Reflecţie la încheierea Anului Jubiliar al Milostivirii divine (2015-2016)

"Milostivirile Domnului în veci le voi cânta" (Ps 88,1).

În scrisoarea pastorală dată cu prilejul închiderii porţilor sfinte din Dieceza de Iaşi, episcopul Petru Gherghel a subliniat: "Anul Jubiliar al Milostivirii se încheie, dar trăirea milostivirii lui Dumnezeu continuă". Da, vom continua cu un nou avânt să trăim şi să cântăm milostivirile Domnului faţă de noi, milostiviri care sunt multe, cum spune psalmistul.

Legea lui Moise a fixat pentru poporul ebraic un an special de la fiecare 50 de ani, numit "jubileu" (bucurie), care prevedea printre altele: restituirea pământurilor la vechii proprietari, iertarea datoriilor, eliberarea sclavilor şi chiar odihnirea pământului (cf. Lev 25,10-11). Biserica creştină a preluat acest "jubileu" biblic al bucuriei şi i-a dat o semnificaţie mai mult spirituală. Acum anul jubiliar constă într-o primire acasă şi o iertare generală, într-o iubire şi o indulgenţă deschisă tuturor. De aceea acum, precum celor de odinioară cărora Isus le-a vestit îndurările divine şi "un an de milostivire a Domnului" (cf. Lc 4,18-19), Biserica, prin papa Francisc, ne-a vestit şi nouă celor de astăzi îndurările divine şi ne-a dat "un an de milostivire a Domnului", ca o garanţie a mântuirii veşnice pe care Isus a adus-o în lume, de la Dumnezeu Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt.

Isus a spus în evanghelie: "Eu sunt poarta oilor... Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine" (cf. In 10,7; 14,6). Ca un semn vizibil al credinţei noastre în spusele lui Isus "poarta oilor", am trecut şi noi preoţii şi credincioşii din parohii, în anul acesta jubiliar al milostivirii divine, prin "porţile" deschise de episcopul nostru în Dieceza de Iaşi, porţi care îl simbolizează pe Isus "poarta oilor", şi chiar "rana coastei" lui Isus (cf. In 19,34), anticipând astfel marea trecere la cer de la Parusie, prin Isus, în Duhul Sfânt, la Dumnezeu Tatăl. La crucea şi la rănile lui Isus găsim expresia cea mai înaltă a milostivirii divine faţă de oamenii păcătoşi, căci pe pământ nu este nici un om neprihănit (cf. Rom 3,10-12).

Papa Francisc, iniţiatorul Anului Jubiliar al milostivirii divine, scria: "În faţa gravităţii păcatului, Dumnezeu răspunde cu plinătatea iertării. Milostivirea va fi mereu mai mare decât orice păcat şi nimeni nu poate pune limită iubirii lui Dumnezeu care iartă. În sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri voi avea bucuria de a deschide poarta sfântă. Cu acea ocazie va fi deschisă o «poartă a milostivirii», unde oricine va intra va putea experimenta iubirea lui Dumnezeu care consolează, care iartă şi dăruieşte speranţă" (cf. MV 3).

Tot în acest fel, dar cu alte cuvinte, ne-a vorbit şi păstorul diecezei noastre, episcopul de Iaşi Petru Gherghel, în "Scrisoarea Pastorală" de deschiderea a Marelui Jubileu al Anului milostivirii, 8 decembrie 2015 - 20 noiembrie 2016: "Conştienţi de faptul că Dumnezeu nu încetează să deschidă larg "poarta inimii sale", că din inima Treimii, din interiorul cel mai profund al misterului lui Dumnezeu izvorăşte şi curge fără încetare marele fluviu al milostivirii, să alergăm cu toţii la tronul harului şi să trăim cu mare însufleţire şi bucurie acest an sfânt şi acest jubileu al milostivirii, căci "iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii" (2Cor 6,1-2).

Milostivirea divină are vârsta lui Dumnezeu şi este amintită în toate paginile Sfintei Scripturi. Milostivirea este cartea de identitate a lui Dumnezeu. În profetul Osea avem un foarte frumos exemplu al iubirii lui Dumnezeu, asemănată cu iubirea unui tată faţă de fiul său: "Când Israel era tânăr, îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu. Îl trăgeam cu legături omeneşti, îi trăgeam cu legături de iubire. Am fost pentru el precum cel care îi ridică jugul pe umeri şi mă înclinam asupra lui ca să-i hrănesc" (Os 11,1-4). În pofida atitudinii greşite a lui Israel, care ar merita o pedeapsă, iubirea Tatălui a fost şi este mereu o iubire fidelă care iartă oricând un fiu căit.

Eliberarea din Egipt şi toate celelalte "eliberări" săvârşite de milostivirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu au fost decât prefigurarea şi vestirea a ceea ce avea să se întâmple la "la plinirea timpurilor" (cf. Gal 4,4), când Isus avea să se întrupeze din sânul neprihănit al Mariei, pentru mântuirea lumii. Cristos a venit ca să ducă la împlinire eliberarea începută în Egipt şi pentru a-i elibera din sclavia păcatului nu numai pe evrei, ci toate popoarele, făcându-le să treacă prin apele Botezului, ca printr-o "poartă galactică", la o viaţa nouă şi supranaturală a paradisului, transformând astfel "toate apusurile noastre în răsărituri", aşa cum se exprima sfântul Clement Alexandrinul (150-215).

De aceea, meditarea şi celebrarea milostivirii divine, milostivire veche ca şi Dumnezeu, milostivire care umple paginile Scripturilor şi vieţile tuturor făpturilor, este impetuos necesară pentru trezirile noastre spirituale din orice timp. Papa Francisc, ca un bun păstor rânduit de Dumnezeu în fruntea turmei sale, înţelegând bine că nu cei sănătoşi au nevoie de medic, dar cei bolnavi (cf. Mt 9,12; Mc 2,17), a deschis acest an jubiliar şi porţile milostivirii pentru a ne spune că Dumnezeu, prin Cristos, în Duhul Sfânt, se opreşte cu mila, cu îndurarea, cu iubirea şi cu iertarea sa la fiecare om în parte, începând cu cei mai "din urmă", aşa cum ne arată Biblia în parabolele milostivirii. Astfel:

Prin pilda femeii păcătoase dispreţuită de Simon fariseul dar iubită şi iertată de el (cf. Lc 7,40-50), Isus a voit să ne spună că, dacă pe el care a venit la noi să ne caute şi care ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19) noi nu-l vom căuta şi nu-i vom cere să ne ierte de păcatele noastre, aşa cum a făcut femeia păcătoasă din evanghelie, vom fi pierduţi. Femeia păcătoasă nu avea nici un fel de fapte bune pe care să le prezinte spre lauda sa, dar a crezut în mila Domnului, şi-a pus toată încrederea în el şi i-a cerut iertare pentru păcatele ei, şi a fost iertată de cel care este "iubire" (1In 4,8.16), pentru că şi ea a iubit mult "iubirea" (cf. Lc 7,47). Aşa să facem şi noi cei "goi" de fapte bune ca să ne mântuim.

Prin pilda omului temerar care s-a avântat pe un drum periculos şi a căzut în mâinile tâlharilor, om căzut care a fost neglijat de slujitorii templului, dar ajutat şi salvat de Isus, "străinul", adevăratul samaritean milostiv (cf. Lc 10,29-37), Isus a voit să ne spună că numai: "el este adevăratul păstor al oilor şi că toţi cei care au venit înaintea lui sunt hoţi şi tâlhari" (In 10,8). Dar, prin amăgirile satanei oamenii slabi l-au perceput pe Isus, "samariteanul milostiv prin excelenţă", drept "hoţ şi tâlhar", au ieşit la el cu săbii şi ciomege şi l-au dat la moarte (cf. Mt 26,55). Diavolul este adevăratul tâlhar şi Domnul nostru a fost răstignit între doi tâlhari, adică între diavol şi cei amăgiţii de el. Isus ne spune şi astăzi: "Ferice de toţi cei care vor veni la mine, fără a găsi pricină de poticnire în mine" (cf. Mt 11,6).

Prin pilda fiului risipitor, un alt temerar căit, un dispreţuit al fratelui său, dar un primit cu milă şi dragoste al tatălui său; apoi şi prin pildele cu oiţa şi drahma, pierdute şi regăsite (cf. Lc 15,1-32), Isus ne spune că noi "cei pierduţi" trebuia să fim pedepsiţi pentru păcatele noastre. Dar să observăm ce a făcut tatăl: "Când fiul risipitor era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat spre el şi căzând pe grumazul lui, l-a sărutat mult" (Lc 15,20). Acesta este mesajul acestor trei parabole, dar şi al întregii Biblii: Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, aleargă şi astăzi după oameni, şi după ei şi înaintea lor, pentru a le dărui mila, iertarea, iubirea şi mântuirea. Nu este iubire mai mare.

Prin pilda vameşului, tot un temerar căit, dispreţuit de fariseul mândru, dar iertat şi îndreptăţit de Dumnezeu (cf. Lc 18,10-14), Isus ne spune că vameşul a fost ascultat de Dumnezeu, pentru că, tocmai în acel timp, el era pe drumul care ducea spre cruce, pentru a face un "scaun de îndurare" (Is 16,5) pentru toţi păcătoşii care nemulţumiţi de toate cele trecătoare doresc mântuirea. "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi" (1In 2,2). Ce dorim să mai facă Dumnezeu? El l-a dat pe unicul său Fiu ca să moară pentru noi. Pedeapsa noastră a fost ispăşită. Dumnezeul cel sfânt îşi ţine mereu braţele larg deschise pentru a ne primi. Tot ceea ce trebuie să facem noi este să venim la el, ca vameşul smerit, să ne încredem în el, şi să-i cerem mântuirea. Iar Dumnezeu, care este plin de iubire şi de îndurare, ne va ierta şi ne va mântui.

Prin pilda lui Lazăr cel sărac uitat de toţi, dar dus de îngeri în cer (cf. Lc 16,19-31), Isus ne spune că bogatul nu a ajuns în locul de chin din cauză că era bogat, şi că nici Lazăr nu a ajuns în sânul lui Abraham pentru că era sărac. Acestea s-au întâmplat datorită inimii lor, închise sau deschise la cerinţele milostivirii, negate sau acceptate, în trăirea iubirii divine faţă de aproapele (cf. Rom 13,10).

Prin pilda cu văduva săracă care se roagă pentru dreptatea ei unui judecător nedrept (cf. Lc 18,1-8), Isus ne cheamă să ne rugăm cu stăruinţă adevăratului judecător, Dumnezeu, care ne va face dreptate în curând în faţa asupritorilor noştri: satana, moartea şi aliaţii lor. Un predicator spunea: "Când cineva se roagă pentru recolta sa, Dumnezeu se aşteaptă ca el să spună «amin» muncind cu sapa în mână", adică, odată cu rugăciunea, să lucreze cu frică şi cutremur la mântuirea lui (cf. Fil 2,12).

Prin iniţierea anului milostivirii, sfântul părinte Papa Francisc ne cheamă să ne gândim la cât de mult suferă toţi aceşti oameni din parabole: "femeia ce poartă povoara păcatului", "omul căzut între tâlhari", "oiţa pierdută de turmă", "fiul risipitor ajuns sărac", săracii care bat la porţile bogaţilor insensibili", "văduvele nedreptăţite de judecători corupţi" şi "vameşii respinşi de societate"; adică cât de mult suferă oamenii de pe pământ, şi să facem ceea ce ne stă în putere ca aceste suferinţe să înceteze.

Sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), elogiind-o pe sfânta Faustina Kowalska (1905-1938), spunea că Isus a ales-o "secretară şi apostol al milostivirii sale". Spunând aceasta, spunea de fapt că fiecare creştin a fost ales de Isus ca să-i fie "secretar şi apostol" al milostivirii sale, căci porunca divină pentru toţi este aceasta: "Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv" (Lc 6,36).

Papa Francisc zicea că un "secretar şi apostol" al milostivirii divine a fost şi fericitul Piergiorgio Frassati (1901-1925 ), un italian care repeta deseori: "Isus mă vizitează în fiecare dimineaţă în sfânta împărtăşanie, iar eu îi restitui vizita în modul în care pot, vizitându-i pe cei săraci". Săracilor şi bolnavilor, pe lângă cele materiale pe care i le ducea, Piergiorgio Frassati se oferea şi pe sine însuşi lor: oferea timpul său, oferea cuvintele sale, oferea atenţia sa şi mai ales oferea iubirea sa milostivă.

Un tânăr i-a scris odată următoarele rânduri fetei pe care şi-o dorea de soţie: "Pentru tine aş urca şi cei mai înalţi munţi, aş trece înot prin cele mai adânci râuri, aş traversa marea cea mai întinsă şi aş înfrunta deşertul arzător". Apoi adaugă: "Dacă săptămâna viitoare nu plouă, voi veni să te văd!" Cam aşa este şi cu devotamentul multor creştini faţă de Isus şi faţă de semenii lor aflaţi în suferinţe, adică declarăm multe, dar facem foarte puţin. Ni se cere să fim total diferiţi de acest tânăr, să nu ţinem cont de piedici, dar să facem ca Isus care, privind raiul, a pornit prin cruce spre noi, fraţii săi (cf. Evr 12,2).

"Secretari şi apostoli" ai milostivirii divine s-au simţit şi sfântul papă Ioan Paul al II-lea, şi papa Francisc, şi preasfinţitul nostru episcop de Iaşi Petru Gherghel, şi episcopul nostru auxiliar Aurel Percă, care toţi au acţionat în consecinţă. Noi toţi "să fim braţele care îl ajută pe Dumnezeu să împartă milostivirea sa lumii întregi", aşa cum ne-a îndemnat în timpul acestui an jubiliar al milostivirii divine şi al familiei episcopul nostru Petru Gherghel. Să-l ascultăm! Deşi anul milostivirii divine este pe sfârşite, pentru a lăsa loc altor dezbateri de credinţă, Milostivirea divină trebuie să continue şi să ne conducă viaţa, aşa cum frumos se exprima iar episcopul nostru.

Papa Francisc ne-a învăţat în acest an al milostivirii divine, prin exemplul său, cum să fim şi noi "secretari şi apostoli" ai milostivirii divine. Şi iată cum:

Mai întâi primind milostivirea şi iertarea divină în dezlegarea sacramentală la spovadă. Papa Francisc povestea astfel de Ziua Mondială a Tineretului 2016: "Când aveam şaptesprezece ani, într-o zi în care trebuia să ies cu prietenii mei, am ales să trec mai întâi pe la biserică pentru o mică rugăciune. Acolo am găsit un preot care mi-a inspirat o încredere deosebită şi am simţit dorinţa de a-mi deschide inima în spovadă. Acea întâlnire mi-a schimbat viaţa! De atunci fac aşa mereu, căci sunt un păcătos care a fost atins de milostivire. În persoana acelui preot Dumnezeu mă aştepta deja, mai înainte ca eu să fac primul pas spre a intra în acea biserică". De aceea, papa Francisc le spunea tinerilor şi ne spune şi nouă tuturor: "Nu vă temeţi! Dumnezeu vă aşteaptă mereu! El ne este tată şi mamă. El ne aşteaptă mereu! Îmbrăţişarea milostivă a Tatălui în sacramentul Reconcilierii ne poate schimba tuturor viaţa".

Apoi, după ce am primit iertarea milostivă a lui Dumnezeu în sacramentul Reconcilierii, să oferim iertarea noastră "greşiţilor noştri", aşa cum spunem în fiecare rugăciune "Tatăl nostru" (cf. Mt 6,12), dar mai ales aşa cum face Dumnezeu cu greşiţii lui, aşa cum fac sfinţii cu greşiţii lor, între care amintesc numai de: Ioan Gualbert (+1073) care l-a iertat pe ucigaşul fratelui său; de Maria Goretti (+ 1902) care şi-a iertat ucigaşul desfrânat; de Veronica Antal (+ 1958) care şi-a iertat şi ea ucigaşul împătimit; şi Ioan Paul al II-lea (+ 2005) care şi-a iertat atentatorul "fără temei" (cf. In 15,25).

Şi nu în ultimul rând, să ne apropiem cu înţelegere, cu bunătate şi cu milostivire, asemenea lui Isus şi asemenea sfinţilor în frunte cu Maica Domnului (cf. In 2,1-3), de oamenii aflaţi în suferinţe trupeşti şi sufleteşti şi să-i slujim De ce? Pentru că toţi aceştia sunt simbolizaţi în "Parabolele Milostivirii"; căci pentru toţi aceştia a suferit şi a murit Isus; pentru că la toţi aceştia ne-a trimis Isus (cf. Lc 12,33).

Sincer, de multe ori am fost emoţionat până la lacrimi când citeam cum papa Francisc mângâia refugiaţi şi-i aducea în casa lui; cum alina durerea soţilor săraci şi bolnavi; cum se apropia cu înţelegere de soţii divorţaţi, şi chiar recăsătoriţi; cum îi asculta şi îi ajuta chiar şi pe cei cu deviaţii intime; cum vizita ospicii, deşi cei de acolo nu ştiau cine este el, el ştia cine sunt ei, ştia că sunt fraţii săi în Dumnezeu; cum vizita pe bătrânii singuri şi neputincioşi; cum vizita şi mângâia pe bolnavi, chiar şi pe cei în fază terminală; cum vizita deţinuţi şi-i chema la o viaţă normală; cum mângâia pe preoţii lăsaţi, care sunt stigmatizaţi de toţi (Papa Ioan Paul al II-lea, chiar s-a spovedit la un astfel de "preot lăsat", pentru a-i arăta că preoţia este veşnică); cum întindea generos mâna altor culte şi altor religii, făcând mii de kilometri pentru aceasta. Astăzi trebuie să ştim că la fel au făcut şi fac episcopii noştri, numai că noi trebuie să avem ochi pentru a vedea.

În papa Francisc şi în episcopii noştri noi toţi trebuie să vedem şi o învăţătură şi un exemplu de ceea ce trebuie să facem ca nişte fii ai Tatălui ceresc, tată milostiv şi îndurător.

Este o povestire emoţionantă cu doi buni prieteni care au fost convocaţi la război pentru apărarea ţării, şi care prieteni în viaţa civilă au făcut un pact de într-ajutorare reciprocă în faţa unui răstignit. Acum erau în război printre duşmani şi gloanţe. Într-o seară, la apel, unul din aceşti prieteni a observat că tovarăşul său nu este prezent. Imediat, cu toate opreliştile şefilor şi camarazilor săi, a plecat în căutarea prietenului său, pe care l-a găsit sub un morman de pământ şi rănit de moarte. Nu mai avea ce să-i facă. Dar l-a luat în braţe şi l-a strâns cu dragoste la piept; iar rănitul, cu un ultim surâs, i-a şoptit abia perceptibil: Ştiam că ai să vii!

Ei bine, în viaţa de zi cu zi ne putem întâlni şi cu oameni cărora material şi fizic nu le mai putem face mare lucru; dar spiritual îi putem ajuta cu multe lucruri bune şi mântuitoare: o rugăciune, o încredinţare milostivirii divine, un zâmbet amabil şi o îmbrăţişare caldă. Aşa a făcut acel tânăr din poveste, aşa au făcut papa Francisc şi cei doi episcopi ai noştri prin călătoriile şi vizitele lor pastorale, printre credincioşii din ţară şi din străinătate, prin spitalele şi casele de bătrâni, prin orfelinatele şi casele de detenţie, şi în toate locurile pe unde i-au purtat milostivirea divină. Aşa trebuie să facem şi noi. Noi nu putem călători ca ei, dar avem unde merge cu iubirea noastră milostivă, căci lângă noi avem: părinţi, fraţi, surori, bunici, rude apropiate şi îndepărtate, prieteni şi cunoştinţe, vecini şi nevoiaşi, care au nevoie de ajutorul nostru. Anul acesta am învăţat că tocmai la aceste "mădulare rănite" trebuie să mergem întâi.

Prin inaugurarea acestui "An de milostivire", papa Francisc, ne aminteşte că în calitate de copii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai lui Isus şi de temple ale Duhului Sfânt, am fost rânduiţi să fim: "păzitori" ai fraţilor noştri" (cf. Gen 4,9), "santinele" care veghează la binele fraţilor noştri (cf. Ez 3,17), "samariteni milostivi" ai fraţilor noştri căzuţi în necaz sau păcat (cf. Lc 10,37), "păstori buni" ai oiţelor rătăcite (cf. 1Pt 5,2), "judecători drepţi" ai celor nedreptăţiţi ca Daniel (cf. Dan 13,49), "prieteni" ai persoanelor singure şi dispreţuite (cf. Iob 29, 12-17); să fim lângă ei ca să poată trece mai uşor momentele grele.

Până acum poate am fost tentaţi ca tocmai pe aceştia "încercaţi" să-i neglijăm şi să-i lipsim de ajutorul nostru. Ei bine, sfântul părinte papa Francisc, prin documentele pontificale: "Misericordiae vultus" şi "Amoris Laetitia", prin vizitele papale, prin călătoriile misionare şi prin predicile şi discursurile sale, tocmai spre aceştia ne îndreaptă în primul rând atenţia şi ne sensibilizează inima.

Aşa cum sunt multe viespi numai cu ace şi fără pic de miere, aşa sunt şi mulţi duşmani feroce, care folosesc ca arme spinii cuvintelor lor amare (cf. Ps 64,3). Farisei făţarnici, duşmani ai binelui şi ai fericirii oamenilor, între care sunt chiar şi creştini catolici, care interpretând greşit multe din acţiunile papei Francisc şi ale oamenilor Bisericii au aruncat asupra lor cu noroiul calomniilor, punând în gura lor vorbe nerostite şi în conduita lor fapte nefăcute. Aşa au făcut şi fariseii cu Isus, pe care l-au numit: îndrăcit, eretic, samaritean (cf. In 8,48), mâncător şi băutor, prieten al vameşilor şi păcătoşilor (cf. Mt 11,19; Lc 7,34); calomnii prin care mulţi au părăsit calea binelui. Satana şi oamenii săi folosesc cu măiestrie, mai ales în aceste timpuri, "arta calomniilor", pentru a denigra papa, episcopii, preoţii şi consacraţii şi pentru a pune sub un con de umbră misiunea şi activitatea lor apostolică, spre dauna sufletelor de mântuit. Astăzi vedem cum vorbele rele ajung înainte ca un apostol să ajungă într-un loc.

Cu toate acestea, papa Francisc şi oamenii Bisericii nu s-au oprit de a face bine celor ce au nevoie de ajutor, ştiind bine că la sfârşit vor fi judecaţi dacă nu vor lucra (Mt 25,41-43). Aşa trebuie să facem şi noi când oamenii răi vor căuta să ne oprească de a le face bine celor sărmani, să nu ţinem cont de calomniile lor şi facem bine, ascultând numai cuvintele de încurajare ale lui Isus (Mt 5,11-12).

Deci, dacă voim ca la judecată să-l întâlnim pe Judecătorul cel bun şi milostiv, să fim şi noi buni şi milostivi cu fraţii noştri, să iertăm celor care ne-au supărat, să dăruim din ceea ce avem, să ne îngrijim de cei fără de ajutor, şi mai ales să avem o atitudine milostivă faţă de toţi, căci Biserica văzută de papa Francisc, este ca un spital de campanie din timp de război, unde mulţi răniţi au nevoie de ajutor.

Dumnezeu cel întreit şi unic este un Dumnezeu milostiv, îndelung răbdător şi plin de dragoste. După inima lui Dumnezeu milostiv şi iubitor şi-a format inima Fecioara Maria, numită "Mater Misericordiae", şi toţi sfinţii din cer şi de pe pământ. Să ne facem şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor, o inimă milostivă, ca să putem locui în patria milostivirii cereşti, unde veşnic să putem cânta milostivirile divine.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.