Reflecţie la duminica a 19-a de peste an - Anul A - 2017

Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu speră în cuvântul său (cf. Ps 130,5).

Isus tocmai săturase cu pâine sufletească şi trupească pe cei cinci mii de bărbaţi, pe femeile şi copiii lor (cf. In 14,21), iar acum se întreţinea cu Tatăl ceresc în rugăciune pe munte (cf. Mt 14,23), lăudându-l şi mulţumindu-i: pentru oamenii trimişi, pentru cuvintele inspirate, pentru pâinea înmulţită şi pentru cei care au crezut în el. Spre învăţătura noastră, Scriptura ne spune că Isus nu făcea nimic fără Tatăl. El spunea cuvintele Tatălui (cf. In 8,28; 12,49; 14,24); el împlinea voinţa şi faptele Tatălui (cf. In 4,34; 6,38); el îi mulţumea Tatălui pentru toate (cf. In 11,41-42); el pregătea programul de urmat împreună cu Tatăl. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, Isus nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci şi-a asumat pe deplin condiţia de om ascultător până la moarte (cf. Fil 2,6-8), ascultând şi împlinind voinţa lui Dumnezeu (cf. In 4,34; 5,30), spre mântuirea noastră, care am păcătuit voind să fim ca Dumnezeu pe o cale diabolică şi înainte de vreme.

Referitor la pâinea înmulţită de Isus din care au mâncat pe săturate cei cinci mii de bărbaţi împreună cu femeile şi copiii lor (cf. In 14,21), trebuie să spunem că Dumnezeu a mai înmulţit şi alte dăţi pâinile pentru foamea poporului, de exemplu când pe timpul lui Moise a dat mană, pâine din cer, timp de 40 de ani în pustiu (cf. Ex 16,4.35), şi când pe timpul Elizeu a înmulţit pâinile într-un timp de secetă (cf. 2Rg 4,42). Dar toate aceste pâini înmulţite au fost imagini atât ale lui Isus Mesia care urma să vină ca adevărata pâine coborâtă din cer care dă viaţă lumii (cf. In 6,32-35), cât şi ale abundenţei din împărăţia cerurilor, unde Isus urma să-şi ducă poporul. Fără Isus oferit de Tatăl ca "pâine adevărată a vieţii", fără Isus primit ca "pâine vie", nimeni nu a fost şi nu va fi niciodată satisfăcut, nici de foame nici de sete, oricât de multă pâine făcută sau cumpărată ar mânca. Mulţimile au venit la Isus, nu pentru pâinea trupească, ci după persoana lui Isus "pâinea vie" şi după cuvântul lui. Prin mulţimea de iudei şi păgâni venită la Isus, s-a împlinit cuvântul Domnului care a spus: "Voi trimite foamete în ţară, nu o foamete de pâine, nici o sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului" (Am 8,11).

Primii beneficiari ai acestei "pâini a vieţii", conform planului divin de mântuire (cf. Gen 49,10; Dt 18,15), trebuiau să fie evreii (cf. Fap 13,32). De aceea Isus s-a născut şi a trăit în mijlocul lor, a învăţat şi a făcut minuni în mijlocul lor, ca ei să fie primii care să creadă în el şi să fie mântuiţi (cf. Mt 14,22-33).

Păcat însă că mulţi iudei s-au lăsat amăgiţi de profeţii falşi şi de duhul rău şi au acceptat prea uşor "vălul întunecat" aruncat asupra lui Isus şi drept urmare nu l-au primit, nu l-au ascultat, s-au lepădat de el şi chiar l-au dat la moarte. Dar Isus nu s-a lepădat de ei, aşa cum nu se leapădă de nici un alt popor, aşa cum bine a înţeles femeia canaaneană (cf. Mt 15,22-27). Ba mai mult, tocmai prin această lepădare şi condamnare a lor, Isus a adus mântuirea pentru ei şi pentru lumea întreagă.

Aşa cum spuneam, evreii au avut prima poziţie în primirea mântuirii prin Isus. Pentru câştigarea evreilor: au muncit, au suferit şi au murit profeţii (cf. Fap 7,52); a muncit, a suferit şi a murit Cristos (cf. Fap 3,14); au muncit şi au murit apostolii. Paul din lectura a doua de astăzi chiar voia să fie anatema pentru mântuirea lor (cf. Rom 9,1-5); pentru ei s-a rugat şi se roagă până astăzi Biserica, prin rugăciuni speciale şi prin instituţii speciale, cum este Congregaţia "Notre Dame de Sion". Biblia zice: "Ori de câte ori vreunul dintre ei se întoarce la Domnul, marama este luată" (2Cor 3,16).

Mântuirea şi iertarea lui Dumnezeu pentru poporul său, prin Mesia, este şi tema psalmului responsorial 85 de astăzi, scris cu o mie de ani înainte. La cruce, păcatul a fost condamnat, dreptatea a fost satisfăcută şi harul a început să curgă pentru toţi cei care doresc mântuirea (cf. Rom 5,21).

Dumnezeu a fost supărat când Ilie a abandonat poporul ales de teama păgânilor, aşa cum supărat a fost şi când Iona i-a abandonat păgânii de teama evreilor. Dumnezeu nu face deosebire între oameni şi-i primeşte pe toţi cei care vin la el, începând cu cei din poporul ales şi până la ultimul păgân (cf. Rom 10,12). O impresie extraordinară a produs în lume îmbrăţişarea religiei creştine de către evreul prigonitor, Saul din Tars (cf. Fap 9,21). O impresie extraordinară a produs în lume îmbrăţişarea religiei creştine de către bancherul de religie mozaică, Alfons Ratisbone (1814-1884), care apoi a ajutat la crearea Congregaţiei "Notre Dame de Sion", care se roagă special pentru venirea evreilor la Isus. O impresie extraordinară a produs în lume şi îmbrăţişarea religiei creştine de către evreica atee, Edith Stein (1891-1942), ajunsă călugăriţă carmelitană şi martiră. Da, "Ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată" (2Cor 3,16).

Prin evanghelia şi în celelalte lecturi biblice de astăzi, Biserica ne întreabă: Cum stăm cu credinţa în Isus şi în mântuirea lui oferită tuturor oamenilor? Cum stăm cu apostolatul printre creştini şi necreştini? Cum stăm cu rugăciunea? Cum stăm cu recunoştinţa şi mulţumirea? Apoi ne întreabă cum ne hrănim cu pâinea Cuvântului şi a sfintei Împărtăşanii care astâmpără foamea profundă a inimii şi conduce la învierea veşnic fericită? Despre toate acestea vom fi întrebaţi şi la judecată.

Isus este pâine coborâtă din cer (cf. In 6,35). Isus este pâinea care ne dă viaţă lumii şi învierea promisă (cf. In 6,54; Ez 37,12). Dar, Isus este şi chipul "omului nou" (cf. Ef 4,24; Col 3,10), trimis nouă de Tatăl ceresc pentru a ni-l însuşi, pentru a ne configura după el, ca să putem ajunge la mântuire.

Aşa cum Isus a purtat chipul Tatăl ceresc (cf. Evr 1,3), vorbind cu el în rugăciune, cerând sfat şi putere, făcând numai ceea ce a auzit şi a văzut la el (cf. In 5,19-20) şi mulţumindu-i pentru toate (cf. In 11,41-42). Tot astfel şi noi trebuie să ne îmbrăcăm cu Isus Cristos (cf. Gal 3,27; Col 3,10), să facem tot ceea ce am auzit şi am văzut la Isus (cf. In 13,15), să facem tot ceea ce ne spune el (cf. In 2,5), să facem totul cu ajutorul lui (cf. In 15,5), să le facem totul în numele lui (cf. Col 3,17), să facem totul spre slava lui Isus (cf. Col 3,17; 1Cor 10,31) şi să trăim aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6).

Despre mai mulţi sfinţi şi fericiţi, în frunte cu Maica Domnului, cu sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), cu sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) se spune că au reuşit să devină imagini vii ale lui Isus. "L-am văzut pe Isus într-un om", spuneau pelerinii ce se întorceau de la Ars. Sau cum spunea un copil după ce a mâncat cu o bătrână în parc: "Mamă, azi am mâncat cu Dumnezeu şi ce surâs frumos avea!" Trebuie să ajungem să se spună aşa ceva şi despre noi, pentru a fi siguri de mântuire.

Revenim pentru câteva aprofundări la textul evangheliei de astăzi (cf. Mt 14,22-33). Isus "i-a silit" pe apostoli să se urce în barcă şi să treacă pe "malul celălalt" (cf. Mt 14,22). Apostolii trebuiau să fie primii care să creadă în divinitatea lui. Dar de vreme ce Isus "i-a silit" să urce în barcă şi să treacă pe "malul celălalt", este de presupus că ei gândeau ca şi mulţi dintre iudei, că a sosit momentul ca Isus să restabilească împărăţia pământească a lui David şi să fie proclamat rege pământesc (cf. In 6,15).

Este adevărat, Isus a venit să fie rege şi să întemeieze o împărăţie, dar nu a venit să fie rege pământesc şi nici să întemeieze o împărăţie pământească. El a venit să fie regele inimilor şi să instaureze împărăţia lui Dumnezeu încă de pe pământ, dar în inimile oamenilor (cf. In 18,33-37; Lc 17,21). Iar cât priveşte peştii şi pâinile înmulţite, ele trebuiau să le vorbească oamenilor atât despre dărnicia sa ca rege veşnic, cât şi despre abundenţa bunurilor din împărăţia sa, a căror crainici trebuiau să devină. Pâinile şi peştii erau şi simbolurile lui Isus. Isus "i-a silit" să intre în barcă şi să treacă pe "malul celălalt", adică, i-a silit să vadă şi faţa spirituală a lucrurilor. Iar ei trecând prin furtună şi prin pericol de moarte, au putut descoperi cât de şubrede sunt toate cele pământeşti pe care le visau şi să creadă în divinitatea şi în împărăţia cerească a lui Isus.

Aplicând la noi cei de astăzi cele petrecute în pericopa evanghelică de astăzi, spun că atunci când Dumnezeu observă că nu prea vedem şi nu prea căutăm cele cereşti, el "ne sileşte" şi pe noi să vedem şi "partea cealaltă a lucrurilor", trecând barca vieţii noastre prin diferite furtuni. Îmi amintesc de cazul unui om avut, care nu căuta decât lucrurile acestei lumi. Acesta ajungând bolnav, a fost "silit" să stea numai cu faţa în sus pe un pat de spital. Astfel comenta el situaţia sa: "Pentru că atunci când eram sănătos nu aveam timp să mă opresc pentru a privi cerul cu toate ale lui, acum am fost silit să privesc cerul şi să mă gândesc la el". Astfel să preţuim bunurile veşnice, care au ca umbră lucrurile trecătoare, ca Dumnezeu să nu ne "silească" şi pe noi să vedem "partea cealaltă" a vieţii şi a lucrurilor.

Apoi, este interesant de observat că, deşi apostolii aveau cu ei în barca cuprinsă de furtună, coşurile pline cu firimiturile rămase de la purtarea de grijă a lui Isus faţă de oamenii flămânzi, ei au uitat de Isus şi de purtarea lui de grijă faţă de viaţa lor. Iar când Isus a apărut lângă ei mergând pe apă ca pe uscat, ca să-i ajute, lor li se părea că văd o nălucă. Cu noi se întâmplă de multe ori la fel. Tocmai când ar trebui să ne gândim mai mult la Isus şi la purtarea lui de grijă, în ciuda minunilor divine din viaţa noastră de până atunci, diavolul ne şterge din minte amintirea minunilor divine din viaţa noastră de până atunci, şi ne lasă să ne simţim singuri şi să luptăm singuri, ca să cădem.

Tocmai acum când redactam această reflecţie, m-a sunat la telefon o familie care de peste 25 de ani mă sună cel puţin odată pe lună: "Părinte, iar vă deranjez. Vă rog să puneţi o intenţie la rugăciune şi la sfânta Liturghie, pentru o problemă a noastră!" Nu s-au îndoit niciodată în cei 25 de ani că vor fi ajutaţi. De aceea nici nu s-a întâmplat vreodată să nu fi fost ajutaţi. Au fost şi sunt convinşi că de câte ori cer ceva de la Dumnezeu, mai ales prin sfânta Liturghie unde Isus însuşi se roagă şi mijloceşte pentru noi, primesc. Păcat că mulţi "creştini" de astăzi, văzând numai păcatele şi nu harul, nu mai aleargă cu încrederea cerută într-un aşa izvor de putere, care este Isus şi sfânta Liturghie.

Nu s-a întâmplat numai cu apostolii pe marea învolburată ca să uite de puterea lui Isus din vindecările, învierile şi minunile mari experimentate; nu se întâmplă aşa numai cu noi. Dar aşa s-a întâmplat şi cu Ilie despre care este vorba în prima lectură de astăzi, căci diavolul nu uită pe nimeni. Ilie era un profet cu autoritatea lui Dumnezeu, un profet care prin puterea lui Dumnezeu a stat fără frică în faţa regelui Ahab (cf. 1Rg 21,19-27), un profet care prin puterea lui Dumnezeu a închis cerul trei ani şi şase luni (cf. 1Rg 17,1; Lc 4,25), un profet care prin puterea lui Dumnezeu a stat biruitor în faţa a opt sute cincizeci de preoţi păgâni (cf. 1Rg 18,40). Dar, acest profet mare, într-un moment de slăbiciune, privind numai la el şi uitând de minunile lui Dumnezeu cel atotputernic de până atunci, părăsind poporul şi ucenicul, a început să fugă de ameninţările unei femei păgâne ai cărei dumnezei se dovediseră neputincioşi. Totuşi, Dumnezeu a căutat să-i aducă aminte de el, trimiţându-i pâine prin corbi, prin îngeri şi prin oameni (cf. 1Rg 19,4-5).

În rătăcirea lui, Ilie, deşi mergea la Horeb, locul unde fusese dată Legea şi locul unde Moise mijlocise pentru popor (cf. Ex 32,11), Ilie se plânge lui Dumnezeu împotriva poporului pe care el îl părăsise: "Doamne, pe prorocii tăi i-au omorât, altarele tale le-au surpat; am rămas eu singur, şi caută să-mi ia viaţa" (1Rg 19,10). Dar Dumnezeu îi răspunde: "Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal" (cf. 1Rg 19,18; Rom 11,3-4). Ilie urcase pe munte crezând că el este singurul rămas credincios şi că Dumnezeu va arde poporul, şi a coborât de pe munte aflând că el era numai unul din cei şapte mii de oameni credincioşi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este bunătate şi îndurare ca zefirul. Să acuzi în-seamnă să faci lucrarea lui satan (cf. Ap 12,10). Să mijloceşti înseamnă să faci lucrarea lui Dumnezeu (cf. Rom 8,34). Să nu uităm asta, nici preoţi şi nici laici. Pentru că Ilie n-a fost capabil să depăşească criza, a trebuit să fie chemat Elizeu în locul lui. Pentru că evreii n-au reuşit să depăşească criza în timp util, păgânii le-au luat-o înainte (cf. Fap 13,46; Is 55,5). Sfântul Petru spune: "Am fost chemaţi să binecuvântăm, ca să moştenim binecuvântarea" (cf. 1Pt 3,9).

Aşa cum Dumnezeu l-a chemat pe Ilie să iasă din gândirea străină de voinţa lui, aşa cum Isus l-a chemat pe Petru să iasă din gândirea lui greşită şi moştenită despre Mesia şi mântuirea lui şi să vină la el călcând pe valurile agitate şi periculoase, tot astfel Dumnezeu ne cheamă şi pe noi toţi care formăm Biserica lui, preoţi şi laici, să ieşim din mentalitatea noastră greşită pusă numai pe a critica răul şi să păşim alături de el, lucru deloc uşor, lucrând şi jertfindu-ne împreună cu el, ca sfântul Paul din lectura a doua, ca Petru şi ca apostolii care au mers în lumea întreagă, pentru ca lumea întreagă să ajungă să primească lumina şi mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos. Timpul este scurt (cf. 1Cor 7,29).

Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu speră în cuvântul său (cf. Ps 130,5).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 19-a de peste an. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 8.