Cina săracilor

A primi este misiunea fiecărui creştin

De Enzo Bianchi

Atunci când, cu afirmarea creştinătăţii după domnia lui Constantin, s-a început să se organizeze caritatea, creând asociaţii şi locuri în care să găzduiască persoanele fără casă, un mare părinte al Bisericii, pentru care săracii erau cu adevărat sacrament al lui Cristos, a strigat într-o predică a sa: "Nu creaţi aceste xenodocheia («case pentru străini»)! De fapt, încredinţând opera ospitalităţii unor instituţii speciale, creştinii vor pierde obişnuinţa de a rezerva un pat în propria casă şi de a ţine pâinea pregătită pentru săraci: casele creştinilor vor înceta astfel să fie case creştine!" (Ioan Gură de Aur, citat în Ivan Illich, Il pervertimento del cristianesimo [Pervertirea creştinismului], Macerata, Quodlibet, 2008, pag. 23-24). Foarte repede acest proces s-a impus, dând roade îmbelşugate de caritate în trecut ca şi astăzi, şi totuşi acest îndemn al lui Ioan Gură de Aur ar trebui măcar să ne interogheze sau să ne facă să sperăm în ziua în care fiecare familie creştină va fi capabilă să dea primire şi să-i aşeze la propria masă pe săraci şi pe străini, fără a delega prea uşor această diaconie instituţiilor create de Biserică.

Acutul Ivan Illich, adevărat maestru de creştinism evanghelic, în anii post-conciliari cu scrierile sale mereu actuale, vizionare şi profetice a cerut de mai multe ori să ne interogăm cu privire la orice posibilă pervertire a evangheliei, însă mesajul său, mai puţin ascultat atunci, actualmente a căzut în uitare. Dar mi se pare necesar, tocmai pentru adevărul Evangheliei, să ne întrebăm despre această problemă astăzi, în timp ce se agită polemici din cauza prânzului cu săracii în bazilica "Sfântul Petroniu" la care a luat parte papa Francisc la Bologna.

Trebuie să fiu sincer: de mulţi ani, diferiţilor preoţi care îmi manifestă proiectul lor de a pregăti în biserică un ospăţ pentru săraci, le-am spus mereu că ar fi mai bine ca păstorii să le propună credincioşilor, care participă la euharistia duminicală, să trăiască şi să facă ei înşişi gestul carităţii în casele lor, invitând un sărac, câţiva săraci, migranţi, cei din urmă sau nevoiaşi la masa lor, mai ales cu ocazia sărbătorilor celebrate în familie. Desigur, cu prezenţa lor preoţii ar fi alături de familii în pregătire şi în primire, găsind persoanele care trebuie invitate şi coordonând această reţea de ospitalitate "răspândită". Aceasta este poziţia noastră, pe care încercăm s-o punem în practică şi în comunitatea noastră.

Dar dacă pentru mine, dacă pentru noi călugării, această practică se impune, trebuie spus imediat că a striga la profanarea unei biserici pline de săraci care mănâncă împreună este cu adevărat greşit. Sacramentul pâinii şi vinului este strâns legat de sacramentul celui nevoiaş şi în Euharistie nu este numai trupul Domnului pe altar ci şi mădularele sale care sunt mai ales suferinzi, săraci, înfometaţi, asupriţi. În Biserica născută din Rusalii, împreună cu frângerea pâinii avea loc şi împărtăşirea bunurilor materiale şi dacă apostolul Paul cenzurează comunitatea din Corint acuzând-o că "nu celebrează cina Domnului" (cf. 1Cor 11,20), acest lucru nu se datorează desigur lipsei de credinţă euharistică sau prezenţei de păcătoşi în sânul comunităţii, ci faptului că Euharistia era pervertită datorită lipsei de recunoaştere a trupului lui Cristos în cei săraci. Aşadar, există mai multă profanare acolo unde nu se dă de mâncare unui înfometat decât acolo unde se dă de mâncare săracilor într-o biserică.

Cât priveşte mărturiile istorice, trebuie să fim atenţi şi să citim cu inteligenţă izvoarele. Avem atestări sigure şi clare ale unei cine sau ale unui prânz la care participă săracii într-o biserică pregătită pentru cult? De fapt, este adevărat că ştim despre celebrarea euharistică urmată de o cină în case (agapele fraterne), înainte de libertatea de cult care a urmat după pax constantiniana, dar ce ne spun părinţii în privinţa problemei care ne interesează?

Ioan Gură de Aur dă mărturie că în biserică credincioşii adunaţi, după ce au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, luau parte cu toţi la sfintele taine. La sfârşitul adunării, în loc să se întoarcă imediat acasă, îi invitau pe săraci şi, aşezaţi cu toţii împreună la aceeaşi masă, pregătită în biserică, mâncau împreună aceleaşi mâncăruri. Astfel masa comună, sfinţenia locului şi caritatea fraternă deveneau pentru fiecare izvor inepuizabil de bucurie şi de virtute (cf. In dictum Pauli: «Oportet haereses esse»: PG 51, 257). Papa Grigore cel Mare a deschis uşile bisericii pentru a da de mâncare săracilor, desigur într-o situaţie de mare dificultate pentru oraşul Roma. Şi Paulin de Nola dă mărturie că în bazilica "Sfântul Petru" "a fost adunată o mulţime de săraci, stăpânii sufletelor noastre..., o mulţime de oameni lipsiţi care curgeau foarte mulţi în mari cete până în capătul bazilicii foarte mari al gloriosului Petru". Şi puţin mai departe adaugă: "Văd aceşti săraci adunaţi, împărţiţi ordonat pe mese şi săturaţi imediat cu mâncare îmbelşugată, aşa încât am în faţa ochilor belşugul binecuvântării evanghelice şi imaginea acelei mulţimi pe care Cristos însuşi, adevărată pâine şi peşte de apă vie, a săturat-o cu cinci pâini şi doi peşti" (Scrisori 13, 11: CSEL 29, pag. 92-93).

Făcând abstracţie de aceste mărturii rare, părinţii ne-au lăsat moştenirea unei viziuni despre săraci pe care Biserica mult timp n-a scos-o în evidenţă. Dar astăzi când a venit "ora săracilor" - conform expresiei lui Ioan al XXIII-lea - Biserica, şi îndeosebi papa Francisc, strigă profetic Evanghelia ca veste bună care are ca primi destinatari pe săraci, pe cei care nu numai că sunt evanghelizaţi, ci pot să ne evanghelizeze. Însă rămâne adevărat că prânzurile săracilor în biserică în istorie au avut loc rar şi în situaţii critice şi că repede Biserica a trebuit să intervină pentru a le interzice din cauza dezordinii şi a lipsei de discernământ al trupului Domnului. Numai la mănăstirile din deşert avem ştiri despre celebrarea euharistică în zi de sâmbătă şi de duminică, urmată de o masă comună în biserică. Însă se poate atesta că în Bisericile ortodoxe, în unele ocazii, la sfârşitul liturgiei euharistice şi astăzi se mănâncă împreună în biserică: desigur, nu este vorba despre o adevărată servire a mesei, cu o masă pregătită, ci se împărtăşeşte mâncând ceva împreună în mod festiv. Şi printre ortodocşi nimeni nu crede că este vorba despre o profanare!

În orice caz sinodul din Laodiceea (jumătatea secolului al IV-lea) legiferează, la canonul 26: "În bisericile parohiale şi în celelalte biserici nu trebuie celebrate ceea ce sunt definite agape nici să se mănânce sau să se pregătească un ospăţ în casa lui Dumnezeu" şi acelaşi lucru îl vor face iarăşi Conciliul al III-lea din Cartagina (397) şi Conciliul din Trullo (692); episcopatul african a cerut ca nici episcopii nici clericii să nu organizeze ospeţe în biserică, în afară de cazul în care se face asta pentru a da de mâncare persoanelor aflate în trecere, neputând să se îngrijească altfel de găzduirea lor (can. 30: CSEL 149, pag. 334, II. 184-187). Asta înseamnă măcar că între secolele al IV-lea şi al V-lea practica acestor mese luate în biserică a continuat... Numai dezordinea şi posibilele daune aduse înţelegerii euharistice a trupului lui Cristos au indus la neglijarea a ceea ce devenise ceva neoportun, neconform cu taxis, cu ordinea liturgică, dar să nu se vorbească de profanare!

Intenţia arhiepiscopului de Bologna şi asentimentul dat de papa acestei iniţiative trebuie citite cu ochi bun, nu cu ochi rău (cf. Mt 20,15; Mc 7,22). De fapt era vorba de a manifesta că Biserica astăzi ştie să atingă trupul lui Cristos în carnea săracilor şi a celor nevoiaşi; că Biserica astăzi lasă ca la masa sa să se aşeze păcătoşi, bolnavi, slabi, mici... Să nu uităm că profeţii le-au amintit cu severitate credincioşilor să nu cadă în schizofrenia între slujire, cult adus lui Dumnezeu şi slujire adusă fraţilor, pentru că - aşa cum se citeşte în Prima Scrisoare a lui Ioan - "cine nu-l iubeşte pe fratele pe care nu-l vede nu-l poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-l vede" (1In 4,20). Probabil, un asemenea gest de primire a celor din urmă între zidurile unei biserici va putea "nelinişti" conştiinţele noastre aţipite cu acea salutară nelinişte salutară care se naşte din orice semn profetic; pare să fie aici perfectă continuitate de spirit cu ceea ce Didascalia apostolilor, în secolul al III-lea, le prescria episcopilor în materie de primire a săracilor în cadrul adunării liturgice: "Dacă ar trebui să intre (în biserică) un sărac, fie el bărbat şi femeie, din acel loc sau dintr-o altă comunitate, mai ales dacă este bătrân şi nu este loc pentru el, atunci tu, episcopule, cu toată inima ta va trebui să te îngrijeşte ca să se găsească un loc pentru el, chiar dacă tu va trebui să te aşezi pe pământ" (II, 58, 6: ed. Funk I, pag. 168, 170).

La sfârşitul vieţii, în ziua judecăţii, vom fi judecaţi nu cu privire la presupuse profanări sacrale, inventate de oameni, ci cu privire la gesturi şi omisiuni faţă de fraţii şi surorile aflaţi în nevoie, pentru că trupul fiecăruia dintre ei este mai sfânt decât templul din Ierusalim şi decât orice alt templu sau biserică. Mai bine este ca poporul Domnului Isus Cristos să înţeleagă că Biserica este casa săracilor, că Euharistia este cina săracilor, că a împărtăşi hrana este fericirea săracilor, decât a avea o Biserică preocupată obsesiv de cult dar incapabilă să discearnă prezenţa săracilor ca sacrament al lui Cristos.

(După L'Osservatore Romano, 14 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.