Reflecţie la duminica a 5-a de peste an - Anul B - 2018

Domnul este mângâiere în orice suferinţă (cf. Ps 147,3).

Liturgia duminicii de astăzi, ca, de altfel, în toate duminicile şi sărbătorile, îl are în centru pe Isus, aşa cum trebuie să-l aibă şi viaţa unuia fiecăruia dintre noi. De ce? Pentru că Isus, Fiul lui Dumnezeu fiind, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci pentru mântuirea noastră s-a despuiat de sine însuşi luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor; s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8). "Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre" (Mt 8,17).

Răspunsul la chinuitoarele sale întrebări orice om îl primeşte de la Dumnezeu în evanghelia de astăzi. Dumnezeu nu este nici surd, nici absent, nici indiferent la suferinţa omului, şi ne-a dat răspunsul său în Isus Cristos, adică: mergeţi la Isus! Iar în textul evanghelic de azi îl vedem pe Isus combătând febra, bolile de tot felul, şi mai ales posesia diabolică. Să mergem la Isus, el este răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările şi suferinţele noastre

Iob, uitând că se trage din Adam, se credea drept şi din această cauză suferea mult. În final Iob se luminează şi înţelege că în Adam este "un vas întinat" şi "un veşmânt pătat" şi că starea jalnică a omului pe pământ cu trudă, suspin, decepţie, sărăcie, frământare, amărăciune, strâmtorare, dezgust, deşertăciune, vine de aici. De aceea, Iob strigă: "Am păcătuit" (Iob 7,20). Păcatul este mai întâi şi mai presus de toate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi caută să ne convingă că păcatul este o ofensă adusă lui şi că are legătură directă cu starea noastră mizerabilă. Numai Dumnezeu ne poate mântui de păcat, şi a făcut-o deja, prin Cristos şi Duhul Sfânt.

Din sinagoga din Cafarnaum unde a vindecat un îndrăcit, Isus a intrat în casa lui Petru, unde a vindecat-o pe soacra sa şi pe mai mulţi bolnavi care aşteptau acolo. El le-a predicat sosirea mântuirii sale prin care el va ridica povara păcatului, a diavolul şi a bolilor, şi îi va strămuta în împărăţia sa, unde el însuşi le va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut (cf. Ap 21,4). Cu predica luminează, iar cu minunile încurajează. Predica şi vindecările lui Isus, predica şi vindecările apostolilor, predica şi vindecările fiilor Bisericii, vor să ne convingă că numai Isus ne poate vindeca de răutatea păcatului, de bolile şi de durerile noastre şi de uneltirile diavolului şi de pierzarea noastră.

Psalmul responsorial de astăzi, 147,1, care ne spune că Domnului îi place când îi cântăm şi îl lăudăm, ne ajută să înţelegem lecturile biblice de astăzi. Deşi greu încercaţi ca Iob, avem totuşi şi destule motive să-i cântăm şi să-l lăudăm, căci "priceperea lui nu are margini" (Ps 147,5), adică toate căile lui sunt drepte şi pline de iubire. De această realitate a fost convins sfântul apostol Paul în epistola sa către Filipeni, în care apostolul întemniţat în Roma vorbeşte de 16 ori despre bucurie; iar întemniţat la Filipi, cu picioarele şi mâinile în butuci, cântă şi se roagă în închisoare. Da, toate căile Domnului sunt drepte în bucurie şi în durere (cf. Fap 16,25). Lucrările nepătrunse ale lui Dumnezeu care au în vedere mântuirea noastră cuprind în ele aspecte atât de diferite, cum ar fi: de la vindecarea celor care au inima zdrobită (cf. Ps 147,3) şi până la socotirea numărului stelelor (cf. Ps 147,4). Pentru noi, Dumnezeu face să alterneze bucuria şi durerea, aşa cum face să alterneze anotimpurile: pregăteşte ploaia (cf. Ps 147,8; Dt 28,12), dă zăpada (cf. Ps 147,16), face să sufle vântul său (cf. Ps 147,18), dă bucuriile, dă necazurile, căci noi suntem ogorul lui Dumnezeu care are nevoie de ele (cf. 1Cor 3,9).

Despre răutatea păcatului, despre viclenia satanei şi despre încrederea în mântuirea lui Dumnezeu, despre asta a predicat şi a căutat să ne convingă Isus, şi tot despre asta ne-a trimis Isus să predicăm şi să-i convingem pe oameni: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în numele meu vor scoate diavoli; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi" (Mc 16,15-18). Şi iarăşi: "Iată că v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va putea vătăma. Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile rele vi se supun, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Lc 10,19-20). Nu ştiu dacă am realizat vreodată câtă lumină aduce şi cât de mult vindecă un cuvânt bun, un surâs, o mică atenţie, un mic ajutor. Asta înseamnă concret a predica şi a face minuni şi toate acestea stau mereu la îndemâna noastră, de aceea sunt obligatorii pentru ucenicii lui Isus.

De aceea, sfântul apostol Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, ne spune: "Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, asta nu este pentru mine un motiv de laudă, căci mă achit de o datorie care mi s-a impus. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia" (1Cor 9,16)!

Aşa cum Isus nu a folosit în interes propriu egalitatea sa cu Dumnezeu şi toate caracteristicile divine (cf. Fil 2,6), tot astfel nici Paul şi nici creştinii cei buni nu şi-au folosit darurile primite în folos propriu, ci pentru evanghelizare, spre demascarea diavolului şi a păcatului şi spre revelarea mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, fapte prin care ni se scrie numele în cer şi ni se şterg lacrimile în veşnicie (cf. Ap 21,4).

Sfântul apostol Paul, ştiind că a primit de la Dumnezeu darul vorbirii şi al scrisului, nici nu s-a gândit să le folosească în avantaj propriu. El şi-a pus toate darurile în slujba evangheliei, spre cucerirea sufletelor pentru împărăţia lui Dumnezeu. El spunea: "Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, acest lucru nu este pentru mine un motiv de laudă; este o obligaţie care mi s-a impus. Vai mie, dacă nu vestesc evanghelia! M-am făcut sluga tuturor, ca să pot câştiga pe cât mai mulţi. M-am făcut slab cu cei slabi, pentru ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să mântuiesc cu orice preţ măcar pe unii. Toate acestea le fac pentru evanghelie, ca să am parte şi eu de mântuire" (1Cor 9, 16-23).

Deci, trebuie să punem în slujba Domnului toate darurile pe care le avem. Sunt nişte talanţi prin care trebuie să câştigăm alţii, adică să câştigăm alte suflete pentru împărăţia cerurilor. Unii au câştigat suflete prin darul vorbirii: sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) şi sfântul Augustin (354-430). Unii au câştigat suflete prin darul minunilor: sfântul Anton de Padova (1195-1231). Unii au câştigat suflete prin frumuseţea fizică: sfânta Cecilia (200-230). Unii au câştigat suflete cu forţa lor fizică: sfântul Ursus (+230) şi sfântul Cristofor (+250). Unii au câştigat suflete dăruind avutul lor: sfântul Iosif Barnaba (cf Fap 4, 36-37). Unii au câştigat suflete prin slujirea lor: cei şapte sfinţi diaconi (cf Fap 6, 5-6). Unii au câştigat suflete prin dăruirea vieţii lor ca: apostolii, martirii şi misionarii.

Nici un dar nu l-am primit ca să-l folosim după bunul plac (cf. 1Pt 4,10). Toate darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, începând cu viaţa şi continuând cu tot ce suntem şi avem, multe sau puţine, toate le-am primit să le punem în slujba lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.

Oare noi pentru ce ne folosim viaţa, sănătatea, vigoarea, calităţile, darurile, abilităţile? Dar cum ne folosim chiar defectele, slăbiciunile, bolile, necazurile şi greutăţile vieţii, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, sau pentru altceva?

Se spune că actorul englez Sir Norman Joseph Wisdom (1915-2010) avea nasul cam mare, dar el şi-a folosit acest defect pentru a aduce bucurie, mai ales copiilor descurajaţi de viaţă, pe care îi săruta dându-şi nasul la o parte cu mâna, iar copii descurajaţi începeau să zâmbească şi prindeau gust de viaţă. Deci, să nu ne mai plângem atâta de defectele noastre, dar să slujim cu ele pentru a-i bucura pe oameni. Un cocoşat fiind întrebat odată ce poartă în spate, a răspuns că poartă o cutie în care Dumnezeu i-a pus aripile pentru viaţa veşnică.

O fetiţă şi-a folosit boala şi suferinţa, asemenea Sfintei Tereza a Pruncului Isus, pentru slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor. Ea a refuzat să meargă într-un pelerinaj gratuit la Lourdes, ca Maica Domnului să nu o vindece, ca să mai poată suferi cu Isus la mântuirea lumii.

Dacă vom privi toate câte le avem, bune şi rele, ca venind de la priceperea fără margini a lui Dumnezeu (cf. Ps 147,5), ca venind din mâna iubitoare a lui Dumnezeu, ca venind din dreptatea lui Dumnezeu, ca fiind spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, ferice de noi căci am găsit cheia, am găsit puterea de a trece peste toate cu folos, iar la judecată îl vom auzi pe Domnul care ne va spune: "Bine slugă bună, pentru că ai fost credincioasă în puţine lucruri, peste multe te voi pune, primeşte stăpânirea a zece cetăţi" (Lc 19,17)

Dar dacă folosim toate câte ne-au fost date numai spre folosul nostru trecător, numai pentru a ne satisface patimile şi pentru a pentru a sluji diavolului, vai de noi! "Şi dacă nu aţi fost credincioşi în lucrurile altuia, cine vă va da ce este al vostru" (cf. Lc 16,12)? În cer avem o comoară care nu poate fi cuantificată. Pentru a o pierde şi a deveni săraci asemenea lui, diavolul ne amăgeşte să nu-i fim credincioşi lui Dumnezeu în folosirea darurilor sale pentru adeverirea împărăţiei cerurilor.

Lucram ca preot undeva. Acolo era o tânără care cânta angelic. Dar a refuzat să mai cânte în corul bisericii pentru că în cor venise şi o altă tânără pe care ea nu o plăcea. De aceea, cânta numai pe la Casa de cultură şi pe la serbări laice. Ştiţi ce s-a întâmplat cu ea? Şi-a pierdut vocea şi nici n-a realizat ceva serios în viaţă, căci atunci când trebuia să înveţe, ea îşi pierdea timpul cu serbări, turnee, spectacole.

Ceea ce impresionează în această pericopă evanghelică este faptul că Isus se roagă, conversează cu Tatăl ceresc pe care îl laudă, îi mulţumeşte şi-i oferă lumea întreagă spre mântuire. Isus este convins că tot ce îi va cere Tatălui în rugăciune va primi (cf. Mt 21,22). De aceea, ne-a spus şi nouă că pildă ne-a dat, ca aşa cum a făcut el să facem şi noi (cf. In 13,15), adică să veghem tot timpul şi să ne rugăm (cf. Lc 21,36), căci fără el nimic nu putem face (cf. In 15,5).

Încă din Vechiul Testament era o lege care îl chema pe cel credincios să aducă cel puţin două jertfe pe zi, una dimineaţa şi alta seara, jertfe din primele roade şi din primii miei din turmă (cf. Num 28,4). Domnului îi plac primele roade ale pământului din ţara pe care a dat-o în dar poporului său, căci aceasta înseamnă credinţă şi iubire (cf. Dt 26,1-3). Dar Domnului îi plac primii miei din turmă, pentru că asta preamăreşte dragostea sa care l-a dat pe Isus ca jertfă pentru noi şi vădeşte speranţa noastră (cf. In 3,16). Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe un călător prin lumea sa dată oamenilor şi cere să fie primit (cf. Ap 3,20), ca să-şi lase darurile lui acolo (cf. Ct 5,2; Lc 12,37; In 14,23). "Daniel a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte" (Dan 6,10).

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus s-a rugat ca să poată duce la bun sfârşit misiunea încredinţată lui de către Tatăl Ceresc, dar sigur s-a rugat şi pentru ucenicii săi din toate timpurile şi locurile, pentru ca ei să poată continua misiunea începută de el în lume. Dacă el s-a rugat ca să-şi poată face lucrarea, atunci noi, care suntem ţărână, cu mult mai mult trebuie să ne rugăm, mai întâi pentru înţelegerea planului lui Dumnezeu cu noi, şi apoi pentru împlinirea acestui plan, căci nu ne este uşor să-l împlinim, mai ales că diavolul şi mulţi oameni de-ai lui ne vor pune mii de piedici împotrivă.

Rugăciunea este recunoaşterea imensei noastre nevoi de Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic (cf. In 15,5). Nimeni nu s-a rugat aşa cum a făcut-o Isus. Viaţa lui i-a fost plină de realizări pentru că nu a încetat să se roage. "A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus s-a sculat, a ieşit, şi s-a dus într-un loc pustiu. Şi se ruga acolo" (Mc 1,35). "În zilele acelea, Isus s-a dus în munte să se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu" (Lc 6,12). Se spune despre rugăciune că este respiraţia sufletului. Aşa cum ne este imposibil să supravieţuim dacă nu respirăm, tot aşa viaţa noastră spirituală nu poate exista fără rugăciune. Iar Isus a ştiut bine acest lucru. Sfântul Paul se ruga şi cerea rugăciuni: "rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspândească cuvântul Domnului şi să fie glorificat" (2Tes 3,1). "Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" (Iac 5,16).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 5-a de peste an. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 16.