Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 11 ianuarie 2017

Speranţa creştină - 6. Psalmul 115. Speranţele false în idoli

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În luna decembrie şi în prima parte din ianuarie am celebrat timpul Adventului şi apoi al Crăciunului: o perioadă din anul liturgic care trezeşte în poporul lui Dumnezeu speranţa. A spera este o necesitate primară a omului: a spera în viitor, a crede în viaţă, aşa-numitul "a gândi pozitiv".

Dar este important ca această speranţă să fie pusă în ceea ce poate ajuta cu adevărat să trăim şi să dăm sens existenţei noastre. Pentru aceasta Sfânta Scriptură ne avertizează cu privire la speranţele false pe care lumea ni le prezintă, demascând inutilitatea lor şi arătându-le nesocotinţa. Şi face asta în diferite moduri, dar mai ales denunţând falsitatea idolilor în care omul este tentat încontinuu să-şi pună încrederea, făcând din ei obiectul speranţei sale.

Îndeosebi profeţii şi înţelepţii insistă asupra acestui lucru, atingând un punct nevralgic al drumului de credinţă al credinciosului. Deoarece credinţa înseamnă a se încrede în Dumnezeu - cine are credinţă, se încrede în Dumnezeu -, însă vine momentul în care, ciocnindu-se cu dificultăţile vieţii, omul experimentează fragilitatea acelei încrederi şi simte nevoia de certitudini diferite, de siguranţe tangibile, concrete. Eu mă încredinţez lui Dumnezeu, însă situaţia este un pic urâtă şi eu am nevoie de o certitudine un pic mai concretă. Şi acolo este pericolul! Şi atunci suntem tentaţi să căutăm mângâieri chiar şi efemere, care par să umple golul singurătăţii şi să aline truda de a crede. Şi credem că le putem găsi în siguranţa pe care poate s-o dea banul, în alianţele cu cei puternici, în mondenitate, în ideologiile false. Uneori le căutăm într-un dumnezeu care să se poată conforma cererilor noastre şi să intervină în mod magic pentru a schimba realitatea şi a o face aşa cum o vrem noi; un idol, întocmai, care ca atare nu poate să facă nimic, neputincios şi mincinos. Însă nouă ne plac idolii, ne plac mult! Odată, la Buenos Aires, trebuia să merg de la o biserică la alta, o mie de metri, mai mult sau mai puţin. Şi am făcut asta, mergând. Şi este un parc la mijloc, iar în parc erau măsuţe mici, dar multe, multe, unde erau aşezaţi prezicătorii. Era plin de oameni, care chiar stăteau la coadă. Tu, îi dădeai mâna şi el începea, dar, discursul era mereu acelaşi: este o femeie în viaţa ta, este o umbră care vine, dar totul va merge bine... Şi apoi, plăteai. Şi asta îţi dă siguranţă? Este siguranţa unei - permiteţi-mi un cuvânt - prostii. A merge la prezicător sau la prezicătoare care citesc cărţile: acesta este un idol! Acesta este idolul, şi când noi suntem atât de alipiţi de el: cumpărăm speranţe false. În timp ce în aceea care este speranţa gratuităţii, pe care ne-a adus-o Isus Cristos, dându-şi viaţa pentru noi gratuit, în aceea uneori nu ne încredem mult.

Un Psalm plin de speranţă ne pictează în mod foarte sugestiv falsitatea acestor idoli pe care lumea le oferă speranţei noastre şi în care oamenii din orice timp sunt tentaţi să se încreadă. Este psalmul 115, care afirmă astfel:

"Idolii lor sunt argint şi aur,

lucrarea mâinilor omului.

Ei au gură, dar nu vorbesc;

au ochi, dar nu pot să vadă;

au urechi, dar nu aud;

au nas, dar nu pot să miroase;

au mâini, dar nu pipăie;

au picioare, dar nu pot să meargă;

din gâtul lor nu iese nici un sunet.

Ca ei vor fi cei care i-au făcut

şi toţi cei care se încred într-înşii" (v. 4-8).

Psalmistul ne prezintă, în mod şi un pic ironic, realitatea absolut de efemeră a acestor idoli. Şi trebuie să înţelegem că nu e vorba numai despre reprezentări făcute din metal sau din alt material, ci şi despre cele construite cu mintea noastră, când ne încredem în realităţi limitate pe care le transformăm în absolute, sau când îl reducem pe Dumnezeu la schemele noastre şi la ideile noastre de divinitate; un dumnezeu care ni se aseamănă, comprehensibil, previzibil, exact ca idolii despre care vorbeşte psalmul. Omul, imagine a lui Dumnezeu, îşi fabrică un dumnezeu după propria sa imagine, şi este şi o imagine nereuşită: nu aude, nu acţionează, şi mai ales nu poate să vorbească. Însă, noi suntem mai mulţumiţi să mergem la idoli decât să mergem la Domnul. Suntem de atâtea ori mai mulţumiţi cu speranţa efemeră pe care ţi-o dă acest idol fals, decât marea speranţă sigură pe care ne-o dă Domnul.

Speranţei într-un Stăpân al vieţii care cu Cuvântul său a creat lumea şi conduce existenţele noastre i se contrapune încrederea în simulacre mute. Ideologiile cu pretenţia lor de absolut, bogăţiile - şi acesta este un mare idol -, puterea şi succesul, vanitatea, cu iluzia lor de veşnicie şi de atotputernicie, valori precum frumuseţea fizică şi sănătatea, când devin idoli cărora să se jertfească orice lucru, toate sunt realităţi care zăpăcesc mintea şi inima, şi în loc să favorizeze viaţa conduc la moarte. Este urât a auzi şi provoacă durere sufletului ceea ce odată, în urmă cu mulţi ani, am auzit, în dieceza de Buenos Aires: o femeie bună, foarte frumoasă, se lăuda cu frumuseţea, comenta, ca şi cum ar fi natural: "Eh, da, a trebuit să avortez pentru că figura mea este foarte importantă". Aceştia sunt idolii, şi te duc pe drumul greşit şi nu-ţi dau fericirea.

Mesajul Psalmului este foarte clar: dacă se pune speranţa în idoli, se devine asemenea lor: imagini goale cu mâini care nu pipăie, picioare care nu merg, guri care nu pot să vorbească. Nu mai avem nimic de spus, devenim incapabili să ajutăm, să schimbăm lucrurile, incapabili să zâmbim, să ne dăruim, incapabili să iubim. Şi noi, oameni ai Bisericii, riscăm asta atunci când ne "mondenizăm". Trebuie să rămânem în lume dar să ne apărăm de iluziile lumii, care sunt aceşti idoli pe care i-am menţionat.

Aşa cum continuă Psalmul, trebuie să ne încredem şi să sperăm în Dumnezeu şi Dumnezeu va dărui binecuvântare. Aşa spune Psalmul:

"Casa lui Israel nădăjduieşte în Domnul [...]

Casa lui Aron nădăjduieşte în Domnul [...]

Cei ce se tem de Domnul nădăjduiesc în Domnul [...]

Domnul îşi aminteşte de noi şi ne binecuvântează" (v. 9.10.11.12). Întotdeauna Domnul îşi aminteşte. Chiar şi în momentele urâte El îşi aminteşte de noi. Şi aceasta este speranţa noastră. Şi speranţa nu dezamăgeşte. Niciodată. Niciodată. Idolii dezamăgesc mereu: sunt fantezii, nu sunt realităţi.

Iată realitatea minunată a speranţei: încrezându-ne în Domnul devenim asemenea Lui, binecuvântarea sa ne transformă în fii ai săi, care împărtăşesc viaţa sa. Speranţa în Dumnezeu ne face să intrăm, ca să spunem aşa, în raza de acţiune a amintirii sale, a memoriei sale care ne binecuvântează şi ne mântuieşte. Şi atunci poate să apară acel aleluia, lauda adusă Dumnezeu viu şi adevărat, care pentru noi s-a născut din Maria, a murit pe cruce şi a înviat în glorie. Şi în acest Dumnezeu noi avem speranţă, şi acest Dumnezeu - care nu este un idol - nu dezamăgeşte niciodată.

* * *

ANUNŢ

Acum trebuie să vă spun un lucru pe care n-aş vrea să-l spun, dar trebuie să-l spun. Pentru a intra la audienţe există biletele în care este scris în una, două, trei, patru, cinci şi şase limbi că "Biletul este complet gratuit". Pentru a intra la audienţă, fie în aulă fie în piaţă, nu trebuie plătit, este o vizită gratuită care se face Papei pentru a vorbi cu Papa, cu Episcopul de Roma. Dar am aflat că există nişte şmecheri, care percep plată pentru bilete. Dacă îţi spune cineva că pentru a merge în audienţă la Papa este nevoie să plăteşti ceva, te înşeală: fii atent, fii atentă! Intrarea este gratuită. Aici se vine fără a plăti, pentru că aceasta este casa tuturor. Şi dacă cineva percepe plată pentru ca să intraţi la audienţă comite un delict, ca un delincvent, şi face ceva ce nu trebuie făcut!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.