Papa Francisc: Audienţă acordată membrilor "Familiei Vincenţiene" (14 octombrie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Mulţumesc pentru primirea voastră călduroasă şi îi mulţumesc superiorului generale pentru că a făcut introducerea la această întâlnire a noastră.

Vă salut şi împreună cu voi îi mulţumesc Domnului pentru cei patru sute de ani ai carismei voastre. Sfântul Vincenţiu a generat un elan de caritate care durează peste secole: un elan care a ieşit din inima sa. Pentru aceasta astăzi avem aici relicva: inima sfântului Vincenţiu. Astăzi aş vrea să vă încurajez să continuaţi acest drum, propunându-vă trei verbe simple pe care le cred foarte importante pentru spiritul vincenţian, dar şi pentru viaţa creştină în general: a adora, a primi, a merge.

A adora. Sunt nenumărate invitaţiile sfântului Vincenţiu de a cultiva viaţa interioară şi de a se dedica rugăciunii care purifică şi deschide inima. Pentru el rugăciunea este esenţială. Este busola de fiecare zi, este ca un manual de viaţă, este - scria el - "marea carte a predicatorului": numai rugându-ne luăm de la Dumnezeu iubirea de revărsat asupra lumii; numai rugându-ne se ating inimile oamenilor atunci când se vesteşte Evanghelia (cf. Scrisoare către A. Durand, 1658). Dar pentru sfântul Vincenţiu rugăciunea nu este numai o îndatorire şi cu atât mai puţin un ansamblu de formule. Rugăciunea înseamnă să ne oprim în faţa lui Dumnezeu pentru a sta cu El, pentru a ne dedica pur şi simplu Lui. Aceasta este rugăciunea cea mai pură, aceea care face spaţiu Domnului şi laudei sale, şi la nimic altceva: adoraţia.

Odată descoperită, adoraţia devine ceva la care nu se poate renunţa, pentru că este pură intimitate cu Domnul, care dă pace şi bucurie şi rezolvă suferinţele vieţii. De aceea, pe vreunul care era sub presiune deosebită sfântul Vincenţiu îl sfătuia şi să stea în rugăciune "fără tensiune, îndreptându-se spre Dumnezeu cu priviri simple, fără a căuta să aibă prezenţa sa cu eforturi sensibile, ci abandonându-se Lui" (Scrisoare către G. Pesnelle, 1659).

Iată adoraţia: a ne pune în faţa Domnului, cu respect, cu calm şi în tăcere, dând Lui primul loc, abandonându-ne încrezători. Pentru a-i cere după aceea ca Duhul său să vină la noi şi să lase ca lucrurile noastre să meargă la El. Astfel şi persoanele nevoiaşe, problemele urgente, situaţiile grele şi dificile intră în adoraţie, aşa încât sfântul Vincenţiu cerea "să se adore în Dumnezeu" chiar şi motivaţiile care se înţelege şi se acceptă cu greutate (cf. Scrisoare către Get, 1659). Cel care adoră, cel care frecventează izvorul viu al iubirii nu poate decât să rămână, ca să spunem aşa, "contaminat". Şi începe să se comporte cu ceilalţi aşa cum face Domnul cu el: devine mai milostiv, mai înţelegător, mai disponibil, depăşeşte propriile rigidităţi şi se deschide celorlalţi.

Şi ajungem astfel la al doilea verb: a primi. Când auzim acest cuvânt, imediat ne gândim la ceva de făcut. Dar în realitate a primi este o dispoziţie mai profundă: nu cere numai să facem loc cuiva, ci să fim persoane primitoare, disponibile, obişnuite să se dăruiască altora. Aşa ca Dumnezeu pentru noi, tot aşa noi pentru alţii. A primi înseamnă a redimensiona propriul eu, a îndrepta modul de a gândi, a înţelege că viaţa nu este proprietatea mea privată şi că timpul nu-mi aparţine. Este o dezlipire lentă de tot ceea ce este al meu: timpul meu, odihna mea, drepturile mele, programele mele, agenda mea. Cine primeşte renunţă la eu şi face să intre în viaţă tu-ul şi noi-ul.

Creştinul primitor este un adevărat bărbat şi femeie a Bisericii, pentru că Biserica este Mamă şi o mamă primeşte viaţa şi o însoţeşte. Şi cum un copil îi seamănă mamei, purtându-i trăsăturile, tot aşa creştinul poartă aceste trăsături ale Bisericii. Aşadar este un fiu cu adevărat fidel al Bisericii cel care este primitor, cel care fără să se plângă creează înţelegere şi comuniune şi cu generozitate seamănă pace, chiar dacă nu este răsplătit. Sfântul Vincenţiu să ne ajute să valorizăm acest "ADN" eclezial al primirii, al disponibilităţii, al comuniunii, pentru ca în viaţa noastră "să fie îndepărtată orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi orice răutate" (Ef 4,31).

Ultimul verb este a merge. Iubirea este dinamică, iese din sine. Cine iubeşte nu stă în fotoliu ca să privească, aşteptând venirea unei lumi mai bune, ci se ridică şi merge cu entuziasm şi simplitate. Sfântul Vincenţiu a spus bine: "Aşadar vocaţia noastră este de a merge, nu într-o parohie şi nici numai într-o dieceză, ci pe tot pământul. Şi ce să facem? Să înflăcărăm inima oamenilor, făcând ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu, El care a venit să aducă focul în lume pentru a o înflăcăra cu iubirea sa" (Conferinţă din 30 mai 1659). Această vocaţie este mereu valabilă pentru toţi. Îi pune fiecăruia întrebări: "eu merg în întâmpinarea celorlalţi, aşa cum vrea Domnul? Duc acolo unde merg acest foc al carităţii sau rămân închis ca să mă încălzesc în faţa sobei mele?".

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru că sunteţi în mişcare pe străzile lumii, aşa cum v-ar cere sfântul Vincenţiu şi astăzi. Vă urez să nu vă opriţi, ci să continuaţi să luaţi în fiecare zi din adoraţie iubirea lui Dumnezeu şi s-o răspândiţi în lume prin contagierea bună a carităţii, a disponibilităţii, a înţelegerii. Vă binecuvântez pe voi toţi şi pe săracii pe care-i întâlniţi. Şi vă cer, cu rugăminte, caritatea de a nu uita să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.