Via Crucis de la Colosseum. "Victoria iubirii": interviu luat profesoarei Pelletier

De Anita Bourdin

Se numeşte Anne-Marie Pelletier şi este profesoară asociată de litere moderne, doctor în ştiinţe religioase, biblistă şi câştigătoare a Premiului Ratzinger 2014. Papa Francisc i-a încredinţat ei meditaţiile de la Via Crucis de la Colosseum, care se va ţine în Vinerea Sfântă, 14 aprilie 2017. Zenit a intervievat-o.

Via Crucis de la Colosseum este transmisă în mondovision: pentru unii poate să fie o primă confruntare cu o tradiţie creştină greu de înţeles. Uneori suntem o amintire de parcurs însângerat de torturi şi execuţii. Ce este Via Crucis? Mai ales aceea din Vinerea Sfântă în acest loc? Cum să se pună în scenă condiţia unei dureri disperate?

De fapt, celebrarea Vinerii Sfinte la Colosseum, transmisă de televiziune, oferă mulţimilor din lume oportunitatea de a fi în contact cu inima credinţei creştine: crucea lui Cristos, "scandal pentru iudei şi nebunie pentru greci" cum spune sfântul Paul, dar descoperire a unei înţelepciuni a lui Dumnezeu, care depăşeşte orice înţelepciune umană. Toţi cei care, de aproape sau de departe, credincioşi sau inconştienţi de Cristos se vor uni în seara aceea, din alegere sau din întâmplare, cu rugăciunea Papei Francisc şi a Bisericii, se vor afla în prezenţa acestei realităţi, pe care noi mărturisim că loveşte umanitatea în mod decisiv, chiar dacă rămâne încă în penumbră, în aşteptarea evenimentului său final.

Vestea adusă de Via Crucis este potenţial potrivită în toată lumea. Dar înseamnă şi că, potenţial, poate fi interpretată greşit. Pentru că, ultimele ore de viaţă a lui Isus, din punct de vedere uman, par teribil acea "banalitate a răului" pe care o vedem în fiecare zi într-o lume învăluită de violenţă, minciuni, persecuţii, expulzări sau masacre. Dar să spunem adevărul, dacă este vorba de a vedea în Isus un nevinovat condamnat la moarte, el se adaugă la lista nenumărată de victime ale istoriei, şi comemorarea pătimirii sale nu poate să fie pentru noi de niciun ajutor. Comemorarea a ceea ce s-a întâmplat la Iblid, în Siria, în aceste zile, este mai mult decât suficient pentru a aminti că cruzimea umană este un abis fără fund.

Acest eveniment mărturiseşte adevărul ascuns incredibil al falimentului şi al morţii lui Isus. Avem nevoie să recunoaştem şi să mărturisim că în aceste evenimente se realizează - o, absolută şi copleşitoare surpriză - o lucrare de putere şi de viaţă, care este victoria lui Dumnezeu asupra puterilor de moarte din lumea noastră şi care locuiesc în inima fiecăruia.

Pentru aceasta, marele lucru este că ne recunoaştem în Cel care este condamnat, desfigurat şi lăsat să moară pe cruce. Recunoaştem cum este Dumnezeu însuşi care, în Fiul său, a venit să trăiască întunericul nostru pentru noi şi pentru a ne scoate din el! Îmi place să spun că, în momentul Pătimirii, în Isus, Dumnezeu este acolo unde n-ar trebui să fie. Precum şi, mergând până la sfârşitul paradoxului, aş spune că este acolo unde nu este. Adică este în centrul a tot ceea ce respinge în mod normal şi se află în contradicţie: violenţa noastră, ura noastră, tot ceea ce este desfigurare rânjitoare a omului cum Dumnezeu l-a creat şi îl vrea.

Dar sunt de acord că paradoxul este că putem, desigur, să mergem pe drumul său şi să nu percepem nimic din toate acestea. Îl percepem în mulţi dintre contemporanii noştri, care vor trăi aceste zile sfinte în indiferenţă completă. Cum a făcut cea mai mare parte dintre aceia pe care i-a întâlnit Isus pe drumul spre Golgota. Însă Evanghelia a mărturisit şi că în momentul cel mai disperat din acest parcurs, ochii unora au fost deschişi pentru a privi acel adevăr incredibil. Precum centurionul roman care la moartea lui Isus afirmă: "Acest om era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu" (Mt 27,54). Sau puţin mai înainte, după Luca, prizonierul care în mod misterios recunoaşte nu numai dreptatea, ci regalitatea Aceluia care a fost răstignit lângă el şi nu abandonează speranţa ("Aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta", Lc 23,42). Să nu uităm nici că predica crucii, şi numai ea, este invocată atunci când Paul le aminteşte corintenilor cum să intre în credinţa lui Isus (1Cor 2,2).

Dar este desigur esenţial ca toţi creştinii să nu reducă mesajul crucii la o durere disperantă făcând-o inaccesibilă. Trebuie să spunem şi să repetăm că Isus n-a venit printre oameni ca să moară. El a venit ca să trăiască şi să facă să circule în viaţa umanităţii lui Dumnezeu ucigând păcatul care ne-a condamnat la moarte în toate formele pe care le asumă în viaţa noastră. Trebuie să recunoaştem că unele aspecte ale spiritualităţii noastre pot să trezească o idee nesănătoasă de suferinţă, exaltând în mod periculos o insuportabilă răzbunare a Tatălui care cere sângele Fiului, atestând astfel că suntem complici ai răului. Este vorba despre o problemă spirituală îngrijorătoare. În orice caz, scriind această Via Crucis n-am încetat să pun accentul pe iubirea până la sfârşit trăită de Isus. Amintim că Evanghelia lui Ioan vorbeşte despre "glorificare" cu privire la timpurile lui Isus, afirmă "Totul s-a împlinit" când moarte pe cruce (In 17).

Într-o recentă omilie, papa Francisc a cerut o cercetare a cugetului: port crucea mea ca "o decoraţie", ca "o bijuterie"? Isus îşi poartă crucea este crucea care-l poartă pe El. Noi cum trebuie să luăm crucea?

Papa Francisc a pus bine accentul pe valoarea crucii. Crucea este cea mai bună mărturie pentru condiţia noastră de vulnerabilitate, a faptului că Dumnezeu acceptă să se unească cu noi şi să ne mântuiască. Dacă El a fost dat în mâinile oamenilor precum Caiafa şi Pilat în timpurile sale, continuă să fie expus şi astăzi. El este expus mărturiei noastre, care nu întotdeauna este dat corect. De fapt, ştim că şi în ţinuturi creştine astăzi putem lua crucea în moduri diferite: s-o revendicăm în faţa centurilor soldaţilor, sau s-o folosim ca un semn distinctiv de fluturat în manifestaţii. Istoria învaţă că identitatea care creează distanţă de celălalt, la sfârşit îl exclude. În sfârşit ştim că în societăţile noastre descreştinate, crucea este folosită ca bibelou folcloric.

Se ajunge să se facă toate acestea ridicole, blasfeme, deşi nu aceasta este intenţia... Ştim - şi o demonstrează mai mult ca oricând Pătimirea - că Dumnezeu suportă toate înjurăturile adresate de oamenii nesăbuiţi împotriva Lui. Aceasta este răbdarea, nebună, datorată unei gândiri divine, prin ca gândirea lor în sfârşit să se deschidă şi ochii lor să vadă lumina adevărului pe care înainte îl dispreţuiau. Dar noi creştinii trebuie să fim deosebit de atenţi pentru a da mărturie despre adevărul crucii.

Biserica antică, prin gura sfântului Irineu, de exemplu, a reflectat marele paradox al Crucii pornind de la cuvintele lui Isaia: "Puterea este pe umărul său" (Is 9,5). Cruce care "este semn al împărăţiei sale". A fi creştini înseamnă a mărturisi că prin crucea lui Cristos răul este învins, moartea este învinsă în rădăcina sa, chiar dacă astăzi încă trăim într-un regim de speranţă, de aşteptare a victoriei triumfătoare la sfârşitul istoriei. A fi creştin înseamnă, ţinând ochii îndreptaţi spre cruce, a rezista la toate acele dificultăţi care ne fac să credem că există situaţii fără speranţă. Cu alte cuvinte înseamnă a merge cu Cristos pe drumul său, fără a evita Golgota, încrezându-ne în faptul că relele din viaţa noastră şi din lume sunt cunoscute de Cristos, în dăruirea vieţii sale pentru noi. Şi astfel, puterea Învierii sale ne eliberează de frică şi de disperare. Toate acestea sunt rezumate în Scripturi de cuvintele "ceruri noi şi pământ nou".

Mie mi se pare apoi că avem nevoie să căpătăm familiaritate cu crucea. Nu trebuie să uităm ceea ce ne învaţă istoria Pătimirii, micul episod al lui Simon din Cirene. Nu ne spune nimic că acest om aşteaptă "mângâierea lui Israel", cum a fost pentru Maria şi Simeon. Foarte probabil el a intersectat parcursul lui Isus fără a cunoaşte multe cu privire la drama care se juca în acele ore la Ierusalim. Totuşi, el a luat pe umerii săi povara crucii. Şi ne învaţă cum să luăm crucea, care exercită compasiunea după care, spune textul din Mt 25, oamenii vor fi judecaţi la sfârşitul timpurilor: "Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost străin şi m-aţi primit...". Astfel ori de câte ori ajutăm o persoană mai necăjită, noi purtăm crucea lui Isus şi contribuim la victoria crucii lui Cristos în lumea noastră.

Pentru prima dată un Papă încredinţează meditaţiile de la Colosseum unei laice, mame... Cum vedeţi femeile Crucii?

Femeile însoţesc acest parcurs alături de bărbaţi. Într-un fel ele luptă ca şi bărbaţii pentru a intra în gândurile lui Dumnezeu. Astfel, "fiicele Ierusalimului" sunt privite de Isus: "Nu plângeţi pentru mine, plângeţi pentru voi..." (Lc 23,28). Şi totuşi, în acel moment, femeile merg dincolo de bărbaţi. La picioarele crucii, aşa cum ştim, în afară de Ioan, sunt numai femeile. Ca de obicei, sunt acolo în tăcere, cu fidelitate prezentă, acolo, şi acolo unde există numai ruină şi dezastru. Femeile sunt şi acolo, alături de bărbaţi de data aceasta, în momentul înmormântării. Apoi vine sâmbăta care îi imobilizează pe toţi. Însă nu suficient, din moment ce se pregătesc miresmele pentru a onora trupul lui Isus, când vor veni zorile. Chiar dacă inima lor este cu siguranţă îngreunată, nu ştie despre surpriza infinită care le aşteaptă, nu se grăbesc, spune Evanghelia, când a trecut sâmbăta. Dorinţă misterioasă, care contrastează cu marşul descurajat al discipolilor de la Emaus, în seara aceleiaşi zile, cuprinşi de dezamăgire. Şi astfel femeile sunt acolo, cele dintâi, ca să înveţe neprevăzutul, inimaginabilul, nemaiauzitul pe care Tatăl îl face Fiului. Toate acestea demonstrează că există bune motive pentru Biserică, în liturgia sa din Vinerea Sfântă, pentru a încredinţa unui glas feminin amintirea arzătoare a ultimelor ore ale lui Isus, până când îşi dă duhul pe cruce.

Via Crucis la Colosseum nu este o devoţiune personală, este o rugăciune de "comunitate", pentru Roma şi pentru milioane de persoane care o vor asculta prin intermediul mass-media: ce anume caracterizează această formă specială de rugăciune? Ce roade trebuie să aşteptăm?

Roadele sunt secretul lui Dumnezeu! Nimic din ceea ce se întâmplă într-o astfel de celebrare nu intră în "marketing"... Ceea ce este sigur e că munca instrumentelor noastre multimediale de transmitere în aceste zile scoate în evidenţă ceea ce creştinii celebrează în aceste zile. Nu un eveniment care face parte din apanajul numai al adepţilor lui Cristos. Ci o Veste Bună, al cărei început se extinde la fiecare fiinţă umană. Nimeni nu este exclus de la acest adevăr. Creştinii trebuie să dea mărturie despre aceasta, fiind atenţi să nu închidă mâinile asupra acestui secret de har, nici măcar pentru a-l proteja împotriva celor care îl sfidează sau care vor să-l atace. Amintim că istoria Pătimirii descrie clar complicitatea tuturor - "evrei şi greci", pentru a folosi cuvintele Scripturii - în condamnarea lui Isus. Astfel ştim şi că "evrei şi greci", bărbaţii şi femeile sub toate cerurile, sunt destinatarii Evangheliei morţii şi învierii lui Isus.

Care a fost reacţia ta la cererea care a venit de la "Petru"?

Prima reacţie: "Eu, Doamne?". Ca Matei, în pictura lui Caravaggio, când Isus îndreaptă degetul împotriva lui, întrebându-se dacă a înţeles... Aşadar, surpriză şi ameţeli: aceea de a trebui să pun cuvintele, cuvintele mele, în locul Bisericii, o realitate care are scara creaţiei, din moment ce în pătimire are loc o re-creaţie care este atunci când Isus vizitează viaţa noastră umană, până la moarte, în puterea vieţii lui Dumnezeu. Şi a doua reacţie, de data aceasta de bucurie, pentru că această misiune însemna voinţa lui "Petru" de a da glas unei femei în noaptea de la Colosseum, o strălucire care trăieşte în inima Bisericii ca şi credinţa lui Ioan în faţa misterului întrupării şi al răscumpărării: "Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii (...). Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină" (1In 1,1-4).

(După Zenit, 10 aprilie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.