Papa Francisc: Omilia la sfânta Liturghie din Ziua Mondială a Săracilor (Duminica a 33-a de peste an, 19 noiembrie 2017)

Avem bucuria să frângem pâinea Cuvântului şi peste puţin timp să frângem şi să primim pâinea euharistică, hrane pentru drumul vieţii. Avem nevoie toţi de ele, fără nicio excludere, pentru că toţi suntem cerşetori ai esenţialului iubirii lui Dumnezeu, care ne dă sensul vieţii şi o viaţă fără sfârşit. De aceea, şi astăzi întindem mâna spre el pentru a primi darurile sale.

Tocmai despre daruri vorbeşte parabola din evanghelie. Ne spune că noi suntem destinatarii talanţilor lui Dumnezeu, "fiecăruia după propria putere" (Mt 25,15). Înainte de toate recunoaştem asta: avem talanţi, suntem "plini de talanţi" în ochii lui Dumnezeu. De aceea nimeni nu se poate considera inutil, nimeni nu se poate considera aşa de sărac încât să nu poată dărui ceva altora. Suntem aleşi şi binecuvântaţi de Dumnezeu, care doreşte să ne umple cu darurile sale, mai mult decât doresc un tată şi o mamă să le dea copiilor lor. Şi Dumnezeu, în ochii căruia niciun fiu nu poate să fie rebutat, încredinţează fiecăruia o misiune.

De fapt, ca Tată iubitor şi exigent cum este, ne responsabilizează. Vedem că, în parabolă, fiecărui servitor îi sunt daţi talanţi de multiplicat. Însă, în timp ce primii doi realizează misiunea, al treilea servitor nu face să rodească talanţii; restituie numai ceea ce a primit: "M-am temut - spune el -, m-am dus şi ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău" (v. 25). Acest servitor primeşte în schimb cuvinte dure: "rău şi leneş" (v. 26). Ce nu i-a plăcut Domnului despre el? Într-un cuvânt, probabil că s-a demodat puţin şi totuşi este foarte actual, aş spune: omisiunea. Răul său a fost acela de a nu face binele. Şi noi avem adesea ideea că n-am făcut nimic rău şi pentru aceasta suntem mulţumiţi, presupunând că suntem buni şi drepţi. Însă, astfel riscăm să ne comportăm ca slujitorul rău: nici el n-a făcut nimic rău, n-a irosit talantul, ba chiar l-a păstrat bine sub pământ. Dar a nu face rău nu este suficient. Pentru că Dumnezeu nu este un controlor care caută bilete necompostate, este un Tată care caută fii, cărora să le încredinţeze bunurile sale şi proiectele sale (cf. v. 14). Şi este trist atunci când Tatăl iubirii nu primeşte un răspuns generos de iubire de la fii, care se limitează să respecte regulile, să împlinească poruncile, ca nişte salariaţi în casa Tatălui (cf. Lc 15,17).

Servitorul rău, în pofida talantului primit de la Domnul, căruia îi place să împărtăşească şi să înmulţească darurile, l-a păstrat cu gelozie, s-a mulţumit să-l ocrotească. Dar nu este credincios faţă de Dumnezeu cel care se preocupă numai să păstreze, să menţină comorile trecutului. În schimb, spune parabola, cel care adaugă talanţi noi este cu adevărat "credincios" (v. 21.23), pentru că are aceeaşi mentalitate a lui Dumnezeu şi nu stă nemişcat: riscă din iubire, îşi pune viaţa în joc pentru alţii, nu acceptă să lase toate aşa cum sunt. Numai un lucru neglijează: propriul folos. Aceasta este unica omisiune corectă.

Omisiunea este şi marele păcat faţă de cei săraci. Aici asumă un nume precis: indiferenţă. Înseamnă a spune: "Nu mă priveşte, nu este treaba mea, este vina societăţii". Înseamnă a ne întoarce privirea atunci când fratele este în nevoie, înseamnă a schimba canalul imediat ce o problemă serioasă ne deranjează, înseamnă şi a ne mânia în faţa răului fără a face nimic. Însă Dumnezeu nu ne va întreba dacă am avut mânia justă, ci dacă am făcut binele.

Deci, concret, cum putem să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu? Când vrem să-i fim plăcuţi unei persoane dragi, de exemplu oferindu-i un cadou, mai întâi trebuie să-i cunoaştem gusturile, pentru a evita ca darul să fie mai plăcut celui care-l face decât celui care-l primeşte. Când vrem să-i oferim ceva Domnului, găsim gusturile sale în evanghelie. Imediat după textul pe care l-am ascultat astăzi, el spune: "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Aceşti fraţi mai mici, preaiubiţi de el, sunt cel înfometat şi cel bolnav, cel străin şi cel închis, cel sărac şi cel abandonat, cel suferind, fără ajutor şi cel nevoiaş rebutat. Pe feţele lor putem să ne imaginăm imprimată faţa sa; pe buzele lor, chiar dacă sunt închise de durere, cuvintele sale: "Acesta este trupul meu" (Mt 26,6). În cel sărac Isus bate la inima noastră şi, însetat, ne cere iubire. Când învingem indiferenţa şi în numele lui Isus ne dedicăm pentru fraţii săi mai mici, suntem prietenii săi buni şi credincioşi, cu care lui îi place să se întreţină. Dumnezeu apreciază mult asta, apreciază atitudinea pe care am ascultat-o în prima lectură, cea a "femeii puternice" care "îşi desface palma către cel umil şi-şi întinde mâna către cel nevoiaş" (Pr 31,10.20). Aceasta este adevărata tărie: nu pumni închişi şi braţe încrucişate, ci mâini active şi întinse spre cei săraci, spre carnea rănită a Domnului.

Acolo, în cei săraci, se manifestă prezenţa lui Isus, care, bogat fiind, s-a făcut sărac (cf. 2Cor 8,9). Pentru aceasta, în ei, în slăbiciunea lor, există o "forţă mântuitoare". Şi dacă în ochii lumii au puţină valoare, ei sunt cei care ne deschid calea spre cer, sunt "paşaportul nostru pentru paradis". Pentru noi este datorie evanghelică să ne îngrijim de ei, care sunt adevărata noastră bogăţie, şi să facem asta nu numai dându-le pâine, ci frângând cu ei şi pâinea Cuvântului, ai căror cei mai naturali destinatari sunt ei. A-l iubi pe cel sărac înseamnă a lupta împotriva tuturor sărăciilor, spirituale şi materiale.

Şi ne va face bine asta: a ne apropia de cel care este mai sărac decât noi va atinge viaţa noastră. Ne va aminti ceea ce contează cu adevărat: a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Numai aceasta durează pentru totdeauna, tot restul trece; de aceea, ceea ce investim în iubire rămâne, restul dispare. Astăzi putem să ne întrebăm: "Ce anume contează pentru mine în viaţă, unde investesc?". În bogăţia care trece, de care lumea nu se satură niciodată, sau în bogăţia lui Dumnezeu, care dă viaţa veşnică? Această alegere este în faţa noastră: a trăi pentru a avea pe pământ sau a da pentru a câştiga cerul. Deoarece pentru cer nu are valoare ceea ce avem, ci ceea ce dăm şi "acela care adună comori pentru sine, nu este bogat înaintea lui Dumnezeu" (Lc 12,21). Aşadar, să nu căutăm superfluul pentru noi, ci binele pentru alţii şi nu ne va lipsi nimic preţios. Domnul, care are compasiune de sărăciile noastre şi ne îmbracă în talanţii săi, să ne dăruiască înţelepciunea de a căuta ceea ce contează şi curajul de a iubi, nu în cuvinte, ci cu faptele.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.