Preotul: "copacul din pădure care cade" sau "foşnetul pădurii care creşte"?

"Ce v-a determinat să vă faceţi preot, părinte?", întreba într-o zi o bătrânică plină de zile, care văzuse de toate la viaţa ei; "că urât nu sunteţi, olog, orb sau surd, nici atât. Un motiv trebuie să fi fost că nu v-aţi găsit o fată frumoasă pe care să o luaţi de soţie!"

"E adevărat, un motiv trebuie să fie, i-am răspuns oarecum privind departe. Trebuie să fie un motiv, dar credeţi-mă, că nici eu nu-l ştiu. De ce m-am făcut preot? Hm, dar dumneavoastră de ce sunteţi căsătorită cu cel care vă este soţ aproape cincizeci de ani şi nu cu un altul?"

"La asta nu m-am gândit niciodată!" "Cu siguranţă v-aţi gândit, dar nu aţi reuşit să găsiţi un răspuns, pentru că nu avem răspunsuri chiar la toate întrebările vieţii. Asta înseamnă că Dumnezeu l-a vrut pe el şi nu pe altul, aşa cum Dumnezeu asta a vrut de la mine, să fiu preot şi nu altceva. Aşa cum dumneavoastră nu l-aţi plătit pe soţ ca să vă fie soţ şi nici el ca să-i fiţi soţie, la fel, nici eu nu l-am plătit pe Dumnezeu ca să mă cheme să fiu preot".

"Dar..., părinte, observ că se spun şi se scriu atâtea lucruri despre preoţi, ce să mai înţeleg? Cine este cu adevărat preotul?"

Preotul e înainte de toate un om, un om născut la rândul lui din doi părinţi, care la un moment dat a simţit ceea ce numim "vocaţie", adică chemarea tainică a lui Dumnezeu, pe care nici el nu o poate explica, s-a prezentat la seminar, a dat examen, a avut emoţii, poate a şi plâns, e un om care se bucură, care râde, care greşeşte, pe care îl doare, e un om ca toţi ceilalţi oameni.

"Şi totuşi, ce îl face atât de special?"

"Special e că «are pe mâini» harul lui Dumnezeu, pe care este chemat să-l împartă cu o generozitate specifică celui care l-a chemat la această slujire. Vedeţi, el poate să celebreze Sfânta Liturghie, dumneavoastră nu puteţi; el poate să spovedească, dumneavoastră nu, prin consacrare el e liber să se dedice slujirii tuturor, dumneavoastră trebuie să-l slujiţi mai întâi pe soţ, apoi pe ceilalţi. Şi mai are ceva, are acel ceva ce îl face să fie unic, plăcut la chip, senin şi mereu disponibil, ceva ce se cheamă curăţie, un dar pe care soţii îl au doar dacă ştiu să se respecte între ei".

"Şi cu cei care abandonează preoţia, cum rămâne, părinte?" "E simplu, e mai uşor să auzi un copac din pădure care cade, decât să auzi foşnetul pădurii care creşte. Nu o spun eu, a spus-o papa Francisc".

"Şi noi, mai uşor vedem în familii ceea ce nu funcţionează, decât ceea ce e frumos şi merge bine. Aşa suntem noi, avem tendinţa de a vedea ceea ce nu funcţionează, mai mult decât sacrificiul şi efortul care stă în spatele a ceea ce funcţionează. Iar atunci când cineva se angajează cu toată responsabilitatea în acest efort, îl va înţelege mereu şi pe cel care se întâmplă să cadă.

Noi însă trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru preot, pentru cel care ne-a botezat, pentru cel care ne-a împărtăşit, ne-a pregătit la mir, ne-a căsătorit şi dacă am şti sigur cine ar fi la înmormântarea noastră, ar trebuie să-i mulţumim deja de pe acum, dar nu o să ştim..."

Mulţumim Domnului pentru darul preoţiei, pentru darul slujirii preoţeşti, care ne aduce, nu doar mai aproape de el, ci şi de om. Un preot bun este înainte de toate un om bun...

Pr. Felician Tiba
Oficiul pentru Pastoraţia Familiei

lecturi: 26.