Omilia papei Francisc în Noaptea de Paşti (15 aprilie 2017)

"După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul" (Mt 28,1). Putem să ne imaginăm acei paşi...: pasul tipic al celui care merge la cimitir, pas obosit de încurcătură, pas slăbit al celui care nu se convinge că totul s-a terminat în acel mod... Putem să ne imaginăm feţele lor palide, udate de lacrimi... Şi întrebare: cum se poate ca Iubirea să fi murit?

Spre deosebire de discipoli, ele sunt acolo - aşa cum au însoţit ultima respiraţie a Învăţătorului pe cruce şi apoi pe Iosif din Arimateea când l-a înmormântat -; două femei capabile să nu fugă, capabile să reziste, să înfrunte viaţa aşa cum se prezintă şi să suporte gustul amar al nedreptăţilor. Şi iată-le acolo, în faţa mormântului, între durerea şi incapacitatea de a se resemna, de a accepta că mereu totul trebuie să se termine aşa.

Şi dacă facem un efort cu imaginaţia noastră, pe faţa acestor femei putem găsi feţele atâtor mame şi bunici, faţa copiilor şi tinerilor care suportă povara şi durerea atâtor nedreptăţi inumane. Vedem reflectate în ele feţele tuturor celor care, mergând prin oraş, simt durerea mizeriei, durerea datorită exploatării şi a traficului de persoane. În ele vedem şi feţele celor care experimentează dispreţul pentru că sunt imigraţi, orfani de patrie, de casă, de familie; feţele acelora a căror privire revelează singurătate şi abandonare pentru că au mâini prea zbârcite. Ele reflectă faţa femeilor, mamelor care plâng văzând că viaţa copiilor lor rămâne înmormântată sub povara corupţiei care sustrage drepturi şi sfărâmă atâtea aspiraţii, sub egoismul zilnic care răstigneşte şi îngroapă speranţa multora, sub birocraţia paralizantă şi sterilă care nu permite ca lucrurile să se schimbe. În durerea lor, ele au faţa tuturor celor care, mergând prin oraş, văd răstignită demnitatea.

Pe faţa acestor femeie sunt multe feţe, probabil găsim faţa ta şi faţa mea. Ca ele putem să ne simţim determinaţi să mergem, să nu ne resemnăm cu faptul că lucrurile trebuie să se termine aşa. Este adevărat, purtăm înăuntru o promisiune şi o certitudine a fidelităţii lui Dumnezeu. Dar şi feţele noastre vorbesc despre răni, vorbesc despre atâtea infidelităţi - ale noastre şi ale altora -, vorbesc despre tentative şi despre bătălii pierdute. Inima noastră ştie că lucrurile pot să fie diferite, însă, aproape fără să ne dăm seama, putem să ne obişnuim să convieţuim cu mormântul, să convieţuim cu frustrarea. Mai mult, putem ajunge să ne convingem că aceasta este legea vieţii anesteziindu-ne cu evadări care nu fac altceva decât să stingă speranţa pusă de Dumnezeu în mâinile noastre. Aşa sunt, de atâtea ori, paşii noştri, aşa este mersul nostru, ca acela al acestor femei, un mers între dorinţa lui Dumnezeu şi o tristă resemnare. Nu moare numai Învăţătorul: cu El moare speranţa noastră.

"Şi iată, a venit un cutremur mare" (Mt 28,2). Dintr-o dată, acele femei au primit o zguduitură puternică, ceva şi cineva face să se cutremure pământul sub picioarele lor. Cineva, încă o dată, le vine în întâmpinare ca să le spună: "Nu vă temeţi", însă de data aceasta adăugând: "A înviat după cum a zis!" (Mt 28,6). Şi aşa este vestea pe, din generaţie în generaţie, această noapte sfântă ne-o dăruieşte: Să nu ne temem, fraţilor, a înviat după cum a zis! Chiar acea viaţă smulsă, distrusă, anihilată pe cruce s-a trezit şi palpită din nou (cf. R. Guardini, Il Signore, Milano 1984, 501). Palpitarea Celui Înviat ni se oferă ca dar, ca un cadou, ca orizont. Palpitarea Celui Înviat este ceea ce ne-a fost dăruit şi ceea ce ne este cerut să dăruim la rândul nostru ca forţă transformatoare, ca ferment de umanitate nouă. Cu Învierea, Cristos nu numai că a dat la o parte piatra de la mormânt, ci vrea să dispară şi toate barierele care ne închid în pesimismele noastre sterile, în lumile noastre conceptuale calculate care ne îndepărtează de viaţă, în căutările noastre obsesive de siguranţă şi în nemăsuratele ambiţii capabile de a ne juca faţă de demnitatea altuia.

Când Marele Preot, conducătorii religioşi în complicitate cu romanii au crezut că pot calcula totul, când au crezut că ultimul cuvânt era spus şi că le revenea lor să-l stabilească, Dumnezeu intră năvalnic pentru a tulbura toate criteriile şi a oferi astfel o nouă posibilitate. Încă o dată, Dumnezeu ne vine în întâmpinare pentru a stabili şi a consolida un timp nou, timpul milostivirii. Aceasta este promisiunea rezervată din totdeauna, aceasta este surpriza lui Dumnezeu pentru poporul său fidel: bucură-te, pentru că viaţa ta ascunde un germen de înviere, o ofertă de viaţă care aşteaptă trezirea.

Şi iată ceea ce ne cheamă această noapte să vestim: palpitarea Celui Înviat, Cristos trăieşte! Şi este ceea ce a schimbat pasul Mariei Magdalena şi al celeilalte Marii: este ceea ce le face să pornească din nou în grabă şi să alerge să dea vestea (cf. Mt 28,8); este ceea ce le face să-şi revină; se întorc în oraş ca să se întâlnească cu alţii.

Aşa cum împreună cu ele am intrat în mormânt, tot aşa împreună cu ele vă invit să mergem, să ne întoarcem în oraş, să ne revenim. Să mergem împreună cu ele să anunţăm vestea, să mergem... În toate acele locuri unde pare că mormântul a avut ultimul cuvânt şi unde pare că moartea a fost unica soluţie. Să mergem ca să vestim, ca să împărtăşim, ca să revelăm că este adevărat: Domnul este viu. Este viu şi vrea să învie în atâtea feţe care au îngropat speranţa, au îngropat visele, au îngropat demnitatea. Şi dacă nu suntem capabili să lăsăm ca Domnul să ne conducă pe acest drum, atunci nu suntem creştini.

Să mergem şi să ne lăsăm surprinşi de aceşti zori diferiţi, să ne lăsăm surprinşi de noutatea pe care numai Cristos poate s-o dea. Să lăsăm ca duioşia sa şi iubirea sa să mişte paşii noştri, să lăsăm ca bătaia inimii sale să transforme palpitaţia noastră slabă.

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.