Model de bărbat şi de tată

În sărbătoarea sfântului Iosif

De Jean-François Noël

La începutul evangheliei lui Matei se învaţă câteva fapte referitoare la viaţa lui Iosif, viitorul tată al lui Isus: cel puţin două decizii dificile de luat pentru un bărbat care urmează să devină soţ şi tată, sau care cel puţin aşa ar vrea. Naşterea pruncului este marcată, de fapt, de două momente de violenţă extremă care, de fiecare dată, ameninţă direct viaţa sa; unul, încă înainte de naşterea sa, adică repudierea mamei sale, şi celălalt este masacrul decis de Irod. Lectura teologică scoate în evidenţă că viaţa lui Mesia este marcată încă de la început de ciocnirea cu moartea. Citind mai atent textul, ne putem întreba totuşi cum au fost depăşite acele curse şi graţie cui.

Totul se sprijină pe acel verset care rămâne, orice s-ar spune, destul de enigmatic: "Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: «Iosif, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta»".

Trebuie citită aici numai o intervenţie magică a divinului, care a fost cuvântul de ordine al atâtor interpretări moralizatoare? Graţie cărora Iosif a fost considerat îndelung o figură palidă, fără consistenţă, faţă de soţia sa luminoasă, şi mai mult încă faţă de fiul divin. Ei bine, nu se poate nega că Evanghelia, tocmai prin zămislirea feciorelnică a lui Isus, conferă maternităţii Mariei o valoare aşa de universală şi transcendentă încât o face să devină nu numai mama tuturor oamenilor, ci şi a lui Dumnezeu. Pentru ce paternitatea lui Dumnezeu n-a fost tratată în acelaşi mod? Deciziile cele mai importante Iosif le-a luat în cursul "viselor". Dar oare e adevărat? Dumnezeu, Tată, având aşa de puţină încredere în om, i-ar fi luat complet locul, până acolo încât să facă din el un instrument total pasiv? Nu cred. Deci trebuie să reluăm cu atenţie lectura textului şi să dezminţim interpretările prea grăbite.

Chiar înainte de partea "viselor" care ne fac să fim suspicioşi cu privire la capacitatea lui Iosif de a fi un tată adevărat, aşadar de a şti să ia deciziile necesare când ceea ce are mai drag este ameninţat, se poate citi: "Iosif, soţul ei, fiind drept... a vrut să o lase în ascuns". În ascuns? Asta înseamnă că Iosif se depărtează de ceea ce era prescris în timpul său. Şi această primă decizie a fost luată fără nicio intervenţie divină. Să ne întoarcem la context: acea tânără, de care Iosif este în mod verosimil îndrăgostit, pentru că este scris că era logodnica sa, ceea ce presupune o recunoaştere publică, este însărcinată. Legea prescrie repudierea publică. Faptele sunt incontestabile, legea este clară şi fără apel. Cealaltă dreptate - un om "drept" - care este cea interioară, intră în conflict cu aceea a oamenilor. Desigur, Iosif decide să aplice legea, dar fără violenţă. Este primul său act de dezarmare, aşa de discret încât nimeni nu-l va observa nici nu-l va critica. Totuşi, această primă mişcare, aşa de fragilă, aşa de intimă, ascunde o forţă incredibilă. Forţa unui "nu" care se opune unei dreptăţi umane.

Este primul act de dezarmare de violenţa pe care-l descrie linia călăuzitoare a Evangheliei, care merge de la această primă decizie până la moartea lui Cristos pe cruce, ultima dezarmare de aceeaşi violenţă. Este vorba, că le place sau nu defăimătorilor, de o adevărată decizie de bărbat şi de tată. Ca şi cum tocmai ar fi trecut primul său examen de paternitate, iar Dumnezeu ar şti că în sfârşit poate să se bazeze pe el şi să-i încredinţeze sfânta familie. Expresia "în ascuns", care vrea să traducă termenul grec láthra, este potrivit şi ne permite să recitim în mod diferit chestiunea viselor, şi să nu le mai vedem ca simple fantasmagorii mistice.

Iosif este un om drept, nu numai în sensul că respectă legea, ci şi că este un om care se confruntă cu ceea ce are înăuntru: acel "cugetând el la acestea" constituie tocmai baza desfăşurării conştiinţei sale. Se eliberează de violenţa dreptăţii umane şi se debarasează de propria violenţă, care ar fi să trădeze ceea ce simte faţă de Maria. Se depărtează de violenţă, oricât de justificată ar fi, şi alege să rămână fidel faţă de el însuşi în faţa a ceea ce simte faţă de ea.

Acest om ascultă conştiinţa sa. Şi mai ales rămâne de veghe. Nu a cedat glasurilor externe, a rămas vigilent. Ceea ce simte îi permite să nu asculte în parte de oameni. Iosif, prin această primă decizie, este invitat să reintre în el însuşi, chiar dacă simte numai un prim foşnet al propriei conştiinţe. Dar îi este suficient. Istoria lui Isus, şi apoi cea a mântuirii omenirii, se întemeiază pe un vârf de ac. Iosif a deschis poarta, a mers în acel loc de intimitate aşa de intim încât este mai interior decât orice intimitate, cum spune sfântul Augustin. Ei bine, tocmai acesta este locul pe care lui Dumnezeu îi place să-l frecventeze, acolo începe totul, acolo se poate simţi conversaţia veşnică neîntreruptă dintre Dumnezeu şi creatura sa făcută după imaginea sa. "Înainte de a te forma în sânul matern, eu te cunoşteam", spune profetul Ieremia (Ier 1,5).

Evanghelia, în sobrietatea sa obişnuită, cu precizia de imagini şi pudoarea care o caracterizează, nu poate decât să vorbească "despre înger care apare în vis", pentru a descrie acea întâlnirile de la marginile conştiinţei omului. Conştiinţă căreia Dumnezeu, fără a adăuga şi fără a impune nimic, îi revelează ceea ce avea în sine încă de la început, dar pe care n-ar fi putut s-o admită fără vizita sa. "Reintrat în mine însumi, sub călăuzirea ta, am intrat în intimitatea inimii mele" (Sfântul Augustin, Confesiuni, VII, 16). Ceea ce simte faţă de Maria, care este mai puternic decât cei teama de a fi fost trădat, îi aparţine numai lui. Acesta este mesajul îngerului: "nu te teme"... a doua dezarmare.

Iosif era singur. Contrar lui Iob, nu era înconjurat de cei mai mari teologi gata să-l sfătuiască. Şi de altfel este suficient a citi cartea lui Iob pentru a înţelege ceea ce gândeşte despre acei consilieri aparent înţelepţi. După ce a amânat îndelung, Iob va decide şi el să rămână fidel propriei conştiinţe; conştiinţă care urlă, împotriva oricărei aşteptări şi a oricărei logici, să se bazeze pe radicala sa nevinovăţie şi pe corectitudinea conştiinţei sale. Acelaşi lucru este valabil pentru Iosif şi pentru orice om care se pregăteşte pentru această călătorie intimă. Există cineva în adâncul acelei intimităţi... cineva care va permite să descopere ceea ce se ascunde acolo, nu pentru a fi ignorat de om, ci pentru a se proteja de zgomotul şi de raţiunea lumii. Ca şi cum conştiinţa deplină a omului s-ar putea deschide numai printr-o întâlnire. Iosif trebuia să întâlnească acolo ceea ce simţea faţă de Maria, care, ca un val, avea să risipească toate ameninţările şi avea să se demonstreze mai puternică decât moartea. Trebuia să se îndepărteze şi de glasurile lumii care îi prescriau s-o repudieze, pentru a coborî în acel loc aşa de profund încât să se asemene cu un vis, dar care revelează realităţile cele mai adevărate. Acele realităţi care zdruncină credinţele convenţionale pentru a-l determina pe om, împotriva oricărei aşteptări, "să se încreadă în ele". A se logodi - ceea ce revelează că adevărata credinţă nu este suma raţională a credinţelor, ci ceea ce însufleţeşte viaţa de intimitate - devine asumarea unei convingeri aşa de definitive încât e suficient a se conforma ei. Şi Iosif a făcut aşa cum i-a prescris îngerul, a dominat frica şi a luat la el pe mamă şi pe prunc. Şi astfel a devenit tată.

Aşadar trezirea unei conştiinţe nu depinde de un sfat, ci de o întâlnire, de o vizită.

Să reluăm câteva puncte principale pe care textul ni le oferă cu sobrietate, cerând îngăduinţă pentru dezvoltările şi extinderile la care-l vom supune.

Maria este "logodită cu Iosif". O alegere, un angajament, o promisiune făcută unul altuia care se înscrie în castitatea magnifică a dorinţei iubitoare. Şi trebuie înţeleasă castitate nu ca abstinenţă, retragere, ci ca o deschidere mai mare, a învăţa să se dăruiască pentru ca celălalt să devină primul şi ultimul meu gând. Acest angajament promovează ceea ce are fiecare înăuntru, pune pe primul loc ceea ce dorinţa sexuală face să se întrevadă abia, dorinţa iubitoare speră şi dorinţa de a fi vii recunoaşte. Busola tulburată a inimii lor, a inimii lor profunde, a găsit semnalul şi încet-încet barca poate să-şi întindă propriile pânze, să închidă comunicările şi să înainteze în larg. "Iubitul meu este pentru mine şi eu pentru el". Ceea ce se întâmplă este de neuitat şi incredibil. Niciun efort de amintire. Fiecare gând îndreptat de acum spre această împlinire satisface aşteptările cele mai ascunse. Tot acest gând locuieşte liniştit în inima a doi logodnici, surprinşi ei înşişi de naturaleţea cu care acea nouă realitate a găsit propriul loc. Ceea ce îi face să creadă că erau promişi unul altuia. Au dreptate să recunoască aici o promisiune divină, chiar dacă greşesc cu privire la intervenţia sa. Dumnezeu nu adaugă nimic naturii, o predispune pentru ca ea să poată primi lucrul la care este destinată.

"Înainte ca ei să fi fost împreună...". Aparenţele, convenţiile, regulile vor acoperi fecioria emoţiei lor şi a naşterii lor reciproce. Modalitatea răului este de a masca, de a înşela şi de a ne înşela. Şi mai ales, de a ne face să rămânem la suprafaţa evenimentelor, de a ne face să uităm profunzimea... de a tulbura raţiunea noastră care, pierzând rădăcinile sale, se agaţă de ramurile opiniei lumii. Iosif este agitat, dar ceva în el rezistă şi se adaptează să recunoască inevitabilul. Modalitatea extraordinarului este de a capta nu numai viziunea, ci şi gândirea. Gândire ţinută prizonieră de claritatea vinei. Nu că Iosif pune la îndoială ceea ce ochii săi văd şi constată, este că nu poate fi doborât complet de violenţa acuzei. Ca o fidelitate secretă, care s-ar putea considera nebună, şi care permite să sustragă de la această ieşire din el însuşi o parte intimă. Pentru că este de neuitat: "A vrut să o lase în ascuns".

"Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis". Inima grea şi tristă nu este de acord cu violenţa acuzei. Aşa cum va face după câţiva ani fiul său atunci când, în faţa unui delict flagrant de adulter, aplecându-şi privirea spre pământ pentru a scrie câteva cuvinte misterioase despre milostivire, va încerca să dezarmeze satisfacţia înşelătoare a celor care se cred nevinovaţi şi dublează violenţa pentru a masca vinovăţia lor. Iosif pune în siguranţă partea intimă, partea promisă acelei femei... dorinţa sa, răstignită, este intactă, dar fără răspuns. Cred că a pierdut-o pe cea cu care s-a logodit dar nu poate uita forţa dorinţei sale, care rămâne la marginile conştiinţei sale. Se poate regăsi şi poate s-o regăsească. Nu o uitase, era pur şi simplu învăluită, ascunsă înlăuntrul său. Spiritul său revigorat de prospeţimea dorinţei sale acceptă non-răspunsul, inimaginabilul. Şi primeşte provocare. De ce un înger? Pentru a-l convinge pe sărmanul Iosif că, închis în mâlul omenităţii prea umane, nu poate să meargă dincolo de inexplicabil? Nu recunosc aici modul de a proceda propriu al lui Dumnezeu. Acesta şi-ar permite din când în când să dea un ghiont mai autoritar succesiunii evenimentelor din lume? Există o altă cale. Îngerul, profitând de această primă dezarmare pe care Iosif a decis-o singur, pentru a respecta ceea ce simte faţă de Maria, devine cel care-l determină să se depăşească pe sine însuşi. Ca într-o luptă, care o aminteşte pe aceea a lui Iacob şi a îngerului, care se aseamănă cu o îmbrăţişare şi în acelaşi timp cu o luptă, îngerul îl determină pe Iosif să se privească înăuntru pentru a regăsi ceea ce nu uitase niciodată, ci numai ascunsese. Sfântul Paul va exprima în mod diferit această vizită a îngerului la Iosif, pentru că tocmai despre o vizită este vorba, când va scrie cu o intuiţie unică: "Ceea ce Duhul spune duhului"

(După L'Osservatore Romano, 19 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.