Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Întâlnirea cu preoţii, călugării, călugăriţele, seminariştii din circumscripţiile ecleziastice din nordul Peruului

Colegiul Seminar "San Carlos y San Marcelo" (Trujillo – Peru)

Sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Iubiţi fraţi şi surori, bună seara!

[aplauze lungi] De vreme ce e obicei ca aplauzele să fie la sfârşit, înseamnă că deja s-a terminat, deci plec… [strigă: Nu!] Mulţumesc pentru cuvintele pe care monseniorul José Antonio Eguren Anselmi, arhiepiscop de Piura, mi le-a adresat în numele tuturor celor prezenţi.

Este important să mă întâlnesc cu voi, să vă cunosc, să vă ascult şi să manifest iubirea faţă de Domnul şi faţă de misiunea pe care ne-a dăruit-o. Ştiu că aţi făcut un mare efort pentru a fi aici, mulţumesc!

Ne primeşte acest Colegiu Seminar, unul dintre primele care au fost întemeiate în America Latină pentru formarea atâtor generaţii de evanghelizatori. A fi aici şi împreună cu voi ne face să percepem că ne aflăm într-una din acele „leagăne” care au dat naştere atâtor misionari. Şi nu uit că acest ţinut a văzut murind, în timp ce era în misiune – nu aşezat în spatele unui birou –, pe sfântul Toribiu de Mogrovejo, patron al episcopatului latinoamerican. Şi toate acestea ne fac să privim la rădăcinile noastre, la ceea ce ne susţine în cursul timpului, ne susţine în cursul istoriei pentru a creşte spre înalt şi a aduce rod. Rădăcinile. Fără rădăcini nu există flori, nu există roade. Spunea un poet că tot ceea ce copacul are înflorit îi vine din ceea ce are sub pământ, rădăcinile. Vocaţiile noastre vor avea mereu acea dublă dimensiune: rădăcini în pământ şi inimă în cer. Nu uitaţi asta. Când lipseşte una din acestea două, ceva începe să meargă rău şi viaţa noastră se ofileşte puţin câte puţin (cf. Lc 13,6-9), ca un copac care nu are rădăcini, se ofileşte. Şi vă spun că face mult rău a vedea un episcop, un preot, o soră, „ofiliţi”. Şi mai mult necaz îmi provoacă atunci când văd seminarişti „ofiliţi”. Acesta este un lucru foarte serios. Biserica este bună, Biserica este mamă, şi dacă voi vedeţi că nu reuşiţi, vă rog, vorbiţi atât cât aveţi timp, înainte de a fi prea târziu, înainte de a vă da seama că nu mai aveţi rădăcini şi că vă ofiliţi; astfel mai este timp pentru a mântui, pentru că Isus a venit pentru aceasta, pentru a mântui, şi dacă ne-a chemat este pentru a mântui.

Îmi place să subliniez că credinţa noastră, vocaţia noastră este bogată în amintire, acea dimensiune deuteronomică a vieţii. Bogată în amintire pentru că ştie să recunoască faptul că nici viaţa, nici credinţa, nici Biserica nu au început cu naşterea vreunuia dintre noi: amintirea se îndreaptă spre trecut pentru a găsi limfa care a irigat de-a lungul secolelor inima discipolilor, şi în acest mod recunoaşte trecerea lui Dumnezeu prin viaţa poporului său. Amintire a promisiunii pe care El a făcut-o părinţilor noştri şi care, atunci când rămâne vie în mijlocul nostru, este cauză a bucuriei noastre şi ne face să cântăm: „Mari lucruri a făcut Domnul pentru noi: eram plini de bucurie” (Ps 125,3).

Mi-ar plăcea să împărtăşesc cu voi câteva virtuţi, sau câteva dimensiuni, dacă preferaţi, ale acestui a fi bogaţi în amintire. Când eu spun că iubesc ca un episcop, un preot, un seminarist să fie bogat în amintire, ce vreau să spun? Asta aş vrea să împărtăşesc cu voi acum.

1. O dimensiune este conştiinţa bucuroasă de sine. Nu trebuie să fim inconştienţi de noi înşine, nu; a şti ce anume se întâmplă, dar o conştiinţă bucuroasă de sine.

Evanghelia pe care am ascultat-o (cf. In 1,35-42) o citim de obicei în cheie vocaţională şi astfel ne oprim asupra întâlnirii discipolilor cu Isus. Însă mi-ar plăcea, mai întâi, să privim la Ioan Botezătorul. El era cu doi dintre discipolii săi şi văzându-l pe Isus trecând le spune lor: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1,36). Auzind asta, ce s-a întâmplat? L-au lăsat pe Ioan şi au mers cu celălalt (cf. v. 37). Este ceva surprinzător: au fost cu Ioan, ştiau că era un om bun, mai mult, cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, cum îl defineşte Isus (cf. Mt 11,11), însă nu era cel care trebuia să vină. Şi Ioan aştepta un altul mai mare decât el. Pentru Ioan era foarte clar că nu este el Mesia, ci pur şi simplu cel care-l anunţa. Ioan era omul bogat în amintirea promisiunii şi a propriei istorii. Era vestit, avea o mare faimă, toţi veneau să fie botezaţi de el, îl ascultau cu respect. Oamenii credeau că el era Mesia, dar el era bogat în amintirea propriei istorii şi nu s-a lăsat înşelat de tămâia vanităţii.

Ioan manifestă conştiinţa discipolului care ştie că nu este şi nu va fi niciodată Mesia, ci numai un chemat să indice trecerea Domnului prin viaţa oamenilor săi. Mă impresionează cum Dumnezeu permite ca acest lucru să ajungă până la consecinţele extreme: moare decapitat într-o celulă, aşa pur şi simplu. Noi consacraţii nu suntem chemaţi să-l înlocuim pe Domnul, nici cu operele noastre, nici cu misiunile noastre, nici cu nenumăratele activităţi pe care le avem de făcut. Eu când spun „consacraţi” îi cuprind pe toţi: episcopi, preoţi, bărbaţi şi femei consacraţi şi consacrate, călugări şi călugăriţe, şi seminarişti. Pur şi simplu ni se cere să lucrăm cu Domnul, umăr la umăr, dar fără a uita vreodată că nu ocupăm locul său. Şi asta nu ne face „să ne pleoştim” în angajarea de evanghelizare, ci dimpotrivă, ne determină, ne cere să lucrăm amintindu-ne că suntem discipoli ai unicului Învăţător. Discipolul ştie că îl însoţeşte şi mereu îl va însoţi pe Învăţător. Şi acesta este izvorul bucuriei noastre, conştiinţa bucuroasă de sine.

Ne face bine să ştim că nu suntem Mesia! Ne eliberează de faptul de a ne crede prea importanţi, prea ocupaţi (este tipic în unele zone să se audă: „Nu, nu te du în parohia aceea pentru că preotul este mereu foarte ocupat”). Ioan Botezătorul ştia că misiunea sa era să indica drumul, să iniţieze procese, să deschidă spaţii, să anunţe că un Altul era cel care aducea Duhul lui Dumnezeu. A fi bogaţi în amintire ne eliberează de tentaţia mesianismelor, ca eu să mă cred Mesia.

Această tentaţie se combate în multe moduri, dar şi cu faptul de a şti să râdem. Despre un călugăr pe care-l iubeam foarte mult – un iezuit, un iezuit olandez care a murit anul trecut – se spunea că avea un atare simţ al umorismului încât era capabil să râdă de tot ceea ce se întâmpla, de sine însuşi şi chiar de propria umbră. Conştiinţă bucuroasă. A învăţa să râdem de noi înşine ne dă capacitatea spirituală de a sta în faţa Domnului cu propriile limite, greşeli şi păcate, dar şi cu propriile succese şi cu bucuria de a şti că El este alături de noi. Un frumos test spiritual este acela de a ne întreba cu privire la capacitatea pe care o avem de a râde de noi înşine. De alţii este uşor de râs – nu-i adevărat? – „a-i jupui de vii”, dar a râde de noi înşine nu este uşor. A râde ne salvează de neo-pelagianismul „autoreferenţial şi prometeic al celor care în definitiv se încred numai pe propriile forţe şi se simt superiori faţă de ceilalţi”[1]. Râzi. Râdeţi în comunitate şi nu de comunitate sau de alţii! Să ne ferim de acele persoane aşa de importante care în viaţă au uitat cum se zâmbeşte. „Da, părinte, însă dumneavoastră nu aveţi un remediu, ceva pentru…?”. Uite, am două „pastile” care ajută foarte mult: una, vorbeşte cu Isus, cu Sfânta Fecioară Maria în rugăciune şi cere harul bucuriei, al bucuriei în situaţia reală; a doua pastilă o poţi lua de mai multe ori pe zi dacă ai nevoie, sau este suficient şi o dată: priveşte-te în oglindă…, priveşte-te în oglindă: „Şi acela sunt eu? Aceea sunt eu? [râde]”. Şi asta te face să râzi. Acesta nu este narcisism, dimpotrivă, este contrariul: oglinda, în acest caz, foloseşte ca o cură.

Aşadar, primul lucru era conştiinţa bucuroasă de noi înşine.

2. A doua este ora chemării, a lua asupra noastră ora chemării.

Ioan evanghelistul prezintă în Evanghelia sa chiar şi ora acelui moment care a schimbat viaţa sa. Da, atunci când Domnul face să crească într-o persoană conştiinţa de a fi chemată…, îşi aminteşte când a început totul: „Era pe la ceasul al zecelea” (1,39). Întâlnirea cu Isus schimbă viaţa, stabileşte un înainte şi un după aceea. Face bine să ne amintim mereu acea oră, acea zi-cheie pentru fiecare dintre noi, în care ne-am dat seama, în mod serios, că ceea ce simţeam nu era o voinţă sau o atracţie, ci că Domnul aştepta ceva mai mult. Şi atunci ne putem aminti: în ziua aceea mi-am dat seama. Amintirea acelei ore în care am fost atinşi de privirea sa.

Când uităm de această oră, uităm de originile noastre, de rădăcinile noastre; şi pierzând aceste coordonate fundamentale, punem deoparte lucrul cel mai preţios pe care-l poate avea o persoană consacrată: privirea Domnului. „Nu, părinte, eu îl privesc pe Domnul în tabernacol”. Bine, asta e bine. Dar aşează-te un moment şi lasă-te privit şi aminteşte-ţi de dăţile în care El te-a privit şi te priveşte. Lasă-te privit de El”. Este cel mai preţios lucru pe care îl are un consacrat: privirea Domnului. Poate că nu eşti mulţumit de locul unde te-a întâlnit Domnul, poate că nu se potriveşte cu o situaţie ideală sau care „ţi-ar fi plăcut mai mult”. Şi totuşi, El acolo te-a întâlnit şi a îngrijit rănile tale, acolo. Fiecare dintre noi cunoaşte locul şi timpul: poate că într-un moment de situaţii complicate, de situaţii dureroase, da; dar acolo te-a întâlnit Dumnezeul vieţii pentru a te face martor al vieţii sale, pentru a te face parte a misiunii sale şi a te face să fii, cu El, mângâiere a lui Dumnezeu pentru mulţi. Ne face bine să ne amintim că vocaţiile noastre sunt o chemare de iubire pentru a iubi, pentru a sluji. Nu pentru a lua o „felie” pentru noi înşine. Dacă Domnul s-a îndrăgostit de voi şi v-a ales, n-a fost pentru că eraţi mai numeroşi decât alţii, ba chiar sunteţi cel mai mic popor, ci din iubire (cf. Dt 7,7-8)! Aşa spune poporului lui Israel cartea Deuteronomului. Nu-ţi da atâtea aere: nu eşti poporul cel mai important, nu, eşti un pic expirat, dar El s-a îndrăgostit de asta, şi atunci, ce vreţi? Domnul nu are gusturi bune, s-a îndrăgostit de asta… Iubire viscerală, iubire de milostivire care înduioşează măruntaiele noastre pentru a merge să-i slujim pe alţii în maniera lui Isus Cristos. Nu în maniera fariseilor, a saduceilor, a învăţătorilor legii, a zeloţilor, nu, nu, aceia căutau gloria lor.

Aş vrea să mă opresc asupra unui aspect pe care-l consider important. Mulţi, în momentul intrării în seminar sau în casa de formare sau la noviciat, eram formaţi cu credinţa familiilor noastre şi a persoanelor apropiate. Acolo am învăţat să ne rugăm, de la mama, de la bunica, de la mătuşa, şi apoi a fost catehetul care ne-a pregătit… Şi astfel am făcut primii noştri paşi, sprijiniţi adesea de manifestările de evlavie şi spiritualitate populară care în Peru au avut formele cele mai minunate şi înrădăcinarea în poporul credincios şi simplu. Poporul vostru a demonstrat un afect enorm faţă de Isus, faţă de Sfânta Fecioară Maria, faţă de sfinţi şi fericiţi, cu atâtea devoţiuni pe care nu îndrăznesc să le nominalizez de teamă să nu neglijez vreuna. În acele sanctuare, „mulţi pelerini iau decizii care marchează viaţa lor. Acei pereţi cuprind multe istorii de convertire, de iertare şi de daruri primite, pe care milioane de persoane le-ar putea povesti”[2]. Şi multe dintre vocaţiile voastre pot să fie imprimate între acei pereţi. Vă îndemn, cu rugăminte, să nu uitaţi, şi cu atât mai puţin să nu dispreţuiţi, credinţa simplă şi fidelă a poporului vostru. Să ştiţi să primiţi, să însoţiţi şi să stimulaţi întâlnirea cu Domnul. Nu vă transformaţi în profesionişti ai sacrului care uită de poporul lor, de unde v-a luat Domnul: „din spatele turmei”, cum spune Domnul alesului său [David] în Biblie. Nu pierdeţi amintirea şi respectul faţă de cei care v-au învăţat să vă rugaţi.

Mi s-a întâmplat ca, în reuniuni cu maeştri şi maestre de novici, sau rectori de seminarii, părinţi spirituali din seminar, să apară întrebarea: „Cum îi învăţăm să se roage pe cei care intră?”. Atunci, dau manuale pentru a învăţa să mediteze – mie mi-au dat atunci când am intrat. „Pentru asta, faci aşa”, „aceea nu”, „mai întâi trebuie să faci asta”, „după aceea pasul acesta”… Şi în general, bărbaţii şi femeile mai înţelepţi, care au această funcţie de maeştri de novici, de părinţi spirituali, de directori spirituali din seminarii, aleg: „Continuă să te rogi aşa cum te-au învăţat acasă”. Şi după aceea, puţin câte puţin, îi fac să înainteze într-un alt tip de rugăciune. Dar mai întâi: „continuă să te rogi aşa cum te-a învăţat mama ta, cum te-a învăţat bunica ta”; care este de altfel sfatul pe care sfântul Paul îl dă lui Timotei: „Credinţa mamei tale şi a bunicii tale: asta trebuie s-o urmezi”. Nu dispreţuiţi rugăciunea de acasă, pentru că este cea mai puternică.

A ne aminti de ora chemării, a comemora bucuroşi trecerea lui Isus prin viaţa noastră, ne va ajuta să spunem acea rugăciune frumoasă a sfântului Francisc Solano, mare predicator şi prieten al săracilor: „Bunul meu Isus, Răscumpărătorul şi prietenul meu. Ce am eu ce nu mi-ai Tu? Ce ştiu eu ce nu m-ai învăţat Tu?”.

În acest mod, călugărul, preotul, consacrata, consacratul, seminaristul este o persoană bogată în amintire, bucuroasă şi recunoscătoare: trinom de fixat şi de ţinut ca „armă” în faţa oricărei „mascări” vocaţionale. Conştiinţa recunoscătoare lărgeşte inima şi ne stimulează la slujire. Fără recunoştinţă putem să fim buni executanţi ai sacrului, dar ne va lipsi ungerea Duhului pentru a deveni slujitori ai fraţilor noştri, în special ai celor mai săraci. Poporul credincios al lui Dumnezeu are mirosul şi ştie să distingă între funcţionarul sacrului şi slujitorul recunoscător. Ştie să distingă cine este bogat în amintire şi cine este uituc. Poporul lui Dumnezeu ştie să suporte, dar îl recunoaşte pe cel care îl slujeşte şi îl îngrijeşte cu untdelemnul bucuriei şi al recunoştinţei. În asta lăsaţi-vă sfătuiţi de poporul lui Dumnezeu. Câte odată, în parohii, se întâmplă că atunci când parohul se pierde un pic şi uită de poporul său – vorbesc despre istorii reale, nu e adevărat? – de câte ori doamna bătrână de la sacristie – cum o numesc: „bătrâna de la sacristie” – îi spune: „Dragă părinte, de cât timp n-aţi vizitat-o pe mama dumneavoastră? Mergeţi, mergeţi s-o vizitaţi pe mama dumneavoastră, pentru că noi timp de o săptămână ne descurcăm cu Rozariul”.

3. Al treilea, bucuria contagioasă. Bucuria este contagioasă atunci când e adevărată. Andrei era unul dintre discipolii lui Ioan Botezătorul care l-a urmat pe Isus în ziua aceea. După ce a sta cu El şi a văzut unde trăia, s-a întors la casa fratelui său Simon Petru şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41). Şi acolo a fost contagiat. Aceasta este vestea cea mai mare pe care i-o putea da şi l-a condus la Isus. Credinţa în Isus este contagioasă. Şi dacă este un preot, un episcop, o soră, un seminarist, un consacrate care nu contagiază, este un aseptic, este de laborator. Să iasă şi să-şi murdărească un pic mâinile şi apoi va începe să contagieze de iubirea lui Isus. Credinţa în Isus este contagioasă, nu poate să fie mărginită şi nici închisă; şi aici se vede rodnicia mărturiei: discipolii abia chemaţi atrag la rândul lor pe alţii prin mărturia lor de credinţă, în acelaşi mod în care, în textul evanghelic, Isus ne cheamă prin intermediul altora. Misiunea provine spontan din întâlnirea cu Cristos. Andrei începe apostolatul său de la cei mai apropiaţi, de la fratele său Simon, aproape ca ceva natural, iradiind bucurie. Acesta este cel mai bun semn al faptului că l-am „descoperit” pe Mesia. Bucuria contagioasă este o constantă în inima apostolilor şi o vedem în forţa cu care Andrei îi destăinuieşte fratelui său: „L-am întâlnit!”. Aşadar, „bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria”[3]. Şi aceasta este contagioasă.

Această bucurie ne deschide spre alţii, este o bucurie care nu trebuie ţinută pentru sine, ci trebuie transmisă. În lumea fragmentată în care ne este dat să trăim, care ne face să ne izolăm, provocarea pentru noi este să fim artizani şi profeţi ai comunităţii. Voi ştiţi, nimeni nu se mântuieşte singur. Şi în asta aş vrea să fiu clar. Fragmentarea şi izolarea nu este ceva ce se petrece „în afară”, ca şi cum ar fi numai o problemă a „lumii” în care trebuie să trăim. Fraţilor, diviziunile, războaiele, izolările le trăim şi în cadrul comunităţilor noastre, în cadrul preoţimilor noastre, în cadrul conferinţelor noastre episcopale, şi cât rău ne fac! Isus ne trimite să fim purtători ai comuniunii, ai unităţii, dar de atâtea ori se pare că facem asta neuniţi şi, ceea ce este mai rău, punându-ne piedică adesea reciproc. Sau greşesc? [răspund: Nu!] Să ne plecăm capul şi fiecare „să-şi pună în propriul sac” ceea ce-i revine. Ni se cere să fim artizani ai comuniunii şi ai unităţii; care nu echivalează cu a gândi toţi în acelaşi mod, a face toţi aceleaşi lucruri. Înseamnă a aprecia aporturile, diferenţele, darul carismelor în cadrul Bisericii ştiind că fiecare, pornind de la propriul specific, oferă propria contribuţie, dar are nevoie de ceilalţi. Numai Domnul are plinătatea darurilor, numai El este Mesia. Şi a voit să împartă darurile sale în aşa manieră încât toţi să putem oferi ceea ce este al nostru îmbogăţindu-ne cu ceea ce este al altora. Trebuie să ne păzim de tentaţia „fiului unic” care vrea totul pentru sine, pentru că nu are cu cine să împărtăşească. Este alintat copilul! Celor care trebuie să exercite funcţii în slujirea autorităţii le cer, cu rugăminte, să nu devină autoreferenţiali; încercaţi să vă îngrijiţi de fraţii voştri, faceţi în aşa fel încât să se simtă bine, pentru că binele este contagios. Să nu cădem în capcana unei autorităţi care se transformă în autoritarism uitând că, înainte de toate, este o misiune de slujire. Aceia care au această misiune de a fi autoritate să reflecteze bine: în armate sunt destui sergenţi, nu este nevoie să-i punem în comunitatea noastră.

Aş vrea să spun, înainte de a încheia: a fi bogaţi în amintire şi a avea rădăcini. Consider important ca în comunităţile noastre, în preoţimile noastre să se menţină vie amintirea şi să existe dialogul între cei mai tineri şi cei mai bătrâni. Cei mai bătrâni sunt bogaţi în amintire şi ne dau amintirea. Trebuie să mergem ca s-o primim, să nu-i lăsăm singuri. Ei [bătrânii], uneori, nu vor să vorbească, unii se simt un pic abandonaţi… Să-i facem să vorbească, mai ales voi cei tineri. Aceia care au funcţia formării tinerilor, să le spună lor să vorbească cu preoţii bătrâni, cu surorile bătrâne, cu episcopii bătrâni… – Spun că surorile nu îmbătrânesc pentru că sunt veşnice! – spuneţi-le lor să vorbească. Bătrânii au nevoie ca să-i faceţi să le strălucească ochii şi să vadă că în Biserică, în preoţime, în Conferinţa episcopală, în convent sunt tineri care duc înainte trupul Bisericii. Să-i audă vorbind, tinerii să le pună întrebări şi astfel vor începe să le strălucească ochii lor şi vor începe să viseze. Faceţi-i pe bătrâni să viseze. Este profeţia din Ioel 3,1. Faceţi-i pe bătrâni să viseze. Şi dacă tinerii îi fac pe bătrâni să viseze, vă asigur că bătrânii îi vor face pe tineri să profeţească.

A merge la rădăcini. Pentru aceasta voiam – deja termin – să citez un sfânt părinte, dar nu-mi vine în minte niciunul. Dar voi cita un nunţiu apostolic. El îmi spunea, vorbind despre asta, un vechi proverb african pe care l-a învăţat când era acolo – pentru că nunţii apostolici mai întâi trec prin Africa şi acolo învaţă multe lucruri – şi proverbul era: „Tinerii merg cu viteză – şi trebuie să facă asta –, dar bătrânii sunt cei care cunosc drumul”. E bine?

Iubiţi fraţi, mulţumesc din nou; şi fie ca această amintire deuteronomică să ne facă mai bucuroşi şi recunoscători pentru a fi slujitori ai unităţii în mijlocul poporului nostru. Lăsaţi-vă priviţi de Domnul; mergeţi în căutarea Domnului, acolo, în amintire. Priviţi-vă în oglindă, din când în când. Şi fie ca Domnul să vă binecuvânteze, Sfânta Fecioară să vă ocrotească şi câteodată, aşa cum spun la ţară, „faceţi-mi” o rugăciune. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 94.

[2] Cf. A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 260.

[3] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1.

lecturi: 17.