit, "în timpurile noastre proliferează un neo-pelagianism prin care individul, în mod radical autonom, pretinde să se mântuiască pe sine însuşi, fără a recunoaşte că el depinde, în adâncul fiinţei sale, de Dumnezeu şi de alţii. Mântuirea se încredinţează atunci forţelor individului, sau structurilor pur umane, incapabile să primească noutatea Duhului lui Dumnezeu" (nr. 2). Pe de altă parte, "un anumit neo-gnosticism prezintă o mântuire pur interioară, închisă în subiectivism. Astfel se pretinde să se elibereze persoana de trup şi de cosmosul material, în care nu se mai descoperă urmele mâinii providenţiale a Creatorului, ci se vede numai o realitate lipsită de sens, manipulabilă conform intereselor omului" (nr. 2).

Această scrisoare vrea să trateze despre aceste tendinţe reducţioniste care ameninţă creştinismul actual şi să reafirme că mântuirea, conform planului de alianţă al Tatălui, constă în unirea noastră cu Cristos (cf. Capitolul II, nr. 2-4).

Acum, aş vrea să mă opresc, pe scurt, asupra părţii antropologice şi cristologice a scrisorii (cf. Capitolele III-IV), lăsând secretarului misiunea de a ilustra partea ecleziologică (cf. Capitolele V-VI).

Astăzi mântuirea îl mai interesează pe om? Da, de fapt experienţa noastră ne învaţă că fiecare om este în căutarea propriei realizări şi fericiri. Foarte des această aspiraţie coincide cu căutarea sănătăţii fizice, a bunăstării economice, a păcii interioare, a unei convieţuiri senine. Acestei dorinţe pozitive a binelui i se alătură lupta împotriva oricărui tip de rău: ignoranţa, fragilitatea, boala, moartea (cf. nr. 5).

Cu privire la aceste aspiraţii, credinţa în Cristos ne învaţă că, refuzând orice pretenţie de autorealizare neo-pelagiană prin posesie, putere, ştiinţă sau tehnică, nimic din creaţie nu poate să-l satisfacă total pe om, pentru că Dumnezeu ne-a destinat la comuniunea cu El şi inima noastră va fi neliniştită până când se va odihni în El, aşa cum scrie sfântul Augustin (cf. nr. 6). Sfântul Părinte numeşte aceste tendinţe "neo-pelagiene" pentru că au în comun cu pelagianismul uitarea lucrării lui Dumnezeu în noi.

În afară de asta, este necesar de amintit că originea răului nu se află, aşa cum învăţau învăţăturile gnostice antice şi astăzi într-un anumit mod se repropune, în lumea materială şi corporală. "Credinţa proclamă că tot cosmosul este bun... şi că răul care dăunează mai mult omului este acela care provine din inima sa" (nr. 7). Separarea de Dumnezeu, din cauza păcatului, duce la pierderea armoniei dintre oameni şi a oamenilor cu lumea, introducând dominaţia dezagregării şi a morţii. "Prin urmare, mântuirea pe care credinţa ne-o vesteşte nu se referă numai la interioritatea noastră, ci la fiinţa noastră integrală. De fapt, toată persoana, în trup şi suflet, a fost creată de iubirea lui Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi este chemată să trăiască în comuniune cu El" (nr. 7). Conform credinţei creştine, nu numai sufletul, ci şi trupul doreşte mântuirea.

Pentru a înţelege mai profund marea noutate a lui Cristos Mântuitorul, ignorată de aceste tendinţe amintite pe scurt, trebuie amintit modul în care Isus este Mântuitor: "El nu s-a limitat să ne arate calea pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, o cale pe care am putea s-o parcurgem după aceea pe contul nostru, ascultând de cuvintele sale şi imitând exemplul său. Mai degrabă, Cristos, pentru a ne deschide poarta eliberării, a devenit El însuşi calea" (nr. 11).

Isus, Fiu întrupat al Tatălui, este unicul Mântuitor. El "mărturiseşte întâietatea absolută a acţiunii gratuite a lui Dumnezeu" (nr. 9), arătând netemeinicia perspectivei neo-pelagiene individualiste, pentru că harul precede întotdeauna, deşi o cere, orice lucrare umană. În acelaşi timp, "prin acţiunea pe deplin umană a Fiului său, Tatăl a voit să regenereze acţiunea noastră, pentru ca, asimilaţi lui Cristos, să putem face «faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu de mai înainte ca să umblăm în ele» (Ef 2,10)" (nr. 9).

Este la fel de clar că mântuirea pe care Isus a adus-o nu are loc numai în mod interior, în formă intimistă şi sentimentală, aşa cum ar vrea viziune neo-gnostică. De fapt, deoarece Fiul s-a făcut trup (cf. In 1,14), făcând parte din familia umană, "într-un fel, s-a unit cu fiecare om" (Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 22) şi a stabilit o nouă ordine de raporturi cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toţi oamenii. Tocmai în raportul cu Dumnezeu şi cu fraţii omul îşi găseşte împlinirea sa deplină.

Se speră ca această scrisoare să-i poată ajuta pe credincioşi să conştientizeze mai mult demnitatea lor de "fii ai lui Dumnezeu" (Rom 8,16). Mântuirea nu se poate reduce pur şi simplu la un mesaj, la o practică, la o gnoză sau la un sentiment interior. Aşa cum a scris Benedict al XVI-lea: "La începutul existenţei creştine nu este o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o Persoană, care dă vieţii un nou orizont şi, cu asta, direcţia decisivă" (nr. 8; Scrisoarea enciclică Deus caritas est, nr. 1).

Intervenţia E.S. Mons. Giacomo Morandi

Aş vrea să prezint pe scurt partea ecleziologică pe care o regăsim în capitolele V-VI din scrisoarea noastră şi care constituie un corolar a ceea ce s-a expus anterior. De fapt, conform credinţei creştine, mântuirea constă în a fi în comuniune cu Cristos graţie darului Duhului său, pentru a ne putea uni cu Tatăl ca fii în Fiul şi a deveni un singur trup în "primul născut între mulţi fraţi" (Rom 8,29). De fapt, Domnul Isus "este, în acelaşi timp, Mântuitor şi Mântuire" (nr. 11).

Cu alte cuvinte trebuie să ne întrebăm: unde şi cum putem primi această mântuire? "Locul în care primim mântuirea adusă de Isus este Biserica, comunitatea celor care, fiind încorporaţi în noua ordine de relaţii inaugurată de Cristos, pot să primească plinătatea Duhului lui Cristos (cf. Rom 8,9). A înţelege această mediere mântuitoare a Bisericii este un ajutor esenţial şi indispensabil pentru a depăşi orice tendinţă reducţionistă" (nr. 12).

Aşa cum ne aminteşte constituţia dogmatică Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican, Biserica este "sacramentul universal al mântuirii" (nr. 48), este în Cristos "semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (nr. 1). Biserica nu este numai şi înainte de toate o instituţie umană. Ea este unită inseparabil cu Cristos - ca trupul cu Capul şi mireasa cu Mirele. Ea, ca nou popor pe care Dumnezeu îl convoacă la El, este locul în care toţi oamenii din toate timpurile pot să-l găsească pe Mântuitorul şi Mântuirea. "De fapt, mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă nu se obţine numai cu forţele individuale, cum ar vrea neo-pelagianismul, ci prin raporturile care se nasc din Fiul lui Dumnezeu întrupat şi care formează comuniunea Bisericii" (nr. 12). În afară de asta, dat fiind că harul pe care Cristos ni-l dăruieşte nu este, aşa cum pretinde viziunea neo-gnostică, o mântuire pur interioară, ci care ne introduce în relaţiile concret pe care El însuşi le-a trăit; ne încorporează în Biserică ce este o comunitate în acelaşi timp vizibilă şi invizibilă, în care în timp ce ne apropiem de fraţi, în special de cei care sunt mai mult în nevoie, atingem realmente carnea lui Isus. Mântuirea, mediată de Biserică, constă deci "în încorporarea într-o comuniune de persoane, care participă la comuniunea Treimii" (nr. 12).

Viziunea individualistă neo-pelagiană şi cea pur interioară neo-gnostică în mod deschis contrazic şi economia sacramentelor, prin intermediul cărora Dumnezeu a voit să mântuiască orice persoană umană. "Participarea, în Biserică, la noua ordine de raporturi inaugurate de Isus are loc prin intermediul sacramentelor, între care Botezul este poarta, iar Euharistia este izvorul şi culmea. Se vede astfel, pe de o parte, inconsistenţa pretenţiilor de auto-mântuire, care se bazează numai pe forţele umane. Dimpotrivă, credinţa mărturiseşte că suntem mântuiţi prin Botez, care ne imprimă caracterul de neşters al apartenenţei la Cristos şi la Biserică, din care derivă transformarea modului nostru concret de a trăi raporturile cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu creaţia (cf. Mt 28,19). Astfel, purificaţi de păcatul strămoşesc şi de orice păcat, suntem chemaţi la o nouă existenţă conformă cu Cristos (cf. Rom 6,4)" (nr. 13).

Economia sacramentelor se opune şi tendinţelor neo-gnostice care propun o mântuire pur şi simplu interioară, înţeleasă ca eliberare de trup şi de relaţiile concrete în care trăieşte persoana. Dimpotrivă, "adevărata mântuire, departe de a fi eliberare de trup, include şi sfinţirea sa (cf. Rom 12,1). Trupul uman a fost modelat de Dumnezeu, care a înscris în el un limbaj care invită persoana umană să recunoască darurile Creatorului şi să trăiască în comuniune cu fraţii. Mântuitorul a restabilit şi a reînnoit, cu Întruparea sa şi cu misterul său pascal, acest limbaj originar şi ni l-a comunicat în economia corporală a sacramentelor. Graţie sacramentelor, creştinii pot să trăiască în fidelitate faţă de carnea lui Cristos şi, prin urmare, în fidelitate faţă de ordinea concretă de raporturi pe care El ne-a dăruit-o" (nr. 14).

Cine l-a găsit pe Isus Mântuitorul este mereu misionar şi trăieşte dintr-o mare speranţă. Pentru aceasta, scurta concluzie a scrisorii face referinţă la dimensiunea misionară şi escatologică a vieţii creştine.

Trimisă de Dumnezeu la toate popoarele, Biserica se străduieşte să vestească Evanghelia, adevărata Veste Bună a Mântuirii, tuturor oamenilor. Leagă această vestire cu disponibilitatea de a stabili un dialog sincer şi constructiv cu credincioşii din alte religii, având încredere că Dumnezeu poate conduce la mântuirea în Cristos "pe toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă lucrează în mod invizibil harul" (Gaudium et spes, 22).

În timp ce se dedică evanghelizării cu toate forţele sale, Biserica invocă venirea definitivă a Mântuitorului, pentru că "în speranţă am fost mântuiţi" (Rom 8,24). Contemplând acest orizont escatologic, noi ştim că "mântuirea omului va fi împlinită numai atunci când, după ce am învins ultimul duşman, moartea (cf. 1Cor 15,26), vom participa pe deplin la gloria lui Isus înviat, care va duce la plinătate relaţia noastră cu Dumnezeu, cu fraţii şi cu toată creaţia. Mântuirea integrală, a sufletului şi a trupului, este destinul final la care Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii. Întemeiaţi în credinţă, susţinuţi de speranţă, activi în iubire, după exemplul Mariei, Mama Mântuitorului şi prima dintre cei mântuiţi, suntem siguri că «patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate» (Fil 3,20-21)" (nr. 15).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.