Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 4 ianuarie 2016

Speranţa creştină - 5. Rahela "îşi plânge fiii", dar... "există o speranţă pentru viitorul tău" (Ier 31)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În cateheza de astăzi aş vrea să contemplu cu voi o figură de femeie care ne vorbeşte despre speranţa trăită în plâns. Speranţa trăită în plâns. E vorba de Rahela, soţia lui Iacob şi mama lui Iosif şi Beniamin, cea care, aşa cum ne relatează Cartea Genezei, moare când îl naşte pe al doilea copil al său, adică Beniamin.

Profetul Ieremia face referinţă la Rahela adresându-se israeliţilor din exil pentru a-i mângâie, cu cuvinte pline de emoţie şi de poezie; adică ia plânsul Rahelei dar dă speranţă:

Aşa vorbeşte Domnul:

"Un strigăt se aude din Rama,

jale şi plânset amar;

Rahela îşi plânge fiii

şi refuză să fie mângâiată pentru fiii ei,

căci nu mai sunt" (Ier 31,15).

În aceste versete, Ieremia prezintă această femeie din poporul său, marea matriarhă a tribului său, într-o realitate de durere şi plâns, dar împreună cu o perspectivă de viaţă negândită. Rahela, care în relatarea din Geneză a murit născând şi a asumat acea moarte pentru ca fiul să poată trăi, acum în schimb, reprezentată de profet ca vie la Rama, acolo unde se adunau deportaţii, plânge pentru fiii care într-un anumit sens au murit mergând în exil; fii care, aşa cum spune ea însăşi, "nu mai sunt", au dispărut pentru totdeauna.

Şi pentru aceasta Rahela nu vrea să fie mângâiată. Acest refuz exprimă profunzimea durerii sale şi amărăciunea plânsului său. În faţa tragediei pierderii fiilor, o mamă nu poate accepta cuvinte sau gesturi de mângâiere, care sunt mereu neadecvate, nu sunt niciodată capabile să aline durerea unei răni care nu poate şi nu vrea să fie vindecată. O durere proporţională cu iubirea.

Orice mamă ştie toate acestea; şi sunt atâtea, şi astăzi, mamele care plâng, care nu se resemnează cu pierderea unui fiu, nemângâiate în faţa unei morţi imposibil de acceptat. Rahela cuprinde în sine durerea tuturor mamelor din lume, din orice timp, şi lacrimile oricărei fiinţe umane care plânge pierderi ireparabile.

Acest refuz al Rahelei care nu vrea să fie mângâiată ne învaţă şi câtă delicateţe ne este cerută în faţa durerii celuilalt. Pentru a vorbi despre speranţă celui care este disperat trebuie împărtăşită disperarea sa; pentru a şterge o lacrimă de pe faţa celui care suferă, trebuie unit plânsul nostru cu al său. Numai aşa cuvintele noastre pot să fie realmente capabile să dea un pic de speranţă. Şi dacă nu pot să spun astfel de cuvinte, cu plâns, cu durere, mai bine tăcerea; mângâierea, gestul şi niciun cuvânt.

Şi Dumnezeu, cu delicateţea sa şi iubirea sa, răspunde la plânsul Rahelei cu cuvinte adevărate, nu prefăcute; de fapt, aşa continuă textul lui Ieremia:

"Aşa vorbeşte Domnul:

«Opreşte-ţi glasul din plâns şi ochii din lacrimi,

pentru că este o răsplată pentru lucrările tale

- oracolul Domnului -

şi ei se vor întoarce din ţara duşmanului!

Există o speranţă pentru viitorul tău

- oracolul Domnului -

şi fiii tăi se vor întoarce între hotarele tale»" (Ier 31,16-17).

Tocmai datorită plânsului mamei, există încă speranţă pentru fii, care vor trăi din nou. Această femeie, care a acceptat să moară, în momentul naşterii, pentru ca fiul să poată trăi, cu plânsul său este acum principiu de viaţă nouă pentru fiii exilaţi, prizonieri, departe de patrie. Domnul răspunde la durerea şi la plânsul amar al Rahelei cu o promisiune care acum poate să fie pentru ea motiv de adevărată mângâiere: poporul va putea să se întoarcă din exil şi să trăiască în credinţă, liber, propriul raport cu Dumnezeu. Lacrimile au generat speranţă. Şi acest lucru nu este uşor de înţeles, dar este adevărat. De atâtea ori, în viaţa noastră, lacrimile seamănă speranţă, sunt seminţe de speranţă.

Aşa cum ştim, acest text al lui Ieremia este reluat după aceea de evanghelistul Matei şi aplicat la masacrul pruncilor nevinovaţi (cf. 2,16-18). Un text care ne pune în faţa tragediei uciderii de fiinţe umane lipsite de apărare, a ororii puterii care dispreţuieşte şi suprimă viaţa. Pruncii din Betleem au murit din cauza lui Isus. Şi El, Miel nevinovat, avea să moară după aceea, la rândul său, pentru noi toţi. Fiul lui Dumnezeu a intrat în durerea oamenilor. Nu trebuie uitat acest lucru. Când cineva mi se adresează şi îmi pune întrebări dificile, de exemplu: "Spuneţi-mi, părinte: de ce suferă copiii?", cu adevărat eu nu ştiu ce să răspund. Spun numai: "Priveşte Răstignitul: Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său, El a suferit, şi poate că acolo vei găsi un răspuns". Dar răspunsuri de aici [arată capul] nu există. Numai privind iubirea lui Dumnezeu care îl dă pe Fiul său care îşi oferă viaţa pentru noi poate indica vreun drum de mângâiere. Şi pentru aceasta spunem că Fiul lui Dumnezeu a intrat în durerea oamenilor; a împărtăşit şi a primit moartea; Cuvântul său este în mod definitiv cuvânt de mângâiere, pentru că se naşte din plâns.

Şi pe cruce El, Fiul muribund, va fi cel care va dărui o nouă rodnicie mamei sale, încredinţându-i-l pe discipolul Ioan şi făcând-o mamă a poporului celor care cred. Moartea este învinsă şi astfel ajunge la împlinire profeţia lui Ieremia. Şi lacrimile Mariei, ca acelea ale Rahelei, au generat speranţă şi viaţă nouă. Mulţumesc.

* * *

APEL

Ieri au venit din Brazilia ştirile dramatice ale masacrului care a avut loc în închisoarea din Manaus, unde o ciocnire foarte violentă între bande rivale a provocat zeci de morţi. Exprim durere şi preocupare pentru cele întâmplate. Invită să ne rugăm pentru răposaţi, pentru rudele lor, pentru toţi deţinuţii din închisoarea aceea şi pentru cei care lucrează acolo. Şi reînnoiesc apelul pentru ca institutele penitenciare să fie locuri de reeducare şi de reinserare socială, iar condiţiile de viaţă ale deţinuţilor să fie demne de persoane umane. Vă invit să ne rugăm pentru aceşti deţinuţi morţi şi vii, precum şi pentru toţi deţinuţii din lume, pentru ca închisorile să fie pentru a reinsera şi să nu fie supraaglomerate; să fie locuri de reinserare. Să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, Mama deţinuţilor: Bucură-te, Marie...

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.