|
A patra predică de Postul Mare 2017 a părintelui Raniero Cantalamessa Duhul Sfânt ne introduce în misterul învierii lui Cristos Am reflectat în primele două meditații de Postul Mare despre Duhul Sfânt care ne introduce la adevărul deplin despre persoana lui Cristos, făcându-ne să-l proclamăm Domn și Dumnezeu adevărat. În ultima meditație am trecut de la cine este Cristos la ce face Cristos, de la persoana sa la acțiunea sa, și îndeosebi cu privire la misterul morții sale răscumpărătoare. Astăzi ne propunem să medităm despre misterul învierii sale și al învierii noastre. Sfântul Paul atribuie în mod deschis învierea lui Isus din morți lucrării Duhului Sfânt. Spune că Isus Cristos a fost „rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei, prin învierea din morți” (Rom 1,4). În Cristos a devenit realitate marea profeție a lui Ezechiel despre Duhul care intră în oasele uscate, le învie din mormintele lor și face dintr-o multitudine de morți „o armată mare, nemărginită” de înviați la viață și la speranță (cf. Ez 37,1-14). Dar nu aceasta este linia pe care aș vrea s-o urmez în meditația mea. A face din Duhul Sfânt principiul inspirator al întregii teologii (intenția așa-numitei teologii a celui de-al treilea articol!) nu înseamnă a-l introduce cu forța pe Duhul Sfânt în fiecare afirmație, numindu-l în orice moment. N-ar fi în natura Mângâietorului care, ca aceea a luminii, este de a lumina orice lucru rămânând El însuși, ca să spunem așa, în umbră, ca în culise. Mai mult decât a vorbi „despre” Duhul Sfânt, teologia celui de-al treilea articol constă în a vorbi „în” Duhul Sfânt, cu tot ceea ce comportă această simplă schimbare de prepoziție.
Să spunem înainte de toate ceva despre învierea lui Cristos ca fapt „istoric”. Putem defini învierea un eveniment istoric, în sensul obișnuit al acestui termen, adică realmente petrecut, adică în sensul în care istoric se opune lui mitic și lui legendar? Pentru a ne exprima în termenii dezbaterii recente: Isus a înviat numai în kerigma, adică în vestirea Bisericii (așa cum a afirmat cineva urmându-l pe Rudolf Bultmann), sau în schimb a înviat și în realitate și în istorie? De asemenea: a înviat El, persoana lui Isus, sau a înviat numai cauza sa, în sensul metaforic în care a învia înseamnă a supraviețui, sau a fi victorios al unei idei, după moartea celui care a propus-o? Așadar să vedem în ce sens există și o abordare istorică a învierii lui Cristos. Nu pentru că vreunul dintre noi are nevoie aici să fie convins de acest lucru, ci, așa cum spune Luca la începutul Evangheliei sale, „pentru ca să ne putem da seama de soliditatea învățăturilor pe care le-am primit” (cf. Lc 1,4) și pe care le transmitem altora. Credința discipolilor, afară de câteva excepții (Ioan, femeile pioase), nu rezistă la încercarea sfârșitului său tragic. Cu pătimirea și moartea, întunericul acoperă toate. Starea lor sufletească transpare din cuvintele celor doi discipoli de la Emaus: „Noi speram că el este… dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri” (Lc 24,21). Suntem într-un punct mort al credinței. cazul Isus este considerat închis. Acum – tot în rolul de istorici – să mergem la câțiva ani, ba chiar la câteva săptămâni după. Ce întâlnim? Un grup de oameni, același care a fost alături de Isus, care repetă, cu glas tare, că Isus din Nazaret este Mesia, Domnul, Fiul lui Dumnezeu; că este viu și că va veni să judece lumea. Cazul lui Isus nu numai că s-a redeschis, ci este dus în scurt timp la o dimensiune absolută și universală. Acel om îl interesează nu numai poporul lui Israel, ci pe toți oamenii din toate timpurile. „Piatra aruncată de zidari – spune sfântul Petru – a devenit piatră din capul unghiului” (1Pt 2,4), adică început al unei umanități noi. De acum înainte, că se știe sau nu, nu există niciun alt nume dat oamenilor sub cer, în care este posibil să fim mântuiți, decât cel al lui Isus din Nazaret (cf. Fap 4,12). Ce anume a determinat o asemenea schimbare prin care aceiași oameni care mai înainte l-au tăgăduit pe Isus sau au fugit, acum spun în public aceste lucruri, întemeiază Biserici și se lasă chiar închiși, biciuiți, uciși pentru El? Ei ne dau, în cor, acest răspuns: „A înviat! L-am văzut!”. Ultimul act pe care-l poate face istoricul, înainte de a ceda cuvântul credinței este să verifice acel răspuns. Învierea este un eveniment istoric, în sens foarte deosebit. Ea este la limita istoriei, ca acel fir care desparte marea de uscat. Există înăuntru și în afară în același timp. Cu ea, istoria se deschide la ceea ce este dincolo de istorie, la escatologie. Deci, într-un anumit sens, este ruptura istoriei și depășirea ei, așa cum creația este începutul ei. Asta face în așa fel încât învierea este un eveniment în el însuși nemărturisibil și neinteligibil cu categoriile noastre mentale care sunt legate toate de experiența timpului și spațiului. Și de fapt, nimeni nu asistă la clipa în care Isus învie. Nimeni nu poate spune că l-a văzut pe Isus înviind, ci numai că l-a văzut înviat. Așadar, învierea se cunoaște a posteriori, după aceea. Așa cum este prezența fizică a Cuvântului în Maria care demonstrează faptul că s-a întrupa, tot așa prezența lui Cristos în comunitate, atestată de apariții, demonstrează că a înviat. Asta explică faptul că niciun istoric profan nu vorbește despre înviere. Tacitus, care deși amintește moartea „unui anumit Cristos” pe timpul lui Ponțiu Pilat[1], nu spune nimic despre înviere. Acel eveniment nu avea relevanță și sens decât pentru cel care experimenta consecințele sale, în sânul comunității. Așadar în ce sens vorbim despre o abordare istorică a învierii? Ceea ce se oferă considerației istoricului și îi permite să vorbească despre înviere sunt două fapte: primul, credința neprevăzută și inexplicabilă a discipolilor, o credință așa de tenace încât rezistă chiar și la încercarea martiriului; al doilea, explicația acestei credințe pe care ne-au lăsat-o cei interesați. A scris un exeget eminent: „În momentul decisiv, când Isus a fost prins și executat, discipolii nu nutreau nicio așteptare a unei învieri. Ei au fugit și au considerat terminat cazul lui Isus. Deci a trebuit să intervină ceva care în puțin timp, nu numai că a provocat schimbarea radicală a stării lor sufletești, ci i-a dus și la o activitate cu totul nouă și la întemeierea Bisericii. Acest „ceva” este nucleul istoric al credinței Paștelui”[2]. A fost notat pe bună dreptate că, dacă se neagă caracterul istoric și obiectiv al învierii, nașterea credinței și a Bisericii ar deveni un mister și mai inexplicabil al învierii înseși: „Ideea că edificiul impunător al istoriei creștinismului este ca o piramidă enormă pusă în echilibru pe un fapt nesemnificativ este cu siguranță mai puțin credibilă decât afirmația că întregul eveniment – adică realitatea de fapt plus semnificația inerentă ei – a ocupat realmente un loc în istoria comparabilă cu acel pe care i-l atribuie Noul Testament”[3]. Așadar care este punctul de sosire al cercetării istorice referitoare la înviere? Putem să-l percepem în cuvintele discipolilor de la Emaus. Câțiva discipoli, în dimineața de Paști, au mers la mormântul lui Isus și au găsit că lucrurile erau așa cum le-au povestit femeile, care au mers înaintea lor, „dar pe el nu l-au văzut” (cf. Lc 24,24). Și istoria merge la mormântul lui Isus și trebuie să constate că lucrurile sunt așa cum au spus martorii. Însă pe El, pe Cel Înviat, nu-l vede. Nu este suficient a constata istoric faptele, trebuie „văzut” Cel Înviat, și asta n-o poate da istoria, ci numai credința[4]. Cine ajunge alergând de pe uscat pe malul mării trebuie să se oprească dintr-o dată; poate să meargă mai departe cu privirea, dar nu cu picioarele.
Trecând de la istorie la credință, se schimbă și modul de a vorbi despre înviere. Limbajul Noului Testament și al liturgiei Bisericii este un limbaj asertiv, apodictic, care nu se întemeiază pe demonstrații dialectice. „Dar acum, Cristos a înviat din morți” (1Cor 15,20), spune Paul. Aici suntem de acum pe planul credinței, nu mai suntem pe planul demonstrației. Este ceea ce numim kerygma. „Scimus Christum surrexisse a mortuis vere”, cântă liturgia în ziua de Paști: „Noi o știm: Cristos a înviat cu adevărat”. Nu numai că noi credem, dar crezând, știm că așa este, suntem siguri de asta. Dovada cea mai sigură a învierii vine după ce, nu înainte, s-a crezut, pentru că atunci se experimentează că Isus este viu. Dar ce este învierea considerată din punctul de vedere al credinței? Este mărturia lui Dumnezeu cu privire la Isus Cristos. Dumnezeu Tatăl care, în viață, deja l-a acreditat pe Isus din Nazaret cu minuni și semne, acum a pus un sigiliu definitiv la recunoașterea sa, înviindu-l din morți. În discursul din Atena, sfântul Paul formulează astfel acest lucru: „Dumnezeu a dat garanție tuturor prin aceea că l-a înviat din morți” (Fap 17,31). Învierea este puternicul „da” al lui Dumnezeu, „Amin”-ul său rostit cu privire la viața Fiului său Isus. Moartea lui Cristos nu era, în ea însăși, suficientă pentru a mărturisi adevărul cauzei sale. Mulți oameni – avem o dovadă tragică în zilele noastre – mor pentru cauze greșite, ba chiar pentru cauze rele. Moartea lor nu a făcut adevărată cauza lor; a mărturisit doar că ei credeau în adevărul ei. Moartea lui Cristos nu este garanția adevărului său, ci a iubirii sale, de vreme ce „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Numai învierea constituie sigiliul autenticității divine a lui Cristos. Iată de ce Isus, aceluia care îi cerea un semn, i-a răspuns: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica” (In 2,18 șu) și în alt loc spune: „O generație rea și adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona”, care după trei zile în pântecele peștelui revede lumina (Mt 16,4). Paul are dreptate să edifice pe înviere, ca pe fundamentul său, întregul edificiu al credinței: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința voastră. Iar noi suntem găsiți martori falși ai lui Dumnezeu… Suntem cei mai vrednici de milă dintre toți oamenii” (1Cor 15,14-15.19). Se înțelege pentru ce sfântul Augustin poate spune că „credința creștinilor este învierea lui Cristos”. Faptul că Cristos a murit îl cred toți, și păgânii, dar că a înviat, numai creștinii îl cred, și nu este creștin cel care nu crede asta[5].
Până aici semnificația apologetică a învierii lui Cristos, adică menită să stabilească autenticitatea misiunii lui Cristos și legitimitatea pretenției sale divine. La ea trebuie adăugată o cu totul altă semnificație pe care am putea-o numi misterică sau mântuitoare, deoarece ne privește și pe noi cei care credem. Învierea lui Cristos ne privește și este un mister „pentru noi”, deoarece întemeiază speranța învierii noastră înseși din morți: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morți locuiește în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morți va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuiește în voi” (Rom 8,11). Credința într-o viața de dincolo apare, în manieră clară și explicită, numai la sfârșitul Vechiului Testament. Cartea a doua a Macabeilor constituie mărturia cea mai avansată: „După ce vom muri – exclamă unui dintre cei șapte frați ucis sub Antioh – (Dumnezeu) ne va învia la viață nouă și veșnică” (cf. 2Mac 7,1-14). Însă această credință nu se naște dintr-o dată, din nimic; se înrădăcinează în mod vital în toată revelația biblică precedentă, a cărei încheiere așteptată și, ca să spunem așa, rodul cel mai copt, le reprezintă. Mai ales două certitudini au stimulat la această concluzie: certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu și cea a insuficienței și a nedreptății răsplății pământești. Apărea tot mai evident – în special după experiența exilului – că soarta celor buni în această lume este de așa natură încât, fără speranța unei răsplăți diferite a celor drepți după moarte, ar fi imposibil să nu cadă în disperare. De fapt, în această viață totul se întâmplă în același mod celui drept și celui păcătos, atât fericirea cât și nenorocirea. Cartea lui Qohelet reprezintă exprimarea cea mai clară a acestei concluzii amare (cf. Qoh 7,15). Gândirea lui Isus cu privire la această temă este exprimată în discuția cu saduceii cu privire la cazul femeii care a avut șapte soți (Lc 20,27-38). Bazându-se pe revelația biblică mai antică, aceea mozaică, ei nu au acceptat învățătura despre învierea morților pe care o considerau o noutate. Făcând referință la legea leviratului (Dt 25: femeia rămasă văduvă, fără copii băieți, este luată în căsătorie de cumnat), ei imaginează cazul limită al unei femei care a trecut, în acest mod, prin șapte soți. La sfârșit, fiind siguri că au demonstrat absurditatea învierii, întreabă: „Această femeie, la înviere, a cui soție va fi?”. Fără a se depărata de terenul ales de adversari, cu puține cuvinte, Isus mai întâi dezvăluie unde este eroarea saduceilor și o corectează, apoi dă credinței în înviere întemeierea sa cea mai profundă și mai convingătoare. Isus se pronunță cu privire la două lucruri: la modul și la faptul învierii. Cât privește faptul că va exista o înviere a morților, Isus amintește episodul tufișului arzând unde Dumnezeu se proclamă „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob”. Dacă Dumnezeu se proclamă „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob”, când Abraham, Isaac și Iacob au murit de generații, și dacă, pe de altă parte, „Dumnezeu este Dumnezeul celor vii și nu al celor morți”, atunci înseamnă că Abraham, Isaac și Iacob sunt vii pe undeva! Mai mult decât pe răspunsul lui Isus dat saduceilor, credința în înviere se întemeiază însă pe faptul învierii sale din morți. „Iar dacă se vestește că Cristos a înviat din morți, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morți? Iar dacă nu există înviere din morți, nici Cristos nu a înviat” (1Cor 15,12-13). Este absurd să ne gândim la un trup, al cărui cap domnește glorios în cer și al cărui trup putrezește veșnic pe pământ sau se termină în nimic. Credința creștină în învierea din morți răspunde, de altfel, dorinței celei mai instinctive a inimii umane. Noi – spune Paul – nu vrem să fim despuiați de trupul nostru, ci reîmbrăcați, adică nu vrem să supraviețuim numai cu o parte a ființei noastre – sufletul –, ci cu tot eu-l nostru, suflet și trup; de aceea, nu dorim ca trupul nostru muritor să fie distrus, ci „să fie absorbit de viață” și să se îmbrace, el însuși, în nemurire (cf. 2Cor 5,1-5; 1Cor 15,51-53). Noi avem în această viață numai o promisiune a vieții veșnice: avem și „primele roade” și „garanția”. N-ar trebui niciodată să se traducă termenul grec arrabôn folosit de sfântul Paul cu privire la Duhul (2Cor 1,22; 5,5; Ef 1,14) cu „garanție” (pignus), ci numai cu arvună (arra). Sfântul Augustin a explicat bine diferența. Garanția, spune el, nu este începutul plății, ci este ceva ce este dat în așteptarea plății; odată efectuată plata, garanția este restituită. Nu așa este arvuna. Ea nu este restituită în momentul plății, ci este completată. Deja face parte din plată. „Dacă Dumnezeu, prin Duhul său, ne-a dat ca arvună iubirea, când ne va fi dată toată realitatea, oare ne va fi luată arvuna? Nu, desigur, dar ceea ce a dat deja va completa”[6]. Așa cum „primele roade” anunță recolta deplină și sunt parte din ea, tot așa arvuna este parte a posesiei depline a Duhului. „Duhul care locuiește în noi” (cf. Rom 8,11), mai mult decât nemurirea sufletului, asigură, după cum se vede, continuitatea dintre viața noastră prezentă și cea viitoare. Cu privire la modul învierii, tot în acea ocazie Isus afirmă condiția spirituală a celor înviați: „Cei considerați vrednici să dobândească lumea cealaltă și învierea din morți nu se vor însura și nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor și sunt fii ai lui Dumnezeu” (Lc 20,35). S-a încercat să se ilustreze trecerea de la condiția pământească la cea de înviați cu exemple luate din natură: sămânța din care îmbobocește copacul, natura moartă iarna care învie primăvara, larva care se transformă în fluture. Paul se limitează să spună: „Se seamănă în putrezire și se învie în neputrezire; se seamănă în necinste și se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune și se învie în putere; se seamănă un trup fizic și se învie un trup spiritual” (1Cor 15,42-44). Adevărul este că tot ceea ce se referă la condiția noastră în lumea cealaltă rămâne un mister de nepătruns; nu pentru că Dumnezeu ar fi voit să-l țină ascuns, ci pentru că, așa constrânși cum suntem să gândim fiecare lucru în categoriile timpului și spațiului, ne lipsesc instrumentele pentru a ne-o reprezenta. Veșnicia nu este o entitate care există aparte și care să se poată defini în ea însăși, ca și cum ar fi un timp alungit la infinit. Ea este modul lui Dumnezeu de a fi. Veșnicia este Dumnezeu! A intra în viața veșnică înseamnă pur și simplu a fi admiși, prin har, să împărtășim modul lui Dumnezeu de a fi. Toate acestea n-ar fi fost posibile dacă veșnicia n-ar fi intrat mai înainte în timp. În Cristos înviat și grație Lui noi putem îmbrăca modul lui Dumnezeu de a fi. Sfântul Paul își reprezintă ceea ce îl așteaptă după moarte ca un „a merge să fie cu Cristos” (Fil 1,23). Același lucru se deduce din cuvântul lui Isus spus tâlharului cel bun: „Astăzi vei fi cu mine în paradis” (Lc 23,43). Paradisul înseamnă a fi „cu Cristos, ca „împreună-moștenitori” ai săi. Viața veșnică este o unire a mădularelor cu capul, a face „masă” cu El în glorie, după ce am fost uniți cu El în suferință (Rom 8,17). O simpatică poveste relatată de un scriitor german modern ne ajută să ne dăm un sens al vieții veșnice mai mult decât toate tentativele de explicație rațională. Într-o mănăstire medievală trăiau doi călugări legați între ei de profundă prietenie spirituală. Unul se numea Rufus și celălalt Rufinus. În tot timpul lor liber nu făceau altceva decât să încerce să-și imagineze și să descrie cum va fi viața veșnică în Ierusalimul ceresc. Rufus care era maistru constructor și-l imagina ca o cetate cu porți de aur, ornată cu pietre prețioase; Rufinus care era organist, ca o cetate care răsună în întregime de melodii cerești. La sfârșit au făcut un pact: cel dintre ei care va muri primul se va întoarce în noaptea următoare pentru a-l asigura pe prieten că lucrurile erau chiar cum și le imaginaseră. Ar fi fost suficient un cuvânt. Dacă era așa cum și-au imaginat, va spune simplu: taliter!, adică așa este; dacă – lucru complet imposibil – ar fi fost diferit, va spune: aliter!, este altfel! Într-o seară, în timp ce era la orgă, inima lui Rufinus a încetat să mai bată. Prietenul Rufus a vegheat tremurând toată noaptea care a urmat, dar nimic; a așteptat în privegheri și posturi timp de mai multe săptămâni și luni și în sfârșit, la aniversarul morții lui Rufinus, iată că într-o rază de lumină intră în chilia sa prietenul. Văzându-l că tace, îl întreabă el, fiind sigur de răspunsul afirmativ: taliter? „Așa este, nu?”. Dar prietenul dă din cap în semn negativ. Disperat, îi strigă atunci: Aliter? „Este altfel?”. Din nou un semn negativ făcut cu capul. Și în sfârșit de pe buzele închise ale prietenului ies, ca într-o suflare, două cuvinte: Totaliter aliter! „Este cu totul altceva!”. Rufus înțelege într-o clipă că cerul este infinit mai mult decât își imaginaseră ei, că nu se poate descrie și după un anumit timp moare și el, din dorința de a ajunge acolo[7]. Faptul este o legendă, însă conținutul este deosebit de biblic. „Ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu a ajuns ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9). Sfântul Simeon, Noul Teolog, unul dintre sfinții cei mai iubiți în Biserica ortodoxă, a avut într-o zi o viziune; era sigur că l-a contemplat pe Dumnezeu în persoană și, fiind sigur că nu poate exista nimic mai mare și radios decât ceea ce a văzut, a spus: „Dacă cerul nu este decât asta, îmi este îndeajuns!”. Domnul i-a răspuns: „Ești într-adevăr meschin, dacă te mulțumești cu aceste bunuri, pentru că, în raport cu bunurile viitoare, ele sunt ca un cer pictat pe hârtie în comparație cu cerul adevărat”[8]. Când se vrea să se traverseze un braț de mare, spunea sfântul Augustin, lucrul cel mai important nu este să se stea pe mal și să se scruteze cu privirea pentru a vedea ce este pe malul celălalt, ci este să se urce în barcă pentru a merge pe malul acela. Și pentru noi lucrul cel mai importat nu este să speculăm despre cum va fi viața noastră veșnică, ci să facem lucrurile care știm că ne duc la ea[9]. Fie ca ziua noastră de astăzi să fie un mic pas spre ea. Traducere de pr. Mihai Pătrașcu Note: [1] Tacitus, Anale 25. [2] Martin Dibelius, Iesus, Berlin 1966, pag. 117. [3] Charles H. Dodd, History and the Gospel, London 1964, pag. 76 (ed. italiană Storia ed Evangelo, Brescia 1976, pag. 87). [4] Cf. Søren Kierkegaard, Jurnal, X, 4, A, 523. [5] Cf. Sfântul Augustin, Enarr. in Psalmos, 120, 6 (CCL, 40, pag. 1791). [6] Sfântul Augustin, Discursuri, 23, 9 (CC 41, pag. 314). [7] H. Franck, Der Regenbogen. Siebenmalsieben Geschichten, Leipzig 1927. [8] Sfântul Simeon Noul Teolog, A doua rugăciune de mulțumire (SCh 113, pag. 350). [9] Sfântul Augustin, Treimea, IV,15,30; Confesiuni, VII, 21. lecturi: 13.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |