Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea promovată de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale la a 50-a aniversare a "Populorum progressio" (4 aprilie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Mulţumesc pentru invitaţie şi pentru primire. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră şi pentru activitatea voastră de promovare umană şi a binelui comun. Mulţumesc cardinalului Turkson pentru cuvintele sale de salut şi pentru că a demarat, nu fără trudă, noul Dicaster pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale. A fost un model de parcurs, în pace, creativitate, consultări, într-adevăr un model de construcţie eclezială: mulţumesc, Eminenţă!

V-aţi adunat pentru acest Congres Internaţional pentru că naşterea noului Dicaster corespunde semnificativ cu a 50-a aniversare a enciclicei Populorum progressio a fericitului Paul al VI-lea. El a fost cel care a precizat în detaliu în acea enciclică semnificaţia "dezvoltării integrale" (cf. nr. 21) şi tot el a propus acea formulă sintetică, fericită: "dezvoltarea fiecărui om şi a întregului om" (nr. 14).

Ce înseamnă, astăzi şi în viitorul apropiat, dezvoltare integrală, adică dezvoltarea fiecărui om şi a omului întreg? Mergând pe urma lui Paul al VI-lea, probabil chiar în verbul a integra - care mi-e tare drag - putem găsi o orientare fundamentală pentru noul Dicaster. Să vedem împreună câteva aspecte.

Este vorba de a integra diferitele popoare de pe pământ. Datoria de solidaritate ne obligă să căutăm modalităţi juste de împărtăşire, pentru ca să nu existe acea inegalitate dramatică între cel care are prea mult şi cel care nu are nimic, între cel care rebutează şi cel care este rebutat. Numai drumul integrării între popoare permite omenirii un viitor de pace şi de speranţă.

Este vorba de a oferi modele practicabile de integrare socială. Toţi au o contribuţie de dat ansamblului societăţii, toţi au o particularitate care poate folosi pentru trăirea împreună, nimeni nu este exclus să aducă ceva pentru binele tuturor. Acesta este în acelaşi timp un drept şi o obligaţie. Principiul subsidiarităţii garantează necesitatea aportului tuturor, atât ca indivizi cât şi ca grupuri, dacă vrem să creăm o convieţuire umană deschisă tuturor.

În afară de asta este vorba de a integra în dezvoltare toate acele elemente care o fac într-adevăr dezvoltare. Diferitele sisteme: economia, finanţele, munca, cultura, viaţa familială, religia sunt, fiecare în specificul său, un moment al acestei creşteri la care nu se poate renunţa. Niciunul dintre ele nu se poate absolutiza şi niciunul dintre ele nu poate fi exclus dintr-o concepţie de dezvoltare umană integrală, adică una care să ţină cont că viaţa umană este ca o orchestră care cântă bine dacă diferitele instrumente se acordează şi urmează o partitură împărtăşită de toţi.

Mai este vorba de a integra dimensiunea individuală şi cea comunitară. Este de netăgăduit că suntem fii ai unei culturi, cel puţin în lumea occidentală, care l-a preamărit pe individ ajungând să facă din el parcă o insulă, ca şi cum am putea fi fericiţi singuri. Pe de altă parte, nu lipsesc viziuni ideologice şi puteri politice care au strivit persoana, au masificat-o şi au privat-o de acea libertate fără de care omul nu se mai simte om. De o astfel de masificare sunt interesate şi puteri economice care vor să exploateze globalizarea, în loc să favorizeze o mai mare împărtăşire între oameni, pur şi simplu pentru a impune o piaţă globală ale cărei reguli le stabilesc ele însele şi ale cărei profituri le scot ele însele. Eu-l şi comunitatea nu sunt concurente între ele, ci eu-l poate să se maturizeze numai în prezenţa raporturilor interpersonale autentice şi comunitatea este generatoare atunci când sunt generatori toţi componenţii săi sau singular. Acest lucru este valabil şi mai mult pentru familie, care este prima celulă a societăţii şi în care se învaţă trăirea împreună.

În sfârşit, e vorba de a integra între ele trupul şi sufletul. Deja Paul al VI-lea scria că dezvoltarea nu se reduce la o simplă creştere economică (cf. nr. 14); dezvoltarea nu constă în a avea la dispoziţiei tot mai multe bunuri, pentru o bunăstare numai materială. A integra trupul şi sufletul înseamnă şi că nicio operă de dezvoltare nu va putea obţine cu adevărat scopul său dacă nu respect acel loc în care Dumnezeu este prezent printre noi şi vorbeşte inimii noastre.

Dumnezeu s-a făcut cunoscut pe deplin în Isus Cristos: în El, Dumnezeu şi omul nu sunt despărţiţi şi separaţi între ei. Dumnezeu s-a făcut om pentru a face din viaţa umană, atât personală cât şi socială, o cale concretă de mântuire. Astfel manifestarea lui Dumnezeu în Cristos - inclusiv gesturile sale de vindecare, de eliberare, de reconciliere pe care astăzi suntem chemaţi să le repropunem mulţilor răniţi de pe marginea drumului - indică drumul şi modalitatea slujirii pe care Biserica vrea s-o ofere lumii: în lumina sa se poate înţelege ce înseamnă o dezvoltare "integrală", care nu-i greşeşte nici lui Dumnezeu nici omului, pentru că asumă toată consistenţa amândurora.

În acest sens tocmai conceptul de persoană, născut şi format în creştinism, ajută să se urmărească o dezvoltare pe deplin umană. Pentru că persoana înseamnă mereu relaţie, nu individualism, afirmă includerea şi nu excluderea, demnitatea unică şi inviolabilă şi nu exploatarea, libertatea şi nu constrângerea.

Biserica nu încetează să ofere această înţelepciune şi lucrarea sa lumii, având conştiinţa că dezvoltarea integrală este calea binelui pe care familia umană este chemată s-o parcurgă. Vă invit să ducem înainte această acţiune cu răbdare şi statornicie, având încredere că Domnul ne însoţeşte. El să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.