Biserica drept sacrament

De Edward McNamara

În rubrica sa de liturgie, părintele Edward McNamara LC, profesor de liturgie şi decan de teologie la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma, răspunde în această săptămână la întrebarea din partea unui cititor din Ghana.

Cum de Biserica este considerată un sacrament? - A.A., Wiaga, Ghana.

A răspunde la această întrebare este o frumoasă provocare, aproape că ar cere un tratat. Totuşi, voi încerca să fiu sintetic.

Când se vorbeşte despre această temă, cea mai mare parte a persoanelor fac referinţă la Conciliul al II-lea din Vatican. Documentul conciliului cu privire la liturgie, Sacrosanctum Concilium, stabileşte la nr. 5: "Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu, prefigurată în faptele măreţe ale Domnului, săvârşite cu poporul Vechiului Testament, a fost îndeplinită de Cristos Domnul, mai ales prin misterul pascal al fericitei sale pătimiri, al învierii şi al înălţării glorioase, mister prin care, «murind, a nimicit moartea noastră şi, înviind, ne-a redobândit viaţa»; căci din coasta lui Cristos dormind pe cruce, s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici".

În Lumen gentium, constituţia dogmatică a conciliului despre Biserică, acest concept este reafirmat la nr. 9: "Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credinţă privesc spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii şi Principiul unităţii şi al păcii, şi a constituit Biserica spre a fi pentru toţi şi pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare. Trebuind să se răspândească pretutindeni, ea intră în istoria oamenilor, dar depăşeşte totodată timpurile şi frontierele popoarelor [...]".

Puţin după aceea, la nr. 48, se face referinţă explicită la Biserică drept "sacrament de mântuire universală".

Totuşi ar fi o eroare să credem că acest concept de Biserică drept sacrament a apărut numai în anii '60. Sfintele Scripturi descriu misterul - un termen care uneori practic este folosit ca sinonim al latinescului sacramentum - Bisericii spunând că "... sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi" (1Cor 3,16); şi că prezenţa lui Dumnezeu se manifestă în Biserica sa (Lc 12,32; Mc 4,26-29). Misterul Trupului lui Cristos (1Cor 12,1 şu) se prezintă prin imagini concrete ca turma, viţa, edificiul, templul, mireasa.

Părinţii Bisericii descriu această realitate şi cu metafore semnificative. Didahia (scrisă între 90 şi 120 d.C) vorbeşte despre "mister cosmic al Bisericii". Sfântul Ciprian (mort în 258) defineşte Biserica "imens mister de mântuire" şi sfântul Augustin (354-430) se referă la asta ca la "admirabilul sacrament născut din coasta lui Cristos", aşa cum este citat mai sus în nr. 5 din Sacrosanctum Concilium.

Şi în liturgie găsim diferite exemple. O rugăciune, atribuită de unii sfântului papă Leon cel Mare (390-461) şi găsită în manuscrisul gelazian din 750, defineşte Biserica sacramentul minunat prin care este continuată lucrarea de răscumpărare şi lumea, reînnoită, se întoarce la destinul său primar. Cu alte cuvinte, Biserica, fiind nouă creaţie a lui Cristos, trebuie să fie sacramentul care conduce din nou lumea la proiectul originar al lui Dumnezeu.

Cu venirea teologiei scolastice, conceptul de Biserică drept sacrament a fost întunecat o anumită perioadă, cu toate că ideea a fost apoi treptat recuperată în cursul secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Tema a fost tratată profund din partea mai multor teologi în deceniile precedente Conciliului al II-lea din Vatican.

Catehismul, care într-un anumit sens rezumă primele reflecţii, se confruntă cu acest concept în mai multe părţi, dar îndeosebi la nr. 774-776, referitoare la Biserică drept sacrament de mântuire universală:

"774. Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ? «Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos». Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc «sfintele taine»). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită «sacrament».

775. «Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc». A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni «din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile» (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este «semn şi instrument» al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină.

776. Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. «Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor», «sacramentul universal al mântuirii», prin care Cristos «dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om». Ea «este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire», care doreşte «constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt»".

Prin urmare, aşa cum prezintă Catehismul, conceptul de Biserică drept sacrament este analog, şi asta nu înseamnă că ea constituie al optulea sacrament.

A vedea Biserica drept un sacrament ne ajută să avem o viziune mai definită a celor şapte sacramente în contextul Bisericii însăşi. Putem să ne dăm seama mai clar de modul în care efectele participării sacramentale merg dincolo de relaţia individuală cu Dumnezeu şi măresc sfinţenia întregului Trup.

În afară de asta, acest concept clarifică unele enunţări clasice precum "Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica". Euharistia, şi într-un anumit sens întreaga viaţă sacramentală şi liturgică a Bisericii, sunt legate de o interacţiune continuă. Acţiunea mântuitoare fundamentală a lui Cristos ajunge la individ prin Biserică şi prin sacramentele sale, şi în acelaşi timp îmbrăţişarea pozitivă, din partea credinciosului, a acestei acţiuni mântuitoare sfinţeşte şi construieşte Biserica.

Spiritualitatea care poate să derive din asimilarea acestei comuniuni fundamentale în Cristos împărtăşită de toţi membrii Bisericii şi - din moment ce Biserica este şi un sacrament pentru lume - cu fiecare fiinţă umană, ne poate face să înţelegem că orice acţiune bună pe care o săvârşit, şi chiar orice acţiune mai puţin pozitivă, are consecinţe care merg dincolo de cercurile imediate şi nu numai că se extind "de la răsăritul soarelui până la apus", ci pot să ajungă până la cer prin comuniunea cu sfinţii.

(După Zenit, 3 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.