Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 10 mai 2017

Speranţa creştină - 21. Mama speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheză despre speranţa creştină, astăzi privim la Maria, Mama speranţei. Maria a trecut prin mai multe nopţi în drumul său de mamă. Încă de la prima apariţie în istoria evangheliilor, figura sa iese în relief ca şi cum ar fi personajul unei drame. Nu era simplu să răspundă cu un "da" la invitaţia îngerului: şi totuşi ea, femeie încă în floarea tinereţii, răspunde cu curaj, cu toate că nu ştia nimic despre destinul care o aştepta. Maria în acea clipă ne apare ca una din atâtea mame din lumea noastră, curajoase până la extrem când este vorba de a primi în sânul propriu istoria unui om nou care se naşte.

Acel "da" este primul pas dintr-o lungă listă de ascultări - lungă listă de ascultări! - care vor însoţi itinerarul său de mamă. Astfel Maria apare în evanghelii ca o femeie tăcută, care adesea nu înţelege tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, dar care meditează fiecare cuvânt şi fiecare eveniment în inima sa.

În această dispoziţie există un detaliu foarte frumos al psihologiei Mariei: nu este o femeie care se deprimă în faţa incertitudinilor vieţii, în special când nimic nu pare să meargă în direcţia corectă. Nu este nici o femeie care protestează cu violenţă, care ocărăşte împotriva destinului vieţii care ne revelează adesea o faţă ostilă. În schimb este o femeie care ascultă: nu uitaţi că există mereu un mare raport între speranţă şi ascultare, iar Maria este o femeie care ascultă. Maria primeşte existenţa aşa cum ea ni se încredinţează nouă, cu zilele sale fericite, dar şi cu tragediile sale pe care n-am fi voit să le întâlnim niciodată. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul său este pironit pe lemnul crucii.

Până în acea zi, Maria aproape că a dispărut din istoria evangheliilor: scriitorii sacri lasă să se înţeleagă această lentă eclipsare a prezenţei sale, rămânerea sa mută în faţa misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Însă Maria reapare chiar în momentul crucial: când bună parte dintre prieteni s-au evaporat din cauza fricii. Mamele nu trădează, şi în acea clipă, la picioarele crucii, niciunul dintre noi nu poate spune care a fost pătimirea mai crudă: dacă aceea a unui om nevinovat care moare pe lemnul crucii, sau agonia unei mame care însoţeşte ultimele clipe ale vieţii fiului său. Evangheliile sunt laconice, şi extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezenţa Mamei: ea "stătea" (In 19,25), ea stătea. Nu spun nimic despre reacţia sa: dacă plângea, dacă nu plângea... nimic; nici măcar o trăsătură de pensulă pentru a descrie durerea sa: cu privire la aceste detalii avea să se concentreze după aceea imaginaţia poeţilor şi pictorilor dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei şi a literaturii. Însă evangheliile spun numai: ea "stătea". Stătea acolo, în cel mai urât moment, în cel mai crud moment, şi suferea cu fiul. "Stătea".

Maria "stătea", pur şi simplu era acolo. Iat-o din nou, tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul cărunt datorită trecerii anilor, iarăşi în confruntare cu un Dumnezeu pe care trebuie doar să-l îmbrăţişeze, şi cu o viaţă care a ajuns în pragul întunericului cel mai dens. Maria "stătea" în întunericul cel mai dens, dar "stătea". Nu a plecat. Maria este acolo, prezentă cu fidelitate, de fiecare dată când trebuie să ţină o lumânare aprinsă într-un loc de negură şi de ceaţă. Ea nici nu cunoaşte destinul de înviere pe care Fiul său îl deschidea în acea clipă pentru noi toţi oamenii: este acolo din fidelitate faţă de planul lui Dumnezeu a cărui slujitoare s-a proclamat în prima zi a chemării sale, dar şi din cauza instinctului său de mamă care pur şi simplu suferă, ori de câte ori există un fiu care trece printr-o pătimire. Suferinţele mamelor: noi toţi am cunoscut femei puternice, care au înfruntat atâtea suferinţe ale copiilor!

O vom regăsi în prima zi a Bisericii, pe ea, mamă a speranţei, în mijlocul acelei comunităţi de discipoli aşa de fragile: unul renegase, mulţi fugiseră, tuturor le-a fost frică (cf. Fap 1,14). Dar ea pur şi simplu stătea acolo, în cel mai normal dintre moduri, ca şi cum ar fi un lucru complet natural: în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar şi de temerile primilor paşi pe care trebuia să-i facă în lume.

Pentru aceasta noi toţi o iubim ca Mamă. Nu suntem orfani: avem o Mamă în cer, care este Sfânta Mamă a lui Dumnezeu. Pentru că ne învaţă virtutea aşteptării, chiar şi atunci când totul apare lipsit de sens: ea mereu încrezătoare în misterul lui Dumnezeu, chiar şi atunci când El pare să se eclipseze din vina răului din lume. Fie ca în momentele de dificultate, Maria, Mama pe care Isus ne-a dăruit-o nouă tuturor, să poată susţine mereu paşii noştri, să poată spune mereu inimii noastre: "Ridică-te! Priveşte înainte, priveşte orizontul", pentru că ea este Mama speranţei. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.