Săptămâna Sfântă. Mons. Barba: "Totul porneşte şi totul duce la Paşte"

De M. Michela Nicolais

Paştele este sărbătoarea cea mai veche din anul liturgic şi duminica este Paştele săptămânii, care ritmează timpul vieţii creştine. De aici porneşte Maurizio Barba, profesor de liturgie la Institutul Liturgic Pontifical din Ateneul Pontifical "Sfântul Anselm", care trasează pentru agenţia SIR o frescă a riturilor din Săptămâna Sfântă şi centralitatea lor în viaţa credincioşilor. "Totul porneşte şi totul duce la Paşte", explică expertul: liturgia este viaţă şi viaţa este testul liturgiilor noastre.

În primele secole ale vieţii Bisericii Paştele era, ca să spunem aşa, "totul", sărbătoarea creştină prin excelenţă. Ce itinerar schiţează astăzi riturile liturgice din Săptămâna Sfântă?

Până în secolul al treilea, în istoria Bisericii, Paştele era unica sărbătoare anuală a comunităţii creştine. De aici pregnanţa sa teologică: cea mai importantă celebrare liturgică pentru creştini este aceea în care se comemorează Pătimirea, Moartea şi Învierea lui Cristos, care este din punct de vedere evanghelic centrul credinţei noastre: "Dacă Cristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi credinţa noastră", scrie sfântul Paul. Asta înseamnă că nu numai Paştele, ci fiecare celebrare are în centru misterul atotcuprinzător a vieţii lui Cristos şi trimite la proiectul de mântuire al Tatălui, care a mântuit omenirea trimiţându-l pe Fiul său să împlinească acest proiect. Deoarece evanghelizarea este centrală în viaţa noastră de credinţă, Paştele şi toate riturile din Săptămâna Sfântă sunt evenimentul central al anului liturgic. Totul porneşte şi totul duce la Paşte, care este celebrare de-a lungul întregului an liturgic: prin riturile din Triduum-ul Pascal - Vinerea Sfântă, Sâmbăta Sfântă şi Duminica de Paşte - Biserica retrăieşte evenimentul central al credinţei noastre.

În omiliile pentru Joia Sfântă, Papa Francisc nu pierde ocazia pentru a vorbi despre ungerea sacerdotală ca un "untdelemn" care trebuie să se răspândească până la periferii, pentru a alunga ispita "mondenităţii"...

Francisc, în linie cu predecesorii săi, se opreşte asupra identităţii preotului, care rămâne mereu aceeaşi. Însă ceea ce mi se pare original şi semnificativ pentru timpul pe care-l trăim este că Papa vrea să conştientizăm şi mai mult raportul dintre slujirea sacerdotală şi viaţă. Aceasta este liturgia: nu este numai ceremonie, este invitaţie mântuitoare a lui Dumnezeu care se face vizibil prin rituri, prin celebrare, şi care merge până la viaţa omului. Liturgia este actul cu care este sfinţit omul. Însă acest este numai primul pas: când Dumnezeu ajunge la viaţa mea, nu o atinge şi gata, o atinge şi o învie, pentru ca să devină cult plăcut lui Dumnezeu. Viaţa este testul cel mai autentic şi eficace ale celebrărilor noastre: dacă lipseşte rezultatul operativ, liturgiile sunt numai ceremonii sterile. Papa Francisc este în linie cu tradiţia Bisericii şi cu catehezele mistagogice ale părinţilor Bisericii, pentru care raportul dintre celebrare şi viaţă este decisiv pentru înţelegerea şi a celebrării liturgice. Ritul este un element care face parte din celebrare, dar nu este ţinta ultimă a celebrării: este un mijloc care ne ajută să ajungem la obiectivul conformării cu Cristos. Când ritul este scop în sine, devine în schimb ceremonialism, ritualism steril.

Via Crucis este un rit foarte simţit în Bisericile noastre locale: cât este "devoţionism" şi cât este împărtăşire a valorii răscumpărătoare a suferinţei, într-o lume care tinde să înlăture această dimensiune a vieţii?

Încă din Evul Mediu, riturile din Săptămâna Sfântă au fost stimulent pentru evlavia populară, în timpuri în care nimeni nu reuşea să înţeleagă latina. Cu timpul, s-au creat două şine paralele: liturgia şi evlavia populară, care în schimb trebuie să meargă împreună. Via Crucis, îndeosebi, ne face să reflectăm asupra valorii răscumpărătoare a suferinţei, într-un context în care se realizează un proces aproape anestezic al conştiinţelor, care tinde să îndepărteze, să ascundă şi să înlăture suferinţa şi moartea. În contextul socio-cultural de astăzi, care este în mod fundamental atent la productivitate, asistăm la un lent şi progresiv proces de fărâmiţare a vieţii umane, care ajunge să facă inuman ceea ce mai rămâne uman. Suntem pradă aproape a unei schizofrenii: pe de o parte, cultura productivităţii tinde să ascundă moartea, suferinţa şi semnele lor, pe de altă parte pune în act o spectacularizare mediatică a suferinţei şi a morţii în toată cruzimea şi realismul lor, pentru că face audience. Este contradicţia internă a societăţii noastre. În schimb, creştinul ştie că suferinţa şi moartea sunt semne profetice, care se umplu de sens propriu graţie misterului pascal al lui Cristos. Când suferinţa şi moartea sunt închise în ele însele, duc la disperare, dar dacă sunt deschise la un orizont de viaţă deschid la speranţă. Şi orizontul este viaţa veşnică, acea viaţă inaugurată de Răstignitul Înviat, care nu întâmplător învie cu acelaşi trup al său, glorios şi, în acelaşi timp, marcat de suferinţă.

(După agenţia SIR, 8 aprilie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.