Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Vizita la Universitatea Catolică Pontificală din Chile

Santiago – Chile

Miercuri, 17 ianuarie 2018

Domnule mare cancelar, cardinal Ricardo Ezzati,

Fraţi întru episcopat,

Domnule rector, dr. Ignacio Sánchez,

Stimate autorităţi universitare,

Dragi profesori, funcţionari, personal al Universităţii,

Dragi studenţi,

Sunt bucuros să fiu cu voi în această Casă de Studiu care, în cei aproape 130 de ani ai săi de viaţă, a oferit ţării o slujire inestimabilă. Îi mulţumesc domnului rector pentru cuvintele sale de bun-venit în numele tuturor. Şi în afară de asta, vă mulţumesc dumneavoastră, domnule rector, pentru binele pe care-l faceţi cu stilul dumneavoastră „sapienţial” în conducerea Universităţii şi în apărarea cu curaj a identităţii universităţii catolice. Mulţumesc!

Istoria acestei Universităţi se împleteşte, într-un anumit mod, cu istoria Chilei. Sunt mii bărbaţii şi femeile care, formaţi aici, au desfăşurat misiuni importante pentru dezvoltarea patriei. Aş vrea să amintesc îndeosebi figura sfântului Alberto Hurtado, în acest an centenar de când el a început studiile sale aici. Viaţa sa devine o mărturie clară a modului în care inteligenţa, excelenţa academică şi profesionalitatea în acţiune, armonizate cu credinţa, dreptatea şi caritatea, departe de a fi diminuate, dobândesc o forţă care este profeţie, capabilă să deschidă orizonturi şi să lumineze drumul, mai ales pentru cei rebutaţi de societate, mai ales astăzi, când este la modă această cultură a rebutului.

În această privinţă, aş vrea să preiau cuvintele dumneavoastră, domnule rector, când aţi spus: „Avem provocări importante pentru patria noastră, care sunt legate de convieţuirea naţională şi de capacitatea de a înainta în comunitate”.

1. Convieţuirea naţională

A vorbi despre provocări înseamnă a admite că există situaţii care au ajuns la un punct care cere o regândire. Ceea ce până ieri putea să fie un factor de unitate şi coeziune, astăzi cere noi răspunsuri. Ritmul accelerat şi demararea aproape ameţitoare a unor procese şi schimbări care se impun în societăţile noastre ne invită în mod senin, dar fără zăbavă, la o reflecţie care să nu fie naivă, utopică şi cu atât mai puţin voluntaristă. Ceea ce nu înseamnă a frâna dezvoltarea cunoaşterii, ci de a face din universitate un spaţiu privilegiat „pentru a practica gramatica dialogului care formează la întâlnire”[1]. Deoarece „adevărata înţelepciune [este] rod al reflecţiei, al dialogului şi al întâlnirii generoase între persoane”[2].

Convieţuirea naţională este posibilă – printre celelalte lucruri – în măsura în care dăm viaţă la procese educative care sunt şi transformatoare, inclusive şi de convieţuire. A educa la convieţuire nu înseamnă numai a adăuga valori la munca educativă, ci a genera o dinamică de convieţuire în cadrul sistemului educativ însuşi. Ne este atât o problemă de conţinuturi, ci de a învăţa să se gândească şi să se raţioneze în mod integrant. Ceea ce clasicii numeau forma mentis.

Şi pentru a obţine asta este necesar să se dezvolte o alfabetizare integrală, care să ştie să adapteze procesele de transformare care au loc în cadrul societăţilor noastre.

Un astfel de proces de alfabetizare cere să se muncească în acelaşi timp la integrarea diferitelor limbi care ne constituie ca persoane, adică o educaţie (alfabetizare) care să integreze şi să armonizeze intelectul, afectele şi acţiunea, cu alte cuvinte capul, inima şi mâinile. Asta va oferi şi va permite studenţilor să crească în manieră armonioasă nu numai la nivel personal ci, în acelaşi timp, la nivel social. Este urgent să se creeze spaţii în care fragmentarea să nu fie schema dominantă, nici a gândirii; pentru aceasta este necesar să se înveţe să se gândească ceea ce se simte şi se face; să se simtă ceea ce se gândeşte şi se face; să se facă ceea ce se gândeşte şi se simte. Un dinamism de capacitate în slujba persoanei şi a societăţii.

Alfabetizarea, bazată pe integrarea diferitelor limbaje care ne constituie, îi va implica pe studenţi în procesul lor educativ, proces în faţa provocărilor pe care viitorul apropiat le va prezenta lor. „Divorţul” ştiinţelor şi limbajelor, analfabetismul despre modul de a integra diferitele dimensiuni ale vieţii, nu produce altceva decât fragmentare şi ruptură socială.

În această societate lichidă[3] sau uşoară[4], aşa cum au definit-o unii gânditori, dispar punctele de referinţă de la care pornind, persoanele se pot construi individual şi social. Pare că astăzi „norul” este noul punct de întâlnire, caracterizat de lipsa de stabilitate deoarece totul se volatilizează, deci pierde consistenţa.

Şi această lipsă de consistenţă ar putea să fie unul dintre motivele pierderii conştiinţei spaţiului public. Un spaţiu care cere un minim de transcendenţă asupra intereselor private (a trăi mai mult şi mai bine), pentru a construi pe baze care să reveleze acea dimensiune importantă a vieţii noastre care este acel „noi”. Fără acea conştiinţă, dar mai ales fără acel sentiment, deci fără acea experienţă, este şi va fi foarte greu de construit naţiunea, aşadar ar părea că este important şi valabil numai ceea ce se referă la individ, în timp ce tot ceea ce rămâne în afara acestei jurisdicţii devine desuet. O cultură de acest tip a pierdut amintirea, a pierdut legăturile care susţin şi fac posibilă viaţa. Fără acel „noi” al unui popor, al unei familii, al unei naţiuni şi, în acelaşi timp, fără acel „noi” al viitorului, al copiilor şi al zilei de mâine; fără acel „noi” al unui oraş care să „mă” transcende şi să fie mai bogat în interese individuale, viaţa va fi nu numai tot mai fragmentată ci şi mai conflictuală şi violentă.

În acesta sens, Universitatea trăieşte provocarea de a genera, în cadrul domeniului său, noile dinamici care să depăşească orice fragmentare a ştiinţei şi să stimuleze o adevărată universitas.

2. A înainta în comunitate

De aici, al doilea element foarte important pentru această casă de studiu: capacitatea de a înainta în comunitate.

M-a bucurat să aflu despre efortul evanghelizator şi despre vitalitatea bucuroasă a pastoraţiei voastre universitare, semn al unei Biserici tinere, vii şi „în ieşire”. Misiunile pe care le realizaţi în fiecare an în diferite părţi ale ţării sunt un punct forte şi foarte îmbogăţitor. În aceste ocazii, voi reuşiţi să lărgiţi orizontul privirii voastre şi să intraţi în contact cu diferite situaţii care, dincolo de evenimentul specific, vă lasă mobilizaţi. De fapt „misionarul” – în sensul etimologic al cuvântului – nu se întoarce din misiune niciodată la fel ca înainte; experimentează trecerea lui Dumnezeu în întâlnirea cu atâtea feţe, pe care nu le cunoştea, care nu-i erau familiare sau care erau departe de el.

Aceste experienţe nu pot să rămână izolate de parcursul universitar. Metodele clasice de cercetare experimentează anumite limite, cu atât mai mult când este vorba despre o cultură cum este a noastră care stimulează participarea directă şi instantanee a subiecţilor. Cultura actuală cere noi forme capabile să-i includă pe toţi actorii care dau viaţă realităţii sociale şi apoi educative. De aici importanţa de a lărgi conceptul de comunitate educativă.

Comunitatea trebuie să înfrunte provocarea de a nu rămâne izolată de [noi] forme de cunoaştere; precum şi de a nu construi cunoaştere la marginea destinatarilor ei. Este necesar ca dobândirea cunoaşterii să fie în măsură să genereze o interacţiune între aulă şi înţelepciunea popoarelor care constituie această ţară binecuvântată. O înţelepciune încărcată în intuiţii, în „mirosuri”, care nu se pot ignora când ne gândim la Chile. Astfel se va produce acea sinergie aşa de îmbogăţitoare între rigoarea ştiinţifică şi intuiţia populară. Strânsa interacţiune reciprocă împiedică divorţul dintre raţiune şi acţiune, dintre gândire şi simţire, dintre cunoaştere şi trăire, dintre profesie şi slujire. Cunoaşterea trebuie să se simtă mereu în slujba vieţii şi să se confrunte cu ea pentru a putea continua să înainteze. Prin urmare, comunitatea educativă nu se poate limita la aule şi biblioteci, ci trebuie să tindă încontinuu la participare. Un astfel de dialog poate să fie condus numai de un episteme capabil să asume o logică plurală, adică aceea care îşi însuşeşte interdisciplinaritatea şi interdependenţa ştiinţei. „În acest sens, este indispensabil să se acorde atenţie specială comunităţilor aborigene cu tradiţiile lor culturale. Nu sunt o simplă minoritate printre altele, ci mai degrabă trebuie să devină principalii interlocutori, mai ales în momentul în care se înaintează cu mari proiecte care interesează spaţiile lor”[5].

Comunitatea educativă poartă în sine un număr infinit de posibilităţi şi potenţialităţi atunci când se lasă îmbogăţită şi interpelată de toţi actorii care compun realitatea educativă. Acest lucru cere un efort mai mare în termeni de calitate şi de integrare. De fapt, slujirea universitară trebuie să tindă mereu să fie de calitate şi de excelenţă puse în slujba convieţuirii naţionale. Am putea spune că universitatea devine un laborator pentru viitorul ţări, pentru că ştie să încorporeze în sine viaţa şi drumul poporului depăşind orice logică antagonistă şi elitară a ştiinţei.

O antică tradiţie cabalistă relatează că originea răului se află în sciziunea produsă de fiinţa umană când a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. În acest mod, cunoaşterea a dobândit un primat asupra creaţiei, supunând-o propriilor scheme şi dorinţe[6]. Va fi tentaţia latentă în orice domeniu academic aceea de a reduce creaţia la câteva scheme interpretative, privând-o de misterul care-i este propriu şi care a determinat întregi generaţii să caute ceea ce este drept, bun, frumos şi adevărat. Şi când profesorul, prin înţelepciunea sa, devine „învăţător” atunci este în măsură să trezească acea capacitate de uimire în studenţii noştri. Uimire în faţa unei lumi şi a unui univers de descoperit!

Astăzi misiunea care vă este încredinţată este profetică. Sunteţi chemaţi să generaţi procese care să lumineze cultura actuală propunând un umanism reînnoit care să evite căderea în orice tip de reducţionisme de oricare tip. Şi această profeţie care ne este cerută ne determină să căutăm spaţii mereu noi mai mult de dialog decât de ciocnire; spaţii mai mult de întâlnire decât de dezbinare; drumuri de discrepanţă prietenească, pentru că ne diferenţiem cu respect între persoane care merg căutând în mod leal să înainteze în comunitate spre o reînnoită convieţuire naţională.

Şi, dacă veţi cere asta, nu mă îndoiesc că Duhul Sfânt va conduce paşii voştri pentru ca această casă să continue să dea roade pentru binele poporului din Chile şi pentru gloria lui Dumnezeu.

Vă mulţumesc iarăşi pentru această întâlnire şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Discurs la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Educaţia Catolică.

[2] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 47.

[3] Cf. Zygmunt Bauman, Modernidad líquida, 1999.

[4] Cf. Gilles Lipovetsky, De la ligereza, 2016.

[5] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 146.

[6] Cf. Gershom Scholem, La mystique juive, Paris 1985, 86.

lecturi: 13.