Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 3 ianuarie 2018

Sfânta Liturghie - 6. Actul penitenţial

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Reluând catehezele despre celebrarea euharistică, luăm în considerare astăzi, în contextul riturilor de introducere, actul penitenţial. În sobrietatea sa, el favorizează atitudinea cu care trebuie să ne dispunem pentru a celebra cu vrednicie sfintele taine, adică recunoscând în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor păcatele noastre, recunoscând că suntem păcătoşi. De fapt, invitaţia preotului este adresată întregii comunităţi în rugăciune, pentru că toţi suntem păcătoşi. Ce anume poate dărui Domnul celui care are deja inima plină de sine, de propriul succes? Nimic, pentru că îngâmfatul este incapabil să primească iertare, sătul fiind de dreptatea sa presupusă. Să ne gândim la parabola fariseului şi vameşului, unde numai al doilea - vameşul - se întoarce acasă justificat, adică iertat (cf. Lc 18,9-14). Cine este conştient de propriile mizerii şi îşi apleacă ochii cu umilinţă, simte cum se aşează peste el privirea milostivă a lui Dumnezeu. Ştim din experienţă că numai cel care ştie să recunoască greşelile şi cere scuze primeşte înţelegerea şi iertarea celorlalţi.

A asculta în tăcere glasul conştiinţei permite să recunoaştem că gândurile noastre sunt distante de gândurile divine, cuvintele noastre şi acţiunile noastre sunt adesea lumeşti, adică sunt conduse de alegeri contrare Evangheliei. De aceea, la începutul Liturghiei, face în mod comunitar actul penitenţial printr-o formulă de mărturisire generală, rostită la persoana întâi singular. Fiecare îi mărturiseşte lui Dumnezeu şi fraţilor "că a păcătuit prea mult cu gândul, cuvânt, fapta şi omisiunea". Da, şi cu omisiunea, adică am neglijat să fac binele pe care aş fi putut să-l fac. Adesea ne simţim buni pentru că - spunem noi - "n-am făcut rău nimănui". În realitate, nu este suficient a nu face rău aproapelui, trebuie ales să facem binele profitând de ocazii pentru a da bună mărturie că suntem discipoli ai lui Isus. Este bine de subliniat că mărturisim atât lui Dumnezeu cât şi fraţilor că suntem păcătoşi: asta ne ajută să înţelegem dimensiunea păcatului care, în timp ce ne desparte de Dumnezeu, ne desparte şi de fraţii noştri, şi viceversa. Păcatul taie: taie raportul cu Dumnezeu şi taie raportul cu fraţii, raportul în familie, în societate, în comunitate: păcatul taie mereu, separă, desparte.

Cuvintele pe care le spunem cu gura sunt însoţite de gestul de a ne bate pieptul, recunoscând că am păcătuit chiar din vina mea, şi nu a altora. De fapt, se întâmplă adesea ca, de frică sau ruşine, arătăm cu degetul pentru a-i acuza pe alţii. Costă să admitem că suntem vinovaţi, dar ne face bine să mărturisim asta cu sinceritate. A mărturisi propriile păcate. Eu îmi amintesc de o anecdotă, pe care o povestea un bătrân misionar, despre o femeie care a mers să se spovedească şi a început să spună greşelile soţului; apoi a început să povestească greşelile soacrei şi apoi păcatele vecinilor. La un moment dat, duhovnicul i-a spus: "Dar, doamnă, spuneţi-mi: aţi terminat? - Foarte bine: dumneavoastră aţi terminat cu păcatele altora. Acum începeţi să le spuneţi pe ale dumneavoastră". A spune propriile păcate!

După mărturisirea păcatului, o implorăm pe Sfânta Fecioară Maria, pe îngeri şi pe sfinţi să se roage pentru noi la Domnul. Şi în asta este preţioasă comuniunea sfinţilor: adică, mijlocirea acestor "prieteni şi modele de viaţă" (Prefaţa de la 1 noiembrie) ne susţine pe drumul spre comuniunea deplină cu Dumnezeu, când păcatul va fi eliminat definitiv.

În afară de acel "Mărturisesc", se poate face actul penitenţial cu alte formule, de exemplu: "Doamne, ai milă de noi! / Căci am păcătuit împotriva ta. / Arată-ne, Doamne, milostivirea ta! / Şi dă-ne mântuirea ta!" (cf. Ps 123,3; 85,8; Ier 14,20). În special duminica se poate face binecuvântarea şi stropirea cu apă în amintirea Botezului (cf. Principii şi norme pentru utilizarea Liturghierului Roman, 51), care şterge toate păcatele. Este posibil, ca parte a actului penitenţial, şi să se cânte Kyrie eleison: cu vechea expresie greacă, îl aclamăm pe Domnul - Kyrios - şi implorăm milostivirea sa (ibid., 52).

Sfânta Scriptură ne oferă exemple luminoase de figuri "penitente" care, intrând în ele însele după ce au comis păcatul, găsesc curajul de a da la o parte masca şi de a se deschide la harul care reînnoieşte inima. Să ne gândim la regele David şi la cuvintele atribuite lui în Psalm: "Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea" (51,3). Să ne gândim la fiul risipitor care se întoarce la tatăl; sau la invocaţia vameşului: "Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!" (Lc 18,13). Să ne gândim şi la sfântul Petru, la Zaheu, la femeia samariteană. A ne măsura cu fragilitatea lutului din care suntem plăsmuiţi este o experienţă care ne fortifică: în timp ce ne face să ne confruntăm cu slăbiciunea noastră, ne deschide inima ca să invocăm milostivirea divină care transformă şi converteşte. Şi asta e ceea ce facem în actul penitenţial la începutul Liturghiei.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.