Căință și dorința binelui
Un comentariu al cardinalului Coccopalmerio la capitolul al optulea din "Amoris laetitia"
De Maurizio Gronchi
Valoarea principală a lecturii ghidate a capitolului al optulea din Amoris laetitia a cardinalului Francesco Coccopalmerio este de a face să vorbească documentul, lăsând să se evidențieze ceea ce la o privire rapidă prea grăbită riscă să fie neglijat, dacă nu sacrificat sau și mai rău răstălmăcit, așa cum s-a întâmplat uneori. Cu precizie seacă și claritate esențială, canonistul arată că nu sunt necesare acrobații pentru a-i percepe noutatea pastorală în continuitatea tradiției doctrinale a Bisericii. Fundamentele teologiei căsătoriei sunt unite, fără amestec, cu acelea ale teologiei morale; profilul ideal al familiei creștine este distinct, fără separare, de înțelepciunea pastorală îndreptată spre cei care au experimentat falimentul matrimonial. Acribia cu care este comentat documentul pontifical arată în mod limpede în ce manieră este necesar mereu să se interpreteze textele magisteriale: nu pentru a ne îndoi de ele, ci pentru a le înțelege și a le primi.
Primele trei capitole pun bazele pentru interpretarea teologică, ce se desfășoară în cele trei care urmează. Mai întâi se scoate în evidență certitudinea doctrinei Bisericii despre căsătorie și familie; atitudinea pastorală a Bisericii față de persoanele aflate în vreo situație "iregulară"; condițiile subiective de conștiință ale acestor persoane și problema admiterii lor la sacramente, cu metodă expozitivă simplă: scurtă introducere, text din Amoris laetitia, concluzie schemativă.
Autorul este conștient de dificultatea de a înțelege cu exactitate chestiunea conexiunii dintre condițiile subiective și de conștiință ale persoanelor în diferitele situații iregulare și accesul la sacramente. În lumina nr. 301 din document, despre condiționările și circumstanțele care atenuează responsabilitatea subiectivă - așa încât împiedică să se formuleze o evaluare de păcat de moarte, care nu permite "să se acționeze diferit și să se ia alte decizii fără un nou păcat" - reiese poziția clară a cardinalului referitoare la conștiința pe care o au persoanele despre situația lor ilegitimă și despre dificultățile de a ieși din ea. "Așadar, textul afirmă că persoanele despre care se vorbește sunt conștiente «de iregularitate», sunt, cu alte cuvinte, conștiente de condiția lor de păcat (...) își pun problema de a schimba și au deci intenția sau, cel puțin, dorința de a schimba condiția lor" (pag. 20-21).
Această temă este de fapt mai puțin subliniată de alții. Se face prezentă aici seriozitatea conștiinței celor care trăiesc într-o unire non-sacramentală: știu că nu trăiesc plinătatea iubirii lui Cristos, și suferă din această cauză. Acest punct este decisiv și pentru posibilitatea de a avea acces la sacramente din partea celor care nu reușesc să se abțină în mod complet de la raporturile conjugale (cf. Familiaris consortio, 84). A întrerupe intimitatea vieții conjugale, cu riscul de a compromite binele copiilor (cf. Gaudium et spes, 51, citat în nota 329 din Amoris laetitia), unora poate să pară nepotrivit. Într-adevăr - scrie Coccopalmerio - "este o indicație dată de conciliu pentru situații de căsătorie, cu alte cuvinte de uniri legitime, în timp ce este aplicată de exortația apostolică la cazuri de uniri, cel puțin obiectiv, nelegitime. Însă cred că această diferență nu este relevantă pentru corectitudinea aplicației de mai sus" (pag. 24), adică de a lua această decizie fără un nou păcat.
Prin urmare, atât de discutata interpretare a notei 351 este clarificată astfel: "Așadar, Biserica ar putea admite la Pocăință și la Euharistie pe credincioșii care se află în unire nelegitimă, care însă se află în două condiții esențiale: doresc să schimbe situația, însă nu pot realiza dorința lor. Este evident că aceste condiții esențiale de mai sus vor trebui să fie supuse discernământului atent și autoritar din partea autorității ecleziale. De fapt, se revelează foarte adevărat, în special în aceste ocazii, principiul bine cunoscut: Nemo iudex in causa propria" (pag. 27). Autorul alege să "evalueze teologic eventuala admitere a unui credincios la sacramentele Pocăinței și Euharistiei" și adaugă: "Cred că putem considera, cu conștiință sigură și liniștită, că doctrina, în acest caz, este respectată" (pag. 28). De fapt, doctrina respectată este aceea a indisolubilității căsătoriei, pentru că această condiție este recunoscută ca neconformă cu Evanghelia; doctrina căinței sincere: există conștiința păcatului obiectiv și propunerea de schimbare, deși pe moment nu este realizabilă; în sfârșit doctrina harului sfințitor: pentru a avea acces la Euharistie este suficientă propunerea schimbării. De aceea conclude cardinalul: "Și exact această propunere este elementul teologic care permite dezlegarea și accesul la Euharistiei, mereu - repetăm - în prezența imposibilității de a schimba imediat condiția de păcat" (pag. 29).
Cu privire la tema propunerii ne permitem să adăugăm o indicație prețioasă conținută în nota 364 din exortație, unde se amintește de o recomandare a lui Ioan Paul al II-lea adresată duhovnicilor: să se țină cont că "previzibilitatea unei noi căderi «nu prejudiciază autenticitatea propunerii»". Merită de ascultat pasajul complet din scrisoarea pontificală adresată cardinalului Baum (22 martie 1996): "Dacă am vrea să ne sprijinim numai pe forța noastră, sau îndeosebi pe forța noastră, decizia de a nu mai păcătui, cu o pretinsă autosuficiență, aproape stoicism creștin sau pelagianism revigorat, am greși față de acel adevăr despre om de la care am început, ca și cum i-am declara Domnului, mai mult sau mai puțin conștient, că nu avem nevoie de El. De altfel merită de amintit că una este existența propunerii sincere, alta este evaluarea inteligenței cu privire la viitor: de fapt este posibil ca, și în lealitatea propunerii de a nu mai păcătui, experiența trecutului și conștiința slăbiciunii actuale să trezească teama de noi căderi; dar asta nu prejudiciază autenticitatea propunerii, când cu acea teamă este unită voința, sprijinită de rugăciune, de a face ceea ce este posibil pentru a evita păcatul".
De la capitolul al patrulea la al șaselea, comentariul cardinalului Coccopalmerio tratează problema relației dintre doctrină și normă, în general și în particular, în lumina ontologiei persoanei, în care "putem distinge două tipologii de ontologie a persoanei": cea constituită din elementele comune, care are caracteristica de a fi generală sau abstractă, și cea a elementelor singulare, care iau în considerare realitatea concretă a acestei persoane. Ținând cont mai mult de a doua decât de prima, ne dăm seama "de acele elemente care în acest mod limitează persoana, mai ales în capacitatea de a înțelege, de a voi și de aceea de a acționa" (pag. 35), pe care Amoris laetitia le numește condiționări, circumstanțe atenuante, fragilități. Respectarea ontologiei concrete a fiecărei persoane are consecințe pastorale bine evidențiate de exortație: legea gradualității, valorizarea binelui posibil, imputabilitatea non-imediată a celor care nu îndeplinesc legea, și de aceea nu pot să fie judecate. De-a lungul acestui înțelept drum pastoral trebuie înaintat spre integrarea în viața eclezială, care comportă o "multiplă ministerialitate și exercitarea carității fraterne" (pag. 45).
În capitolul concluziv, autorul numește "hermeneutică a persoanei" pe cea pe care o consideră perspectiva centrală a Papei Francisc, care "evaluează realitatea prin intermediul persoanei sau, iarăși, pune în față persoana și astfel evaluează realitatea. Ceea ce contează este persoana, restul vine prin consecință logică. Și persoana este o valoare în sine, făcând abstracție pentru acest motiv de particularitățile sale structurale sau de condiția sa morală" (pag. 47). În această perspectivă trebuie citită căutarea oii pierdute din partea păstorului, depășind orice formă de marginalizare. Însă "dacă Papa nu-l marginalizează pe cel care greșește, oare nu merge această atitudine în dauna integrității doctrinei? Primindu-l pe păcătos, justific comportamentul și nu recunosc doctrina?" (pag. 49). Răspunsul autorului este în mod clar negativ.
În concluzia prezentării noastre ar putea fi util să amintim că problema opoziției neadecvate dintre doctrină și pastorală are rădăcini antice. Astăzi, ca și ieri, suntem solicitați de aceeași chestiune. Conciliul al II-lea din Vatican trebuie înțeles în mod pastoral sau doctrinal? Stilul și învățătura pastorală a Papei Francisc constituie un adevărat aport doctrinal? Răspunsul care provine din tradiția creștină nu are alternativă, ci numai integrare armonioasă între cele două dimensiuni constitutive ale transmiterii credinței: noutatea în continuitate, între distincție fără separare și unire fără amestecare. Așa cum confirmă și această contribuție a cardinalului Coccopalmerio cu micul și importantul său volum.
(După L'Osservatore Romano, 15 februarie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
lecturi: 18.