Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Întâlnirea cu episcopii

Palatul arhiepiscopal (Lima – Peru)

Duminică, 21 ianuarie 2018

Iubiţi fraţi întru episcopat,

Mulţumesc pentru cuvintele pe care mi le-au adresat cardinalul arhiepiscop de Lima şi preşedintele Conferinţei Episcopale în numele tuturor celor prezenţi. Doream să mă întâlnesc cu voi. Păstrez o amintire frumoasă a vizitei ad limina de anul trecut. Cred că atunci am vorbit despre multe lucruri şi de aceea ceea ce voi spune astăzi nu va fi foarte lung.

Zilele petrecute printre voi au fost foarte intense şi gratificatoare. Am putut să ascult şi să trăiesc diferitele realităţi care formează această ţară – o reprezentare – şi să împărtăşesc de aproape credinţa sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care ne face atâta bine. Mulţumesc pentru oportunitatea de a putea „atinge” credinţa poporului, a acestui popor pe care Dumnezeu vi l-a încredinţat. Şi cu adevărat aici nu se poate să nu atingi! Dacă tu nu atingi credinţa poporului, credinţa poporului nu te atinge pe tine; însă a fi aici, cu străzile pline, este un har şi trebuie să ne punem în genunchi.

Motoul acestei călătorii ne vorbeşte despre unitate şi despre speranţă. Este un program greu, dar în acelaşi timp stimulant, care ne face să ne gândim la acţiunile sfântului Toribiu de Mogrovejo, arhiepiscop al acestui sediu şi patron al episcopatului latinoamerican, un exemplu de „constructor de unitate eclezială”, cum l-a definit predecesorul meu sfântul Ioan Paul al II-lea în prima sa călătorie apostolică în această ţară[1].

Este semnificativ că acest sfânt episcop este reprezentat în portrete ca un „nou Moise”. Aşa cum ştiţi, în Vatican se păstrează un tablou care-l reprezintă pe sfântul Toribiu care traversează un mare fluviu, ale cărui ape se deschid la trecerea sa ca şi cum ar fi vorba de Marea Roşie, pentru ca să poată ajunge pe malul celălalt unde îl aşteaptă un grup numeros de indigeni. În spatele sfântului Turibiu este o mare mulţime de persoane, care este poporul credincios care-l urmează pe păstorul său în opera evanghelizării[2]. Acest tablou se află în Pinacoteca Vaticana. Această imagine frumoasă îmi oferă ideea pentru a centra pe ea reflecţia mea cu voi. Sfântul Toribiu, omul care a ştiut să ajungă pe malul celălalt.

Îl vedem încă din momentul în care primeşte mandatul de a veni în aceste ţinuturi cu misiunea de a fi părinte şi păstor. A părăsit un teren sigur pentru a intra într-un univers total nou, necunoscut şi plin de provocări. A mers spre o ţară promisă condusă de credinţă ca „fundament a ceea ce se speră” (Evr 11,1). Credinţa sa şi încrederea sa în Domnul l-au determinat atunci şi îl vor determina toată viaţa sa să treacă pe malul celălalt, unde El îl aştepta în mijlocul unei mulţimi.

1. A voit să meargă pe malul celălalt în căutarea celor de departe şi a celor risipiţi. În acest scop a trebuit să lase comodităţile din episcopie şi să parcurgă teritoriul încredinţat lui, în vizite pastorale continue, încercând să ajungă şi să stea acolo unde era nevoie, şi câtă nevoie era! Trebuia să meargă la toţi pe cărări care, după cum spune secretarul său, era mai mult pentru capre decât pentru persoane. Trebuia să înfrunte cele mai diferite clime şi ambiente; „de 22 de ani de episcopat – 22 şi o bucăţică –, 18 i-a petrecut în afara oraşului Lima, în afara oraşului său, parcurgând de trei ori teritoriul său”[3], care se întindea de la Panama până la începutul căpităniei din Chile, care nu ştiu unde începea în acele timpuri – probabil la înălţimea din Iquique, nu sunt sigur – dară până la începutul căpităniei din Chile. Ca una dintre diecezele voastre, nimic mai mult! Optsprezece ani parcurgând de trei ori teritoriul său, ştia că aceasta era unica formă de pastoraţie: a fi aproape distribuind darurile lui Dumnezeu, îndemn pe care-l dădea încontinuu şi preoţilor săi. Dar nu făcea asta cu cuvintele ci cu mărturia sa, fiind el însuşi în prima linie în evanghelizare. Astăzi l-am numi un episcop „al străzii”. Un episcop cu pingelele consumate de la mers, de la întâlnirea pentru „a vesti Evanghelia tuturor, în toate locurile, în toate ocaziile, fără încetare, fără repulsii şi fără frică. Bucuria Evangheliei este pentru tot poporul, nu poate să excludă pe nimeni”[4]. Cât de bine ştia asta sfântul Turibiu! Fără frică şi fără repulsii a intrat în continentul nostru pentru a anunţa Vestea Bună.
2. A voit să ajungă pe malul celălalt nu numai geografic ci şi cultural. Aşa a promovat cu multe mijloace o evanghelizare în limba nativă. Cu al treilea Conciliu din Lima a hotărât ca toate catehismele să fie realizate şi traduse în quechua şi în aymara. A determinat clerul să studieze şi să cunoască limba credincioşilor lor pentru a putea administra sacramentele în mod comprehensibil. Eu mă gândesc la reforma liturgică a lui Pius al XII-lea, când a început cu asta să reia pentru toată Biserica, Pius al XII-lea. Vizitând poporul său şi trăind cu el şi-a dat seama că nu era suficient să ajungă la el numai fizic, ci era necesar să înveţe să vorbească limbajul celorlalţi: numai aşa Evanghelia putea să fie înţeleasă şi să pătrundă în inimi. Cât de urgentă este această viziune pentru noi, păstori din secolul al XXI-lea, cărora ne revine să învăţăm un limbaj total nou cum este cel digital, ca să dau un exemplu. A cunoaşte limbajul actual al tinerilor noştri, al familiilor noastre, al copiilor… Cum a ştiut să vadă bine sfântul Toribiu, nu este suficient numai a ajunge într-un loc şi a ocupa un teritoriu, trebuie să se poată demara procese în viaţa persoanelor pentru ca credinţa să-şi înfigă rădăcini şi să fie semnificativă. Şi în acest scop trebuie să vorbim limba lor. Trebuie să ajungem acolo unde se generează noi teme şi paradigme, să se ajungă cu Cuvântul lui Dumnezeu la nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşelor noastre şi ale popoarelor noastre[5]. Evanghelizarea culturii ne cere să intrăm în inima culturii însăşi pentru ca aceasta să fie luminată din interior de Evanghelie. Într-adevăr m-a înduioşat, alaltăieri, la Puerto Maldonado, când – printre nativii prezenţi, de atâtea etnii – m-a înduioşat când trei mi-au adus o stolă: toţi pictaţi, cu hainele lor, erau diaconi permanenţi! Curaj, curaj, aşa făcea Toribiu. În acea epocă nu erau diaconi permanenţi, erau cateheţi, dar în limba lor, în cultura lor, şi el s-a situat acolo… M-a înduioşat să-i văd pe acei diaconi permanenţi.
3. A voit să ajungă pe malul celălalt al carităţii. Pentru patronul nostru evanghelizarea nu putea să aibă loc fără caritate. De fapt, ştia că forma cea mai sublimă a evanghelizării era să plăsmuiască în propria viaţă dăruirea lui Cristos din iubire faţă de orice om. Fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului se manifestă în asta: cine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu, şi nici cel care nu-l iubeşte pe fratele său (cf. In 3,10). În vizitele sale a putut constata abuzurile şi excesele pe care le îndurau populaţiile originare, şi astfel n-a ezitat, în 1585, să-l excomunice pe guvernatorul din Cajatambo, înfruntând un întreg sistem de corupţie şi o reţea de interese care „atrăgea ostilitatea multora”, inclusiv a viceregelui[6]. Astfel ne arată păstorul care ştie că binele spiritual nu poate să fie separat niciodată de binele material justă şi cu atât mai puţin când este pusă în pericol integritatea şi demnitatea persoanelor. Profeţie episcopală căreia nu-i este frică să denunţe abuzurile şi excesele comise împotriva poporului său. Şi în acest mod ştie să amintească în cadrul societăţii şi al comunităţilor că întotdeauna caritatea trebuie să fie însoţită de dreptate şi nu există autentică evanghelizare care să nu vestească şi să nu denunţe orice lipsă împotriva vieţii fraţilor noştri, în special împotriva vieţii celor mai vulnerabili. Este un avertisment împotriva oricărui tip de cochetărie lumească ce ne leagă mâinile pentru unele micimi… Libertatea Evangheliei…
4. A voit să ajungă pe malul celălalt în formarea preoţilor săi. A întemeiat primul seminar după Conciliul [din Trento] în această zonă a lumii, promovând astfel formarea clerului nativ. A înţeles că nu era suficient să meargă în toate părţile şi să vorbească aceeaşi limbă, că era necesar ca Biserica să poată genera păstori locali proprii şi astfel va deveni mamă rodnică. De aceea a apărat hirotonirea metişilor – când ea era foarte discutată – încercând să favorizeze şi să stimuleze ca clerul, dacă trebuia să se distingă în ceva, să fie prin sfinţenia păstorilor şi nu prin originea etnică[7]. Şi această formare nu se limita numai la studiul din seminar, ci continua în vizitele continue pe care li le făcea, era aproape de preoţii săi. Acolo putea să atingă cu mâna starea preoţilor săi, şi să se îngrijească de ei. Relatează legenda că la vesperele de Crăciun, sora lui i-a dăruit o cămaşă de îmbrăcat în timpul sărbătorilor. În acea zi el s-a dus să viziteze un preot şi văzând condiţiile în care trăia, şi-a dat cămaşa jos şi i-a dat-o lui[8]. Este păstorul care îi cunoaşte pe preoţii săi. Încearcă să ajungă la ei, să-i însoţească, să-i stimuleze, să-i avertizeze – le-a amintit preoţilor săi că erau păstori şi nu negustori şi de aceea trebuiau să aibă grijă de indigeni şi să-i apere ca fii[9]. Însă nu face asta stând la birou şi astfel poate cunoaşte oile sale şi ele recunosc în glasul său glasul Bunului Păstor.
5. A voit să ajungă pe malul celălalt, cel al unităţii. A promovat în mod minunat şi profetic formarea şi integrarea de spaţii de comuniune şi participare între diferitele componente ale poporului lui Dumnezeu. A evidenţiat asta sfântul Ioan Paul al II-lea când, în aceste ţinuturi, vorbind episcopilor a spus: „Conciliul al III-lea din Lima este rezultatul acestei tensiuni, prezidat, încurajat şi condus de sfântul Toribiu, care a dat ca roade o preţioasă comoară de unitate în credinţă, norme pastorale şi de organizare şi în acelaşi timp inspiraţii valoroase pentru dorita integrare latinoamericană”[10]. Ştim bine că această unitate şi acest consens a fost precedată de mari tensiuni şi conflicte. Nu putem să negăm tensiunile – există –, diversităţile – există –; este imposibilă o viaţă fără conflicte. Însă acestea cer de la noi, dacă suntem oameni şi creştini, să le înfruntăm şi să le acceptăm. Dar să le acceptăm în unitate, în dialog onest şi sincer, privindu-ne în faţă şi păzindu-ne de tentaţia fie de a ignora ceea ce s-a întâmplat fie de a rămâne prizonieri şi fără orizonturi care să permită să găsim căi care să fie de unitate şi de viaţă. Este izvor de inspiraţie, în drumul nostru de Conferinţă Episcopală, să ne amintim că unitatea va prevala mereu asupra conflictului[11]. Iubiţi fraţi episcopi, lucraţi pentru unitate, nu rămâneţi prizonieri ai dezbinărilor care reduce şi limitează vocaţia la care am fost chemaţi: să fim sacrament de comuniune. Nu uitaţi că ceea ce atrăgea în Biserica primară era să se vadă cum se iubeau. Aceasta era – este şi va fi – cea mai bună evanghelizare.
6. Şi pentru sfântul Toribiu a venit momentul să plece spre malul definitiv, spre acel ţinut care-l aştepta şi pe care-l gusta în continua sa părăsire a malului. Această nouă plecare n-o făcea singur. Ca în tabloul pe care-l comentam la început, mergea să-i întâlnească pe sfinţi urmat de o mare mulţime în spatele său. Este păstorul care a ştiut să umple valiza sa cu feţe şi cu nume. Ei erau paşaportul său pentru cer. Până acolo încât n-aş vrea să neglijez nota finală, momentul în care păstorul îşi încredinţa sufletul lui Dumnezeu. A făcut asta într-un cartier în mijlocul poporului său şi un aborigen îi cânta din flaut pentru ca sufletul păstorului său să se simtă în pace. Fraţilor, să dea Dumnezeu ca atunci când va trebui să facem ultima călătorie, să putem trăi aceste lucruri. Să-i cerem Domnului ca să ne dea asta[12].

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Discurs adresat episcopatului peruan (2 februarie 1985), 3.

[2] Cf. Minunea sfântului Turibiu, Pinacoteca Vaticana.

[3] J.M. Bergoglio, Omilia la celebrarea euharistică, Aparecida (16 mai 2007).

[4] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 23.

[5] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 74.

[6] Cf. Ernesto Rojas Ingunza, El Perú de los Santos, în: Kathy Perales Ysla (coord.), Cinco Santos del Perú. Vida, obra y tiempo, Lima (2016), 57.

[7] Cf. José Antonio Benito Rodríguez, Santo Toribio de Mogrovejo, în: Kathy Perales Ysla (coord.), Cinco Santos del Perú. Vida, obra y tiempo, 178.

[8] Cf. ibid., 180.

[9] Cf. Juan Villegas, Fiel y evangelizador. Santo Toribio de Mogrovejo, patrono de los obispos de América Latina, Montevideo (1984), 22.

[10] Discurs adresat episcopatului peruan (2 februarie 1985), 3.

[11] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 226-230.

[12] Cf. J.M. Bergoglio, Omilia la celebrarea euharistică, Aparecida (16 mai 2007).

lecturi: 12.