Mons. Xuereb: Renunţarea lui Benedict al XVI-lea, act eroic din iubire faţă de Biserică

De Alessandro Gisotti

În urmă cu 5 ani, la 11 februarie, Benedict al XVI-lea anunţa decizia de a renunţa la slujirea petrină. Un gest extraordinar de iubire faţă de Biserică, gest care cu trecerea timpului este tot mai înţeles în măreţia sa de credincioşi şi nu numai. Despre această aniversare şi despre semnificaţia sa, l-am intervievat pe secretarul general al Secretariatului pentru Economie, Mons. Alfred Xuereb, care - timp de 5 ani şi jumătate - din 2007 până la sfârşitul pontificatului a fost alături de Benedict al XVI-lea ca secretar secundar.

R.- Sunt foarte multe amintirile pe care le am despre papa Benedict şi nu vreau să le uit pentru a păstra vie amintirea acestor ani, a acestei perioade pe care am trăit-o cu el... Care sunt momentele cele mai puternice? Desigur, cele legate de renunţarea sa. Iată, îmi amintesc foarte bine ziua de 5 februarie 2013 când papa Benedict mă invită să mă aşez în biroul său şi îmi anunţă marea decizie a renunţării sale. Mie, parcă-parcă, îmi venea spontan să-l întreb: "Dar de ce nu vă gândiţi un pic?". Însă după aceea m-am abţinut pentru că eram convins că s-a rugat îndelung. Mai mult, chiar în acel moment mi-a venit în minte un amănunt. Era o perioadă destul de lungă, când el, în sacristie, înainte de a începe Liturghia în capela privată, rămânea îndelung în rugăciune; şi în pofida bătăilor orologiului care marca ora începutului Liturghiei, el ignora asta şi rămânea recules în faţa Răstignitului care este în sacristie. Eram convins, atunci, că se ruga pentru ceva foarte important. Acea zi de 5 februarie, când eu ascultam de la papa Benedict marea sa decizie, m-am gândit: "Aşadar, foarte probabil, se ruga tocmai pentru asta!". Apoi, desigur, un alt moment puternic a fost anunţul public în timpul consistoriului din 11 februarie. Eu plângeam tot timpul şi chiar în timpul prânzului el a înţeles că eram foarte emoţionat şi i-am spus: "Sfinte Părinte, dar dumneavoastră eraţi liniştit, eraţi senin?". Şi el spune un hotărât "da", pentru că travaliul său deja îl făcuse. El era senin tocmai pentru că era sigur că a analizat bine acest lucru şi că era în pace, în voinţa lui Dumnezeu.

Î.- Iată, după aceea pentru dumneavoastră este momentul trecerii în slujire de la Benedict al XVI-lea la Francisc...

R.- Un moment foarte puternic pentru mine a fost momentul în care mi-am luat rămas bun, pentru că el mi-a repetat: "Dumneavoastră veţi merge cu noul papă". Deci, când a fost ales după aceea papa Francisc, i-a scris o scrisoare reafirmând disponibilitatea sa de a mă lăsa liber atunci când el ar avea nevoie de mine. Şi când a venit ziua de a părăsi Castel Gandolfo pentru a merge cu papa Francisc - de la Secretariatul de Stat mi-au spus: "Grăbeşte-te, fă bagajele, pentru că papa Francisc deschide singur corespondenţa" - eu am intrat în biroul papei Benedict pentru a anunţa asta şi i-am cerut, plângând, binecuvântarea sa. El foarte senin s-a ridicat în picioare, eu în genunchi, şi mi-a dat binecuvântarea cu care m-a lăsat să plec.

Î.- L-aţi văzut în ultima vreme pe papa emerit, ce impresie v-a făcut?

R.- Am fost invitat de el în ziua mea de naştere (14 octombrie n.r.) pentru a celebra Liturghia şi după aceea pentru a sta la micul dejun. Eu l-am găsit cu o minte foarte vie, întreba atâtea lucruri... Apoi, privirile pe care le îndrepta spre mine în timpul micului dejun mă făceau să mă gândesc: "Dar cât de bucuros sunt să te revăd!". Îşi amintea foarte bine şi amănunte care se referă la familia mea, la mama mea, ba chiar la pisicile mamei mele! Desigur, fizic este foarte fragil. Are deja aproape 91 de ani şi totuşi mama mea care are "numai" 82, nu este în condiţiile fizice în care este el!

Î.- Credeţi că în aceşti 5 ani oamenii au înţeles mai bine gestul surprinzător al lui Benedict al XVI-lea?

R.- Unele persoane, da. Chiar dacă eu cred că alţii trebuie să înţeleagă un pic mai bine acest gest... A fost un gest grandios. El a înţeles în special în timpul zborului în Mexic că nu mai era în măsură să facă lungi călătorii. Şi puţin mai târziu venea Ziua Mondială a Tineretului în Brazilia, deci îşi dădea seama că nu mai era în măsură să călătorească, să facă toate aceste eforturi... A făcut un act eroic, după părerea mea, pentru că se gândea mai degrabă la Biserică, la iubirea faţă de Biserică ce era mult mai mare decât iubirea faţă de el însuşi, faţă de egoul său. Nu a dat importanţă la ceea ce persoane sau medii puteau să spună despre el, că eventual nu avea curajul să meargă înainte... El a rămas mereu senin, odată ce a înţeles că Dumnezeu i-a cerut să facă acest act de conducere, iubind mai mult Biserica decât pe sine însuşi.

Î.- Dumneavoastră, timp de un an, aţi fost şi secretar particular al papei Francisc. Cum aţi descrie, şi datorită faptului de a-l fi văzut de aproape, raportul dintre Joseph Ratzinger şi Jorge Mario Bergoglio?

R.- Papa Francisc a dat imediat definiţia corectă: "Avem privilegiul de a-l avea pe «bunicul» în casă. Deci, avem o amintire istorică vie din care ne putem inspira. Şi sunt sigur că papa Francisc face asta. Apoi, desigur, vorbesc şi gesturile. Încă înainte ca papa Francisc să iasă în faţa lumii, la loja de la bazilica "Sfântul Petru", el încearcă să-i telefoneze papei Benedict pentru a-l saluta. Noi eram în sala televizorului, unde telefonul este mereu silenţios, deci n-am auzit acest lucru şi asta explică motivul întârzierii papei Francisc de a ieşi la lojă. După aceea, ne-au telefonat din nou în timpul cinei şi ne-au întrebat: "Dar voi unde eraţi?" - "Eram în faţa televizorului!..." - "Papa Francisc vă va telefona după cină". Eu am luat cu mine telefonul portabil, vine acest telefon şi îi dau telefonul papei Benedict şi-l aud spunând: "Sanctitate, încă de acum promit ascultarea mea totală şi rugăciunea mea". Sunt moment pe care eu nu le pot uita.

Î.- În cele din urmă, care este după părerea dumneavoastră darul cel mai mare pe care Benedict al XVI-lea îl oferă în aceşti ani de slujire şi de rugăciune Bisericii, cum a spus el, "rămânând în ţarcul din «Sfântul Petru»"?

R.- El a voit să facă această alegere de a trăi o viaţă retrasă tocmai pentru a se putea pregăti pentru întâlnirea finală cu Domnul, dar în timp ce face asta o trăieşte cu profundă spiritualitate, oferind rugăciuni şi oferind şi fragilitatea condiţiei sale de sănătate în favoarea Bisericii, pentru papa şi pentru Biserică.

(După www.vaticannews.va, 9 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 37.