CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN EGIPT
(28-29 aprilie 2017)

Sfânta Liturghie

Air Defense Stadium, Cairo

Sâmbătă, 29 aprilie 2017

Al Salamò Alaikum / Pacea să fie cu voi!

Astăzi Evanghelia, în duminica a III-a a Paştelui, ne vorbeşte despre itinerarul celor doi discipoli din Emaus care au părăsit Ierusalimul. O Evanghelie care se poate rezuma în trei cuvinte: moarte, înviere şi viaţă.

Moarte. Cei doi discipoli se întorc la viaţa lor zilnică, încărcaţi de dezamăgire şi disperare: Învăţătorul a murit, deci este inutil să spere. Erau dezorientaţi, înşelaţi şi dezamăgiţi. Drumul lor este o întoarcere înapoi; este o îndepărtare de experienţa dureroasă a Răstignitului. Criza Crucii, ba chiar „scandalul” şi „nebunia” Crucii (cf. 1Cor 1,18; 2,2), pare să fi îngropat orice speranţă a lor. Cel pe care au construit existenţa lor este mort, înfrânt, ducând cu sine în groapă orice aspiraţie a lor.

Nu putea crede că Învăţătorul şi Mântuitorul care a înviat morţii şi a vindecat bolnavii putea să termine pironit pe crucea ruşinii. Nu puteau înţelege de ce Dumnezeu Atotputernicul nu l-a salvat de la o moarte aşa de ruşinoasă. Crucea lui Cristos era crucea ideilor lor despre Dumnezeu; moartea lui Cristos era o moarte a ceea ce îşi imaginau că este Dumnezeu. De fapt, ei erau morţii în mormântul caracterului limitat al înţelegerii lor.

De câte ori omul se auto-paralizează, refuzând să depăşească propria idee despre Dumnezeu, despre un dumnezeu creat după chipul şi asemănarea omului! De câte ori se disperă, refuzând să se creadă că atotputernicia lui Dumnezeu nu este atotputernicie de forţă, de autoritate, ci este numai atotputernicie de iubire, de iertare şi de viaţă!

Discipolii l-au recunoscut pe Isus „la frângerea pâinii”, în Euharistie. Dacă noi lăsăm să se rupă vălul care întunecă ochii noştri, dacă nu lăsăm să se rupă împietrirea inimii noastre şi a prejudecăţilor noastre, nu vom putea recunoaşte niciodată faţa lui Dumnezeu.

Înviere. În întunericul nopţii celei mai întunecate, în disperarea cea mai tulburătoare, Isus se apropie de ei şi merge pe calea lor pentru ca să poată descoperi că El este „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Isus transformă disperarea lor în viaţă, pentru că atunci când dispare speranţa umană începe să strălucească speranţa divină: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu” (Lc 18,27; cf. 1,37). Când omul atinge capătul eşecului şi incapacităţii, când se despoaie de iluzia că este cel mai bun, că este autosuficient, că este centrul lumii, atunci Dumnezeu îi întinde mâna pentru a transforma noaptea sa în zori, chinul său în bucurie, moartea sa în înviere, drumul său înapoi în întoarcere la Ierusalim, adică în întoarcerea la viaţă şi la victoria Crucii (cf. Evr 11,34).

De fapt, cei doi discipoli, după ce l-au întâlnit pe Cel Înviat, se întorc plini de bucurie, de încredere şi de entuziasm, gata pentru mărturie. Cel Înviat i-a făcut să învie din mormântul necredinţei şi durerii lor. Întâlnindu-l pe Răstignitul-Înviat au găsit explicaţia şi împlinirea întregii Scripturi, a Legii şi a Profeţilor; au găsit sensul aparentei înfrângeri a Crucii.

Cel care nu trece prin experienţa Crucii până la Adevărul Învierii se auto-condamnă la disperare. De fapt, noi nu putem să-l întâlnim pe Dumnezeu fără a răstigni mai înainte ideile noastre limitate despre un dumnezeu care oglindeşte înţelegerea atotputerniciei şi a puterii din partea noastră.

Viaţă. Întâlnirea cu Isus înviat a transformat viaţa acelor doi discipoli, pentru că a-l întâlni pe Cel Înviat transformă orice viaţă şi face rodnică orice sterilitate[1]. De fapt, Învierea nu este o credinţă născută în Biserică, ci Biserica este născută din credinţa în Înviere. Spune sfântul Paul: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (1Cor 15,14).

Cel Înviat dispare din ochii lor, pentru a ne învăţa că nu putem să-l reţinem pe Isus în vizibilitatea sa istorică: „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (In 20,29; cf. 20,17). Biserica trebuie să ştie şi să creadă că El este viu cu ea şi îi dă viaţă în Euharistie, în Scripturi şi în Sacramente. Discipolii din Emaus au înţeles asta şi s-au întors la Ierusalim pentru a împărtăşi cu ceilalţi experienţa lor: „L-am văzut pe Domnul… Da, a înviat cu adevărat!” (cf. Lc 24,32).

Experienţa discipolilor de la Emaus ne învaţă că nu foloseşte a umple locurile de cult dacă inimile noastre sunt golite de teama de Dumnezeu şi de prezenţa sa; nu foloseşte a ne ruga dacă rugăciunea noastră adresată lui Dumnezeu nu se transformă în iubire adresată fratelui; nu foloseşte atâta religiozitate dacă nu este însufleţită de atâta credinţă şi de atâta caritate; nu foloseşte a îngriji aparenţa, pentru că Dumnezeu priveşte sufletul şi inima (cf. 1Sam 16,7) şi detestă ipocrizia (cf. Lc 11,37-54; Fap 5,3-4)[2]. Pentru Dumnezeu, este mai bine a nu crede decât a fi un credincios fals, un ipocrit!

Credinţa adevărată este aceea care ne face mai caritabili, mai milostivi, mai cinstiţi şi mai umani; este aceea care însufleţeşte inimile pentru a le face să-i iubească pe toţi gratuit, fără distincţie şi fără preferinţe; este aceea care ne face să vedem în celălalt nu un duşman de înfrânt, ci un frate de iubit, de slujit şi de ajutat; este aceea care ne face să răspândim, să apărăm şi să trăim cultura întâlnirii, a dialogului, a respectului şi a fraternităţii; ne duce la curajul de a-l ierta pe cel care ne ofensează, să dăm o mână de ajutor celui care a căzut; să-l îmbrăcăm pe cel care este gol, să-l hrănim pe cel înfometat, să-l vizităm pe cel închis, să-l ajutăm pe cel orfan, să dăm de băut celui însetat, să-l ajutăm pe cel bătrân şi pe cel nevoiaş (cf. Mt 25,31-45). Adevărata credinţă este aceea care ne face să protejăm drepturile celorlalţi, cu aceeaşi forţă şi cu acelaşi entuziasm cu care le apărăm pe ale noastre. În realitate, cu cât se creşte în credinţă şi în cunoaştere, cu atât se creşte în umilinţă şi în conştiinţa că suntem mici.

Iubiţi fraţi şi surori,

Lui Dumnezeu îi este plăcută numai credinţa mărturisită cu viaţa, pentru că unicul extremism admis pentru cei care cred este cel al carităţii! Orice alt extremism nu vine de la Dumnezeu şi nu-i place Lui!

Acum, ca discipolii din Emaus, vă întoarceţi la Ierusalimul vostru, adică la viaţa voastră zilnică, la familiile voastre, la munca voastră şi la iubita voastră patrie plini de bucurie, de curaj şi de credinţă. Nu vă fie frică să deschideţi inima voastră la lumina Celui Înviat şi lăsaţi ca El să transforme incertitudinea voastră în forţă pozitivă pentru voi şi pentru ceilalţi. Nu vă fie frică să-i iubiţi pe toţi, prieteni şi duşmani, pentru că în iubirea trăită se află forţa şi comoara celui care crede!

Fecioara Maria şi Sfânta Familie, care au trăit pe acest pământ binecuvântat, să lumineze inimile noastre şi să vă binecuvânteze pe voi şi iubitul Egipt care, în zorii creştinismului, a primit evanghelizarea sfântului Marcu şi a dat de-a lungul istoriei numeroşi martiri şi o mare ceată de sfinţi şi de sfinte!

Al Massih Kam / Bilhakika kam! – Cristos a înviat / Adevărat a înviat!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Benedict al XVI-lea, Cateheză, Audienţa generală de miercuri 11 aprilie 2007.

[2] Exclamă sfântul Efrem: „Dar smulgeţi masca ce acoperă ipocritul şi voi nu vă veţi vedea decât putreziciune” (Serm.). „Vai de cel care este cu inimă dublă!” – spune Ecleziasticul (2,14 Vulgata).

lecturi: 9.