Papa Francisc: Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de An Nou (9 ianuarie 2017)

Luni, 9 ianuarie 2016, în Sala Regia din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor pentru noul an. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, ES domnul Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, ambasador al Angolei, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Excelenţe, dragi ambasadori, doamnelor şi domnilor,

Vă adresez bun-venit şi vă mulţumesc pentru prezenţa voastră aşa de numeroasă şi atentă la această tradiţională întâlnire care ne permite să ne schimbăm reciproc urarea ca anul început de puţin să fie pentru toţi un timp de bucurie, de prosperitate şi de pace. Un sentiment deosebit de recunoştinţă adresez decanului corpului diplomatic, Excelenţa Sa domnul Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, ambasador al Angolei, pentru cuvintele respectuoase de salut pe care le-a adresat în numele întregului corp diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, care s-a lărgit recent ca urmare a încheierii raporturilor diplomatice cu Republica Islamică Mauritania, care a avut loc în urmă cu o lună. Doresc de asemenea să exprim recunoştinţă mulţilor ambasadori care locuiesc în Urbe, al căror număr a crescut în decursul ultimului an, precum şi ambasadorilor care nu au locuinţă aici, care cu prezenţa lor zilnică vor să sublinieze legăturile de prietenie care unesc popoarele lor cu Sfântul Scaun. În acelaşi timp, îmi este drag să adresez o exprimare deosebită de condoleanţe ambasadorului Malaieziei, amintindu-l pe predecesorul său, Dato’ Mohd Zulkephli Bin Mohd Noor, decedat în februarie.

În cursul anului trecut, raporturile dintre ţările voastre şi Sfântul Scaun au avut ocazia de a se aprofunda ulterior graţie vizitelor plăcute ale numeroşilor şefi de stat şi de guvern, şi concomitent cu diferitele întâlniri care au presărat Jubileul extraordinar al Milostivirii, încheiat de puţin timp. De asemenea au fost multe acordurile bilaterale semnate sau ratificate, fie cu caracter general, menite să recunoască statutul juridic al Bisericii, cu Republica Democratică Congo, Republica Centrafricană, Benin şi cu Timor de Est, fie cu caracter mai specific precum Avenant semnat cu Franţa, sau Convenţia în materie fiscală cu Republica Italiană, intrată recent în vigoare, la care se adaugă Memorandumul de Înţelegere între Secretariatul de Stat şi guvernul Emiratelor Arabe Unite. În afară de asta, în perspectiva angajamentului Sfântului Scaun de a respecta obligaţiile asumate din acordurile semnate, a fost dată realizare deplină şi lui Comprehensive Agreement cu statul Palestina, intrat în vigoare în urmă cu un an.

Dragi ambasadori,

În urmă cu un secol, lumea se afla în plin prim conflict mondial. Un masacru inutil[1], în care noi tehnici de luptă semănau moarte şi provocau suferinţe uriaşe populaţiei civile lipsite de apărare. În 1917, faţa conflictului s-a schimbat profund, dobândind o fizionomie tot mai mondială în timp ce se arătau la orizont acele regimuri totalitare care timp îndelungat avea să fie cauză a diviziunilor sfâşietoare. După o sută de ani, atâtea părţi ale lumii pot spune că au beneficiat de perioade prelungite de pace, care au favorizat oportunităţi de dezvoltare economică şi forme de bunăstare fără precedent. Dacă pentru mulţi astăzi pacea pare, într-un fel, un bun sigur, aproape un drept dobândit căruia nu i se mai acordă multă atenţie, pentru prea mulţi ea este încă numai un miraj îndepărtat. Milioane de persoane trăiesc încă în centrul conflictelor nesăbuite. Chiar şi în locuri considerate odinioară sigure, se observă un sentiment general de frică. Suntem năvăliţi frecvent de imagini de moarte, de durerea nevinovaţilor care imploră ajutor şi mângâiere, de doliul celui care plânge o persoană dragă din cauza urii şi a violenţei, de drama refugiaţilor care fug de război sau a migranţilor care pier tragic.

De aceea aş vrea să dedic întâlnirea de astăzi temei siguranţei şi păcii, pentru că în climatul de îngrijorare generală faţă de prezent şi de incertitudine şi de nelinişte faţă de viitor, în care suntem cufundaţi, consider important să adresez un cuvânt de speranţă, care să indice şi o perspectivă de drum.

Chiar în urmă cu câteva zile am celebrat a 50-a Zi Mondială a Păcii, instituită de predecesorul meu fericitul Paul al VI-lea „ca urare şi ca promisiune – la începutul calendarului care măsoară şi descrie drumul vieţii umane în timp – ca pacea, cu echilibrul său just şi benefic, să domine desfăşurarea istoriei viitoare”[2]. Pentru creştini, pacea este un dar al Domnului, aclamată şi cântată de îngeri în momentul naşterii lui Cristos: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte” (Lc 2,14). Ea este un bun pozitiv, „rodul ordinii imprimate în societatea umană”[3] de Dumnezeu şi „nu simpla absenţă a războiului”[4]. Nu poate „să se reducă numai să facă stabil echilibrul forţelor adverse”[5], mai degrabă cere angajarea acelor persoane de bunăvoinţă care „aspiră cu ardoare la o dreptate tot mai perfectă”[6].

În această perspectivă exprim convingere vie că fiecare exprimare religioasă este chemată să promoveze pacea. Am putut experimenta asta în mod semnificativ în cursul Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Pace, ţinută la Assisi în septembrie, în timpul căreia reprezentanţii diferitelor religii s-au întâlnit pentru „a da glas împreună celor care suferă, celor care sunt fără glas şi fără ascultare”[7], precum şi în cursul vizitei mele la Templul Major din Roma sau la Moscheea din Baku.

Ştim că nu au lipsit violenţe motivate religios, pornind chiar din Europa, unde diviziunile istorice dintre creştini au durat prea mult timp. În recenta mea călătorie în Suedia am voit să amintesc necesitatea urgentă de a vindeca rănile din trecut şi de a merge împreună spre ţinte comune. La baza acestui drum nu poate să fie decât dialogul autentic dintre diferitele confesiuni religioase. Este un dialog posibil şi necesar, aşa cum am încercat să mărturisesc în întâlnirea care a avut loc în Cuba cu patriarhul Kiril de Moscova, precum şi în cursul călătoriilor apostolice în Armenia, Georgia şi Azerbaidjan, unde am perceput aspiraţia justă a acelor populaţii de a rezolva conflictele care de mulţi ani prejudiciază înţelegerea şi pacea.

În acelaşi timp, este oportun să nu se uite multiplele opere, inspirate religios, care colaborează, uneori şi cu jertfa martirilor, la edificarea binelui comun, prin educaţie şi asistenţă, mai ales în regiunile mai suferinde şi în teatrele de conflict. Aceste opere contribuie la pace şi dau mărturie despre modul în care să poate în mod concret trăi şi munci împreună, deşi aparţin la popoare, culturi şi tradiţii diferite, ori de câte ori se pune în centrul propriilor activităţi demnitatea persoanei umane.

Din păcate, suntem conştienţi şi de modul în care şi astăzi, experienţa religioasă, în loc de a deschide spre alţii, poate să fie folosită uneori ca pretext de închideri, marginalizări şi violenţe. Mă refer îndeosebi la terorismul de matrice fundamentalistă, care a secerat şi anul trecut numeroase victime în toată lumea: în Afganistan, Bangladesh, Burkina Faso, Egipt, Franţa, Germania, Iordania, Irak, Nigeria, Pakistan, Statele Unite ale Americii, Tunisia şi Turcia. Sunt gesturi laşe, care folosesc copiii pentru a ucide, ca în Nigeria; iau în vizor pe cel care se roagă, ca în catedrala coptă din Cairo, pe cel care călătoreşte sau munceşte, ca la Bruxelles, pe cel care se plimbă pe străzile oraşului, ca la Nisa şi la Berlin, sau pur şi simplu pe cel care sărbătoreşte venirea anului nou, ca la Istanbul.

Este vorba despre o nebunie ucigaşă care abuzează de numele lui Dumnezeu pentru a semăna moarte, în tentativa de a afirma o voinţă de dominare şi de putere. De aceea fac apel la toate autorităţile religioase pentru ca să fie unite în a reafirma cu forţă că niciodată nu se poate ucide în numele lui Dumnezeu. Terorismul fundamentalist este rod al unei grave mizerii spirituale, de care este legată adesea şi o sărăcie socială însemnată. El va putea să fie înfrânt pe deplin numai cu contribuţia comună a liderilor religioşi şi a celor politici. Celor dintâi le revine misiunea de a transmite acele valori religioase care nu admit contrapoziţie între teama de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Celorlalţi le revine să garanteze în spaţiul public dreptul la libertatea religioasă, recunoscând contribuţia pozitivă şi constructivă pe care ea o exercită în edificarea societăţii civile, unde nu pot să fie perceput drept contradictorii apartenenţa socială, stabilită de principiul de cetăţenie, şi dimensiunea spirituală a vieţii. În afară de asta, celui care guvernează îi revine responsabilitatea de a evita ca să se formeze acele condiţii care devin teren fertil pentru răspândirea fundamentalismelor. Asta cere politici sociale adecvate menite să combată sărăcia, care nu pot face abstracţie de o sinceră valorizare a familiei, ca loc privilegiat al maturizării umane, şi de investiţii însemnate în domeniul educativ şi cultural.

În această privinţă, primesc cu interes iniţiativa Consiliului Europei cu privire la dimensiunea religioasă a dialogului intercultural, care anul trecut a tratat rolul educaţiei în prevenirea radicalizării care conduce la terorism şi la extremismul violent. Este vorba despre o oportunitate pentru a aprofunda contribuţia fenomenului religios şi rolul educaţiei la o adevărată împăciuire a ţesutului social, necesară pentru convieţuire într-o societate multiculturală.

În acest sens, doresc să exprim convingerea că orice autoritate politică nu trebuie să se limiteze să garanteze siguranţa propriilor cetăţeni – concept care poate fi referit cu uşurinţă la o simplă „trăire liniştită” – ci este chemată să devină şi adevărată promotoare şi făcătoare a păcii. Pacea este o „virtute activă”, care cere angajarea şi colaborarea fiecărei persoane şi a întregului corp social în ansamblul său. Aşa cum afirma Conciliul al II-lea din Vatican, „pacea nu este niciodată ceva obţinut o dată pentru totdeauna, ci este un edificiu care trebuie construit încontinuu”[8], tutelând binele persoanelor, respectându-le demnitatea. A o edifica cere înainte de toate a renunţa la violenţă în revendicarea propriilor drepturi[9]. Tocmai acestui principiu am voit să dedic Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2017, intitulat: „Nonviolenţa: stilul unei politici pentru pace”, pentru a aminti înainte de toate că nonviolenţa este un stil politic, bazat pe primatul dreptului şi al demnităţii fiecărei persoane.

A edifica pacea cere şi ca „să se elimine cauzele de neînţelegere care alimentează războaiele”[10], începând de la nedreptăţi. De fapt, există o legătură intimă între dreptate şi pace[11]. „Însă – afirma sfântul Ioan Paul al II-lea – deoarece dreptatea umană este însă întotdeauna fragilă şi imperfectă, supusă limitelor şi egoismului indivizilor şi grupurilor, ea trebuie exercitată şi într-un anumit sens completată cu iertarea care vindecă rănile şi restabileşte în profunzime raporturile umane tulburate. […] Iertarea nu se opune sub nici o formă dreptăţii [ci] priveşte mai curând deplinătatea dreptăţii, conducând la acea linişte a ordinii care […] vindecă în profunzime rănile din inimile oamenilor. Dreptatea şi iertarea sunt amândouă esenţiale pentru o astfel de vindecare”[12]. Aceste cuvinte, astăzi mai actuale ca oricând, au întâlnit disponibilitatea unor şefi de stat sau de guvern de a primi invitaţia mea să facă un gest de clemenţă faţă de cei încarceraţi. Lor, precum şi celor care se străduiesc pentru a crea condiţii de viaţă demne pentru deţinuţi şi a favoriza reinserarea lor în societate, doresc să exprim recunoştinţa şi gratitudinea mea deosebită.

Sunt convins că pentru mulţi Jubileul extraordinar al Milostivirii a fost o ocazie deosebit de propice şi pentru a descoperi „incidenţa mare şi pozitivă a milostivirii ca valoare socială”[13]. Fiecare poate contribui astfel să dea viaţă „unei culturi a milostivirii, bazate pe redescoperirea întâlnirii cu alţii: o cultură în care nimeni nu priveşte la celălalt cu indiferenţă nici nu-şi întoarce privirea atunci când vede suferinţa fraţilor”[14]. Numai aşa se vor putea construi societăţi deschise şi primitoare faţă de străini şi, în acelaşi timp, sigure şi în pace în interiorul lor. Acest lucru este cu atât mai necesar în timpul prezent, în care continuă fără încetare în diferite părţi ale lumii fluxuri migratoare uriaşe. Mă gândesc în mod deosebit la numeroşii refugiaţi în unele zone din Africa, în sud-estul asiatic şi la cei care fug din zonele de conflict din Orientul Mijlociu.

Anul trecut comunitatea internaţională s-a confruntat cu două întâlniri importante convocate de Naţiunile Unite: prima Întâlnire Umanitară Mondială şi Întâlnirea despre Vastele Mişcări de Refugiaţi şi Migranţi. Este nevoie de o angajare comună faţă de migranţi, exilaţi şi refugiaţi, care să permită să li se dea o primire demnă. Asta implică a şti să se conjuge dreptul „fiecărei fiinţe umane […] de a imigra în alte comunităţi politice şi de a se statornici în ele”[15], şi în acelaşi timp a garanta posibilitatea unei integrări a migranţilor în ţesuturile sociale în care se inserează, fără ca acestea să simtă ameninţată propria siguranţă, propria identitate culturală şi propriile echilibre politico-sociale. Pe de altă parte, migranţii înşişi nu trebuie să uite că au datoria de a respecta legile, cultura şi tradiţiile ţărilor în care sunt primiţi.

O abordare prudentă din partea autorităţilor publice nu comportă realizarea de politici de închidere faţă de migranţi, ci implică evaluarea cu înţelepciune şi clarviziune până la ce punct propria ţară este în măsură, fără a leza binele comun al cetăţenilor, să ofere o viaţă demnă migranţilor, în special celor care au efectivă nevoie de protecţie. Mai ales nu se poate reduce actuala criză dramatică la un simplu calcul numeric. Migranţii sunt persoane, cu nume, istorii, familii şi niciodată nu va putea să fie adevărată pace atât timp cât va exista chiar şi o singură fiinţă umană care este încălcată în propria identitate personală sau redusă la o simplă cifră statistică sau la obiect de interes economic.

Problema migratoare este o chestiune care nu poate lăsa unele ţări indiferente, în timp ce altele susţin povara umanitară, adesea cu eforturi însemnate şi greutăţi mari, de a face faţă unei urgenţe care nu pare să aibă sfârşit. Toţi ar trebui să se simtă constructori şi concurenţi la binele comun internaţional, şi prin gesturi concrete de umanitate, care constituie factori esenţiali ai acelei păci şi ai acelei dezvoltări pe care întregi naţiuni şi milioane de persoane o mai aşteaptă. De aceea sunt recunoscător atâtor ţări care cu generozitate îi primesc pe cei care sunt în nevoie, pornind de la diferitele state europene, în special Italia, Germania, Grecia şi Suedia.

Îmi va rămâne mereu imprimată călătoria pe care am făcut-o în insula Lesbos, împreună cu fraţii mei patriarhul Bartolomeu şi arhiepiscopul Ieronymos, unde am văzut şi am atins cu mâna situaţia dramatică din lagărele de refugiaţi, dar şi umanitatea şi spiritul de slujire al multor persoane angajate pentru a-i asista. Nici nu trebuie uitată primirea oferită de alte ţări europene şi din Orientul Mijlociu, precum Liban, Iordania, Turcia, precum şi angajarea diferitelor ţări din Africa şi din Asia. Şi în cursul călătoriei mele în Mexic, unde am putut experimenta bucuria poporului mexican, m-am simţit aproape de miile de migranţi din America Centrală, care îndură teribile nedreptăţi şi pericole în tentativa de a putea avea un viitor mai bun, victime ale extorcării şi obiect al acelui comerţ reprobabil – formă oribilă de sclavie modernă – care este traficul de persoane.

Duşmană a păcii este o astfel de „viziune redusă” despre om, care se alătură răspândirii fărădelegii, a inegalităţilor sociale, a corupţiei. Tocmai în privinţa acestui ultim fenomen, Sfântul Scaun a asumat noi angajamente, depozitând, formal la 19 septembrie, instrumentul de adeziune la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 31 octombrie 2003.

În enciclica sa Populorum progressio, a cărei a cincizecea aniversare este anul acesta, fericitul Paul al VI-lea amintea cum aceste inegalităţi provoacă neînţelegeri. „Drumul păcii trece prin dezvoltare”[16] pe care autorităţile publice au datoria de a o încuraja şi favoriza, creând condiţiile pentru o distribuire egală a resurselor şi stimulând oportunităţile de muncă mai ales pentru cei mai tineri. În lume există încă prea multe persoane, în special copii, care suferă datorită sărăciei endemice şi trăiesc în condiţii de nesiguranţă alimentară – ba chiar de foamete –, în timp ce resursele naturale sunt făcute obiect al exploatării avide a câtorva şi cantităţi enorme de mâncare sunt irosite în fiecare zi.

Copiii şi tinerii sunt viitorul, sunt cei pentru care se munceşte şi se construieşte. Nu pot să fie neglijaţi şi uitaţi în mod egoist. Pentru acest motiv, aşa cum am amintit recent într-o scrisoare trimisă tuturor episcopilor, consider prioritară apărarea copiilor, a căror nevinovăţie este adesea frântă sub povara exploatării, a muncii clandestine şi sclave, a prostituţiei sau a abuzului adulţilor, a bandiţilor şi a negustorilor de moarte[17].

În cursul călătoriei mele în Polonia, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului, am avut posibilitatea să întâlnesc mii de tineri, plini de entuziasm şi de bucuria de a trăi. Însă am văzută durerea şi suferinţa atâtora altora. Mă gândesc la tinerii şi tinerele care îndură consecinţele conflictului atroce din Siria, privaţi de bucuriile copilăriei şi ale tinereţii: de la posibilitatea de a se juca liber la oportunitatea de a merge la şcoală. Spre ei şi spre întregul iubit popor sirian se îndreaptă gândul meu constant, în timp ce fac apel la comunitatea internaţională pentru ca să se străduiască sârguincios pentru a da viaţă unei negocieri serioase, care să pună pentru totdeauna cuvântul sfârşit conflictului, care provoacă o adevărată nenorocire umanitară. Fiecare dintre părţile în cauză trebuie să considere prioritară respectarea dreptului umanitar internaţional, garantând protecţia civililor şi asistenţa umanitară necesară pentru populaţie. Dorinţa comună este ca încetarea focului semnată recent să poată fi un semn de speranţă pentru tot poporul sirian, care are profundă necesitate de asta.

Asta cere de asemenea să se străduiască pentru a înfrânge comerţul deplorabil de arme şi cursa continuă de a produce şi a răspândi armamente tot mai sofisticate. Descumpănire însemnată provoacă experimentele făcute în peninsula coreeană, care destabilizează întreaga regiune şi stârnesc întrebări neliniştitoare întregii comunităţi internaţionale cu privire la riscul unei noi curse a armelor nucleare. Rămân încă foarte actuale cuvintele sfântului Ioan al XXIII-lea în Pacem in terris, atunci când afirma că „înţelepciunea şi umanitatea cer ca să fie oprită cursa înarmărilor, să se reducă simultan şi reciproc armamentele deja existente; să se pună deoparte armele nucleare”[18]. În această perspectivă, şi în vederea următoarei Conferinţe despre dezarmare, Sfântul Scaun se străduieşte pentru a promova o etică a păcii şi a siguranţei care să meargă dincolo de acea frică şi „închidere” care condiţionează dezbaterea despre armele nucleare.

Şi cât priveşte armamentele convenţionale, trebuie spus că facilitatea cu care adesea se poate avea acces la comerţul de arme, şi de calibru mic, în afară de a agrava situaţia în diferitele zone de conflict, produce un sentimente răspândit şi general de nesiguranţă şi de frică, cu atât mai periculos cu cât se trece mai mult prin momente de incertitudine socială şi schimbări epocale precum cea actuală.

Duşmană a păcii este ideologia care se bazează pe greutăţile sociale pentru a mări dispreţul şi ura şi care îl vede pe celălalt ca un duşman care trebuie eliminat. Din păcate noi forme ideologice se arată încontinuu la orizontul omenirii. Mascându-se ca aducătoare de bine pentru popor, lasă în schimb în urma lor sărăcie, diviziuni, tensiuni sociale, suferinţă şi adesea şi moarte. În schimb, pacea se cucereşte cu solidaritatea. Din ea răsare voinţa de dialog şi colaborarea, care are în diplomaţie un instrument fundamental. În perspectiva milostivirii şi a solidarităţii se situează angajarea convinsă a Sfântului Scaun şi a Bisericii catolice în a înlătura conflictele sau în a însoţi procese de pace, de reconciliere şi de căutare de soluţii negociate la acestea. Încurajează faptul de a putea vedea că unele tentative întreprinse întâlnesc bunăvoinţa atâtor persoane care, din mai multe părţi, se străduiesc activ şi real pentru pace. Mă gândesc la eforturile făcute în ultimii doi ani pentru a apropia Cuba şi Statele Unite. Mă gândesc şi la efortul întreprins cu tenacitate, deşi printre dificultăţi, pentru a termina ani de conflict în Columbia.

Această abordare vrea să favorizeze încrederea reciprocă, să susţină drumuri de dialog şi să sublinieze necesitatea de gesturi curajoase, care sunt deosebit de urgente şi în vecina Venezuela, unde consecinţele crizei politice, sociale şi economice, apasă de mult timp asupra populaţiei civile; sau în alte părţi ale globului, începând din Orientul Mijlociu, nu numai pentru a pune capăt conflictului sirian, ci şi pentru a favoriza societăţi pe deplin reconciliate în Irak şi în Yemen. În afară de asta, Sfântul Scaun reînnoieşte apelul său insistent pentru ca să se reia dialogul dintre israelieni şi palestinieni, pentru ca să se ajungă la o soluţie stabilă şi durabilă care să garanteze coexistenţa paşnică a două state în interiorul graniţelor recunoscute internaţional. Niciun conflict nu poate să devină o obişnuinţă de care pare că aproape nu se reuşeşte să se despartă. Israelienii şi palestinienii au nevoie de pace. Întregul Orient Mijlociu are nevoie urgentă de pace!

La fel doresc realizarea deplină a acordurilor menite să restabilească pacea în Libia, unde este deosebit de urgent să se rezolve diviziunile din aceşti ani. În acelaşi mod încurajez orice efort la nivel local şi internaţional pentru a restabili convieţuirea civilă în Sudan, în Sud Sudan şi în Republica Centrafricană, martirizate de ciocniri armate persistente, masacre şi devastări, precum şi în alte naţiuni de pe continent marcate de tensiuni şi instabilitate politică şi socială. În mod deosebit, exprim dorinţa ca recentul acord semnat în Republica Democratică Congo să contribuie ca aceia care au responsabilităţi politice să se străduiască sârguincios pentru a favoriza reconcilierea şi dialogul dintre toate componentele societăţii civile. În afară de asta, gândul meu se îndreaptă spre Myanmar pentru ca să se favorizeze o coexistenţă paşnică şi, cu ajutorul comunităţii internaţionale, să nu fie lipsiţi de asistenţă cei care au necesitate gravă şi urgentă.

Şi în Europa, unde nu lipsesc tensiunile, disponibilitatea la dialog este singura cale pentru a garanta siguranţa şi dezvoltarea continentului. De aceea primesc cu favoare iniţiativele menite să favorizeze procesul de reunificare a Ciprului – chiar astăzi se reiau negocierile – în timp ce doresc ca în Ucraina să se continue cu determinare în căutare de soluţii practicabile pentru realizarea deplină a angajamentelor asumate de către părţi şi, mai ales, să se dea un răspuns prompt situaţiei umanitare, care rămâne încă grabă.

Întreaga Europă trece printr-un moment decisiv al istoriei sale, în care este chemată să regăsească propria identitate. Asta cere să redescopere propriile rădăcini pentru a putea plăsmui propriul viitor. În faţa provocărilor dezagregatoare este deosebit de urgent a actualiza „ideea de Europă” pentru a aduce la lumină un nou umanism bazat pe capacităţile de a integra, de a dialoga şi de a genera[19], care au făcut mare aşa-numitul Bătrân Continent. Procesul de unificare europeană, început după al doilea conflict mondial, a fost şi continuă să fie o ocazie unică de stabilitate, de pace şi de solidaritate între popoare. În această împrejurare nu pot decât să reafirm interesul şi preocuparea Sfântului Scaun faţă de Europa şi faţă de viitorul său, având conştiinţa că valorile din care acest proiect, a cărui a şaizecea aniversare este anul acesta, şi-a scos propria origine şi pe care se întemeiază sunt comune întregului continent şi depăşesc chiar şi graniţele Uniunii Europene.

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

A edifica pacea înseamnă a ne strădui activ şi pentru îngrijirea creaţiei. Acordul de la Paris despre climă, intrat recent în vigoare, este un semn important al angajării comune pentru a lăsa celui care vine după noi o lume frumoasă şi trăibilă. Doresc ca efortul întreprins în timpuri recente pentru a face faţă schimbărilor climatice să aibă o cooperare tot mai vastă a tuturor, pentru că Pământul este casa noastră comună şi trebuie luat în considerare că alegerile fiecăruia au repercusiuni asupra vieţii tuturor.

Totuşi, este evident că există şi fenomene care depăşesc posibilităţile acţiunii umane. Mă refer la numeroasele cutremure care au lovit unele regiuni din lume. Mă gândesc înainte de toate la cele petrecute în Ecuador, în Italia şi în Indonezia, care au provocat numeroase victime şi încă multe persoane trăiesc în condiţii de mare precaritate. Am putut să vizitez personal unele zone lovite de cutremur în centrul Italiei, unde, constatând rănile pe care seismul le-a provocat unui ţinut bogat în artă şi în cultură, am putut să împărtăşesc durerea atâtor persoane, împreună cu curajul lor şi cu determinarea de a reconstrui ceea ce a fost distrus. Doresc ca solidaritatea care a unit iubitul popor italian în orele care au urmat după cutremur să continue să însufleţească întreaga naţiune, mai ales în acest timp delicat al istoriei sale. Sfântul Scaun şi Italia sunt deosebit de legate de motivaţii istorice, culturale şi geografice clare. Această legătură a apărut în mod evident în anul jubiliar şi mulţumesc tuturor autorităţilor italiene pentru ajutorul oferit în organizarea acestui eveniment, şi pentru a garanta siguranţa pelerinilor, veniţi din orice parte a lumii.

Dragi ambasadori,

Pacea este un dar, o provocare şi o angajare. Un dar pentru că ea provine din însăşi inima lui Dumnezeu; o provocare pentru că este un bine care nu este niciodată sigur şi trebuie cucerit încontinuu; o angajare pentru că cere lucrarea pasionată a fiecărei persoane de bunăvoinţă în căutarea ei şi construirea ei. Aşadar, nu există adevărată pace decât pornind de la o viziune despre om care să ştie să-i promoveze dezvoltarea integrală, ţinând cont de demnitatea sa transcendentă, pentru că „dezvoltarea este noul nume al păcii”[20], cum amintea fericitul Paul al VI-lea. Aşadar aceasta este dorinţa mea pentru anul abia început: ca să poată creşte între ţările noastre şi popoarele lor ocaziile pentru a lucra împreună şi a construi o pace autentică. La rândul său, Sfântul Scaun, şi îndeosebi Secretariatul de Stat, va fi mereu disponibil să colaboreze cu aceia care se angajează pentru a pune capăt conflictelor aflate în desfăşurare şi a da sprijin şi speranţă populaţiilor care suferă.

În liturgie rostim salutul „pacea să fie cu voi”. Cu această expresie, zălog de binecuvântări divine îmbelşugate, reînnoiesc pentru fiecare dintre dumneavoastră, distinşi membri ai corpului diplomatic, pentru familiile dumneavoastră, pentru ţările pe care le reprezentaţi aici, cele mai sincere urări ale mele pentru noul an.

Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Benedict al XV-lea, Scrisoare către şefii popoarelor beligerante, 1 august 1917: AAS IX (1917), 423.

[2] Paul al VI-lea, Mesaj pentru celebrarea celei dintâi Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 1968).

[3] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 78.

[4] Ibid.

[5] Ibid.

[6] Ibid.

[7] Discurs în Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, Assisi, 20 septembrie 2016.

[8] Constituţia pastorală Gaudium et spes, 78.

[9] Cf. ibid.

[10] Ibid., 83.

[11] Cf. Ps 85,11; Is 32,17.

[12] Mesaj pentru celebrarea celei de-a XXXV-a Zile Mondiale a Păcii: Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare (1 ianuarie 2002).

[13] Scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 20 noiembrie 2016, 18.

[14] Ibid., 20.

[15] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 11 aprilie 1963, 12.

[16] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 26 martie 1967, 83.

[17] Cf. Scrisoarea către episcopi în sărbătoarea sfinţilor Prunci Nevinovaţi, 28 decembrie 2016.

[18] Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 11 aprilie 1963, 60.

[19] Cf. Discurs cu ocazia conferirii Premiului Carol cel Mare, 6 mai 2016.

[20] Paul al VI-lea, Enciclica Populorum progressio, 26 martie 1967, 87.

lecturi: 10.