Speranţa creştină - 24. Duhule Sfânt ne face să prisosim în speranţă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În apropierea solemnităţii Rusaliilor, nu putem să nu vorbim despre raportul care există între speranţa creştină şi Duhul Sfânt. Duhul este vântul care ne împinge înainte, care ne menţine pe drum, ne face să ne simţim pelerini şi străini şi nu ne permite să ne acomodăm şi să devenim un popor "sedentar".

Scrisoarea către Evrei compară speranţă cu o ancoră (cf. 6,18-19); şi la această imagine putem să adăugăm pe cea a velei. Dacă ancora este ceea ce dă bărcii siguranţa şi o ţine "ancorată" printre valurile mării, vela este în schimb ceea ce o face să navigheze şi să înainteze pe ape. Speranţa este cu adevărat ca o velă; ea primeşte vântul Duhului Sfânt şi îl transformă în forţă motrice care împinge barca, în funcţie de cazuri, în larg sau la mal.

Apostolul Paul încheie Scrisoarea sa către Romani cu această urare: auziţi bine, ascultaţi bine ce urare frumoasă: "Iar Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt" (15,13). Să reflectăm un pic asupra conţinutului acestui cuvânt foarte frumos.

Expresia "Dumnezeul speranţei" nu înseamnă numai că Dumnezeu este obiectul speranţei noastre, adică Acela la care sperăm să ajungem într-o zi în viaţa veşnică; înseamnă şi că Dumnezeu este Cel care deja acum ne face să sperăm, ba chiar ne face "bucuroşi în speranţă" (Rom 12,12): bucuroşi acum de a spera, şi nu numai a spera să fim bucuroşi. Este bucuria de a spera şi nu a spera să avem bucuria, deja astăzi. "Atât timp cât este viaţă, este speranţă", spune o vorbă populară; şi este adevărat şi contrariul: atât timp cât este speranţă, este viaţă. Oamenii au nevoie de speranţă pentru a trăi şi au nevoie de Duhul Sfânt pentru a spera.

Sfântul Paul - am auzit - atribuie Duhului Sfânt capacitatea de a ne face chiar "să prisosim în speranţă". A prisosi în speranţă înseamnă a nu ne descuraja niciodată; înseamnă a spera şi atunci când dispare orice motiv uman de a spera, aşa cum a fost pentru Abraham atunci când Dumnezeu i-a cerut să-i jertfească unicul fiu, Isaac, şi aşa cum a fost, şi mai mult, pentru Fecioara Maria sub crucea lui Isus.

Duhul Sfânt face posibilă această speranţă invincibilă dându-ne mărturia interioară că suntem fii ai lui Dumnezeu şi moştenitorii săi (cf. Rom 8,16). Cum ar putea Cel care ne-a dat pe propriul său unic Fiu să nu ne dea orice altceva împreună cu El? (cf. Rom 8,32). "Speranţa - fraţi şi surori - nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). De aceea nu dezamăgeşte, pentru că este Duhul Sfânt în noi care ne determină să mergem înainte, mereu! Şi pentru aceasta speranţa nu dezamăgeşte.

Este mai mult: Duhul Sfântu nu numai că ne face capabili să sperăm, ci şi să fim semănători de speranţă, să fim şi noi - ca El şi graţie Lui - "paracleţi", adică mângâietori şi apărători ai fraţilor, semănători de speranţă. Un creştin poate semăna amărăciuni, poate semăna perplexităţi, şi acesta nu este creştin, şi cine face asta nu este un bun creştin. Seamănă speranţă: seamănă untdelemnul speranţei, seamănă parfumul speranţei şi nu oţetul amărăciunii şi al disperării. Fericitul cardinal Newman, într-un discurs al său, le spunea credincioşilor: " "Instruiţi de însăşi suferinţa noastră, de însăşi durerea noastră, ba chiar, de înseşi păcatele noastre, vom avea mintea şi inima exercitate pentru orice lucrare de iubire faţă de cei care au nevoie de asta. Vom fi, în măsura capacităţilor noastre, mângâietori după imaginea Mângâietorului - adică a Duhului Sfânt -, şi în toate aceste sensuri pe care le comportă acest cuvânt: avocaţi, asistenţi, aducători de întărire. Cuvintele noastre şi sfaturile noastre, modul nostru de a face, glasul nostru, privirea noastră, vor fi gentile şi liniştitoare" (Parochial and plain Sermons, vol. V, Londra 1870, pag. 300 şu). Şi sunt mai ales săracii, cei excluşi, cei care nu sunt iubiţi cei care au nevoie de cineva care să fie pentru ei "mângâietorul", adică avocatul şi apărătorul, aşa cum Duhul Sfânt face cu fiecare dintre noi, care suntem aici în Piaţa "Sfântul Petru", mângâietor şi apărător. Noi trebuie să facem acelaşi lucru cu cei mai nevoiaşi, cu cei mai rebutaţi, cu cei care au mai mare nevoie, cei care suferă mai mult. Apărători şi mângâietori!

Duhul Sfânt alimentează speranţa nu numai în inima oamenilor, ci şi în întreaga creaţie. Spune apostolul Paul - asta pare un pic straniu, dar este adevărat: că şi creaţia "este îndreptată cu aşteptare arzătoare" spre eliberare şi "geme şi suferă" ca durerile unei naşteri (cf. Rom 8,20-22). "Energia capabilă să mişte lumea nu este o forţă anonimă şi oarbă, ci este acţiunea Duhului lui Dumnezeu care «plutea peste ape» (Gen 1,2) la începutul creaţiei" (Benedict al XVI-lea, Omilie, 31 mai 2009). Şi asta ne determină să respectăm creaţia: nu se poate mânji un tablou fără a-l ofensa pe artistul care l-a creat.

Fraţi şi surori, apropiata sărbătoare a Rusaliilor - care este ziua de naştere a Bisericii - să ne găsească uniţi în rugăciune, cu Maria, Mama lui Isus şi a noastră. Şi darul Duhului Sfânt să ne facă să prisosim în speranţă. Vă voi spune mai mult: să ne facă să risipim speranţă cu toţi aceea care sunt mai nevoiaşi, mai rebutaţi şi pentru toţi cei care au necesitate. Mulţumesc.

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 17.