Reflecţie la sărbătoarea sfântul Ioan, apostol şi evanghelist - 2017

Dumnezeu este dragoste (cf. 1In 4,8)

Solemnitatea naşterii Domnului începută în sfânta noapte de Crăciun continuă şi cu sărbătoarea sfântului Ioan apostol şi evanghelist, prin care, aşa cum spune rugăciunea zilei, "Dumnezeu ne deschide drum spre înţelegerea misterul Cuvântului veşnic".

Sfântul apostol şi evanghelist Ioan (sec. I) este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de profesie pescar, originar din Betsaida ca şi Petru şi Andrei, ocupă un loc de prim plan în lista apostolilor. El este autorul celei de-a patra Evanghelii, a trei scrisori pastorale şi a Apocalipsului, aflate în Biblie. A fost asemănat cu vulturul pentru că s-a înălţat spre culmile sublime ale misterului trinitar: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" (cf. In 1,1).

Chiar de la început trebuie să spunem că sfântul Ioan apostol şi evanghelist, deşi se ocupa cu pescuitul, a fost un om pe care îl fascina anunţata şi iminenta sosire a lui Mesia, iar această sosire a lui Mesia îi ocupa toate gândurile şi speranţele. El l-a iubit pe Dumnezeu mai presus de toate cu iubire feciorelnică. El a avut sufletul însetat de Dumnezeu, ca un pământ uscat însetat de apă, ca cerbul însetat de izvoarele de apă şi ca rândunica din Psalmi dornică după lăcaşurile liniştite ale casei Domnului. El a putut spune cu psalmistul: "Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă. Astfel te-am căutat în sanctuarul tău, ca să contemplu puterea şi măreţia ta" (Ps 63,2-4).

Ca să nu-i scape nici o informaţie despre Mesia pe care îl aştepta să vină şi pe care îl simţea aproape, mai ales că în acea vreme cei care-l aşteptau pe Mesia vorbeau unul cu altul (cf. Mal 3,16), s-a făcut ucenic al sfântului Ioan Botezătorul, care încă înainte de naştere a primit misiunea şi lumina de a-i pregăti calea lui Mesia şi mai ştia că "Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina sa slujitorilor săi profeţi" (Am 3,7). De aceea a fost printre primii care l-au găsit, l-au văzut, au vorbit, l-au vizitat şi au rămas cu Mesia, atunci când a fost arătat de Ioan Botezătorul (cf. In 1,35-39). Pentru devotamentul său, Isus l-a iubit pe el mai mult decât pe ceilalţi, încât i-a rămas numele de: "ucenicul pe care îl iubea Isus" (In 21,7). "Cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu. Eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui" (In 14,21).

Ioan, care, după cuvântul Domnului, l-a căutat şi l-a găsit pe Isus: "Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide" (Mt 7,7-8), ne aduce aminte şi nouă de aceste cuvinte, dar şi de altele şi mai vechi, care zic: "Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-l câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând" (Is 55,6-7).

Diavolul care i-a amăgit pe oameni în Eden, în "grădina fericirii", a venit să-i amăgească din nou acum când Isus, prin naşterea, învăţătura, pătimirile, moartea la cruce, învierea şi înălţarea sa la Tatăl ceresc, ne-a deschis calea spre paradis, calea spre sânul Tatălui (cf. In 1,18), trimiţându-şi acoliţii eretici ca să ne înveţe greşit că este imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să ia trup omenesc ca să ne mântuiască, astfel că trupul lui Isus era doar o "aparenţă". Sfântul apostol Ioan s-a ridică împotriva acestor eretici, aşa cum creştinii cei buni de după el s-au ridicat împotriva altor eretici iviţi din ura diavolului faţă de mântuirea noastră, iar cele 21 de sinoade ecumenice, 7 fiind numai la început, ne vorbesc despre această luptă şi cum de altfel noi toţi şi fiecare personal trebuie să ne ridicăm împotriva oricărei forme de erezie născocită de satan şi de oamenii lui, căci satana ca un leu turbat dă târcoale căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8), căci satana s-a coborât la noi cu furie mare fiindcă ştie că mai are doar puţină vreme ca să ne amăgească (cf. Ap 12,12) şi care ca odinioară cu "un fruct oprit" (cf. Gen 3,3-6) şi cu un "blid de linte" (cf. Gen 25,34), caută să ne fure fericirea veşnică cu toate bogăţiile ei câştigate de Isus, din "sânul Tatălui" (cf. In 1,18).

Sfântul Ioan învaţă cu insistenţă că Isus nu este "o aparenţă", aşa cum amăgeau ereticii timpului său, ci în Isus, Fiul lui Dumnezeu, este cu adevărat trupul nostru pe care şi l-a asumat la naşterea sa, din sânul neprihănit al Mariei: "Noi am văzut, noi am auzit, noi am atins, noi vă vestim" (cf. 1In 1,1-4). Deci, Isus este realitate, nu iluzie. Isus prunc, Isus adult, Isus răstignit este om ca şi noi care şi-a asumat toată existenţa noastră, în afară de păcat. Aceasta este realitatea întrupării vestită de Ioan.

Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu este şi Cuvântul vieţii, este "Logosul", adică acel Cuvânt atotputernic prin care Dumnezeu a creat toate şi nimic nu a fost creat fără el (cf. In 1,3). Isus Cristos s-a întrupat într-un copilaş plăpând, pentru a ne mântui, dar şi pentru a nu ne orbi cu strălucirea divinităţii sale, el este acela în care se găseşte însăşi viaţa (cf. In 1,4), ba chiar este "viaţa veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat nouă" (cf. 1In 1,2).

Isus Cristos s-a făcut Prunc pentru noi şi pentru a noastră mântuire, dar el este pe lângă viaţă veşnică el este şi comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, care "spre bucuria noastră, ni se comunică şi nouă (cf. 1In 1,3-4). Fiul lui Dumnezeu, luând trup omenesc, a făcut din acesta mijloc de comuniune cu Persoanele divine şi între noi.

La Liturghie, unde Isus şi-a pus cuvântul şi trupul în serviciul comuniunii, face ca prin ele să primim comuniunea cu el, cu Tatăl, cu Duhul Sfânt şi comuniunea între noi. Pentru ca această comuniune multiplă să fie posibilă, a fost necesar ca Isus să-şi sacrifice trupul, să-l încredinţeze duşmanilor săi, pentru a face din el o jertfă plăcută şi desăvârşită. Aici viaţa şi-a arătat toată puterea ei.

Evanghelia de astăzi, deşi suntem în preajma Crăciunului, ne orientează spre Paşti, ne arată că scopul întrupării a fost ca "viaţa să învingă moartea" şi să ne dea fericirea veşnică. Şi ceea ce vede ucenicul iubit la mormântul gol al lui Isus este triumful vieţii asupra morţii, moarte din care nu au mai rămas decât giulgiul şi ştergarul.

Trupul lui Isus înviat nu mai este în mormânt, însă Isus întrupat, mort, înviat şi înălţat este întotdeauna cu noi în multe feluri, dar în mod deosebit în taina euharistică, unde noi nu numai că îl atingem, dar ne şi hrănim cu el, prin care primim puterea şi comuniunea cu Persoanele divine, dar şi garanţia învierii şi a vieţii veşnice.

Dar să nu uităm că în însăşi titulatura sfântului Ioan: apostol şi evanghelist, avem şi răspunsul la ceea ce trebuie să facem după ce am primit mântuirea lui Isus, arătată începând cu întruparea: să devenim şi noi apostoli şi evanghelişti! "Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos" (1In 1,3).

Iată ce-i scria sfântul Paul ucenicului său Timotei: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba" (2Tim 4,1-5).

Ioan îi îndemna neîncetat pe credincioşi la iubirea fraternă, după cum rezultă din cele trei scrisori.

"Copilaşilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul său Fiu, ca noi să trăim prin el. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii" (1In 4,7-11).

Închei cu o relatare misionară a lui Ioan din tradiţie: Sfântul Ioan a găsit odată un copil foarte frumos, bun, cuminte, isteţ, căruia îi plăcea cele sfinte. Ioan îl încredinţează spre creştere unui ucenic. Ucenicul nu s-a ocupat însă de el, copilul a apucat căi greşite şi a intrat într-o bandă de hoţi din pădure, ajungând el însuşi şeful hoţilor. Când a venit sfântul Ioan din misiune şi a întrebat de copil, iar omul i-a spus că tânărul a părăsit Biserica şi s-a înrolat într-o bandă de hoţi. Sfântul Ioan a plecat în căutarea tânărului în pădure. Acolo tovarăşii tânărului îl prind pe Sfântul Ioan şi vor să-l omoare, dar sfântul le spune: "Duceţi-mă la şeful vostru!" Dar acesta, văzându-l pe sfântul Ioan vrea să fugă. "Stai, nu fugi, că mântuirea este şi pentru tine! Cristos m-a trimis la voi!" Şeful hoţilor a fost primul care a spus: "Să mergem cu toţii acolo de unde am plecat, pentru că am apucat căi greşite!" Iată ce trebuie să facem şi noi, ca păcătoşi şi ca apostoli!

Sărbători frumoase de Crăciun în continuare!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.