Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 9 noiembrie 2016

35. A vizita pe cei bolnavi şi pe cei închişi

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Viaţa lui Isus, mai ales în cei trei ani ai activităţii sale publice, a fost o neîncetată întâlnire cu persoanele. Între acestea, un loc special l-au avut bolnavii. Câte pagini din Evanghelii relatează aceste întâlniri! Paraliticul, orbul, leprosul, posedatul de diavol, epilepticul şi nenumăraţi bolnavi de orice tip... Isus s-a apropiat de fiecare dintre ei şi i-a vindecat cu prezenţa sa şi cu puterea forţei sale vindecătoare. De aceea, nu poate să lipsească, printre faptele de milostenie, aceea de a vizita şi a asista persoanele bolnave.

Împreună cu aceasta putem insera şi aceea de a fi aproape de persoanele care se află în închisoare. De fapt, atât bolnavii cât şi încarceraţii trăiesc o condiţie care limitează libertatea lor. Şi chiar atunci când ne lipseşte, ne dăm seama cât este ea de preţioasă! Isus ne-a dăruit posibilitatea de a fi liberi în pofida limitelor bolii şi restricţiilor. El ne oferă libertatea care provine din întâlnirea cu El şi din sensul nou pe care această întâlnire îl aduce condiţiei noastre personale.

Cu aceste fapte de milostenie Domnul ne invită la un gest de mare umanitate: împărtăşirea. Să ne amintim de acest cuvânt: împărtăşirea. Cel care este bolnav, adesea se simte singur. Nu putem ascunde că, mai ales în zilele noastre, chiar în boală se trăieşte experienţa mai profundă a singurătăţii care străbate o mare parte din viaţă. O vizită poate face ca o persoană bolnavă să se simtă mai puţin singură şi un pic de companie este un medicament foarte bun! Un zâmbet, o mângâiere, o strângere de mână sunt gesturi simple, dar atât de importante pentru cel care simte că este abandonat sieşi. Câte persoane se dedică să viziteze bolnavii în spitale sau în casele lor! Este o operă de voluntariat care nu poate fi plătită. Când este făcută în numele Domnului, atunci devine şi expresie elocventă şi eficace de milostivire. Să nu lăsăm singure persoanele bolnave! Să nu le împiedicăm să găsească alinare şi pe noi să fim îmbogăţiţi prin apropierea de cel care suferă. Spitalele sunt adevărate "catedrale ale durerii", unde devine evidentă însă şi forţa carităţii care susţine şi simte compasiune.

În acelaşi fel, mă gândesc la cei care sunt închişi în închisoare. Isus nu i-a uitat nici pe ei. Punând vizita la cei închişi printre faptele de milostenie, a voit să ne invite, înainte de toate, să nu devenim judecători ai nimănui. Desigur, dacă unul este în închisoare este pentru că a greşit, n-a respectat legea şi convieţuirea civilă. De aceea în închisoare îşi ispăşeşte pedeapsa. Dar orice ar fi făcut un deţinut, el rămâne mereu iubit de Dumnezeu. Cine poate să intre în intimitatea conştiinţei sale pentru a înţelege ce anume simte el? Cine poate să-i înţeleagă durerea şi remuşcarea? Este prea uşor să se spele pe mâini afirmând că a greşit. Un creştin este chemat mai degrabă să le ia asupra sa, pentru că acela care a greşit să înţeleagă răul făcut şi să intre din nou în el însuşi. Lipsa de libertate este fără îndoială una dintre privaţiunile cele mai mari pentru fiinţa umană. Dacă la aceasta se adaugă degradarea datorită condiţiilor adesea lipsite de umanitate în care aceste persoane ajung să trăiască, atunci este într-adevăr cazul în care un creştin se simte provocat să facă totul pentru a le reda demnitate.

A vizita persoanele din închisoare este o faptă de milostenie care mai ales astăzi asumă o valoare deosebită datorită diferitelor forme de justiţionalism la care suntem supuşi. Aşadar nimeni să nu îndrepte degetul spre cineva. În schimb toţi să devenim instrumente de milostivire, cu atitudini de împărtăşire şi de respect. Mă gândesc adesea la deţinuţi... mă gândesc adesea, îi port în inimă. Mă întreb ce anume i-a făcut să comită delicte şi cum au putut să cedeze în faţa diferitelor forme de rău. Şi totuşi, împreună cu aceste gânduri simt că toţi au nevoie de apropiere şi de duioşie, pentru că milostivirea lui Dumnezeu face minuni. Câte lacrimi am văzut curgând pe obrajii prizonierilor care probabil niciodată n-au plâns în viaţa lor; şi asta numai pentru că s-au simţit primiţi şi iubiţi.

Şi să nu uităm că şi Isus şi apostolii au trăit experienţa închisorii. În relatările Pătimirii cunoaştem suferinţele la care a fost supus Domnul: capturat, târât ca un răufăcător, batjocorit, biciuit, încoronat cu spini... El, Nevinovatul! Şi sfântul Petru şi sfântul Paul au fost în închisoare (cf. Fap 12,5; Fil 1,12-17). Duminica trecută - care a fost duminica Jubileului Deţinuţilor - după amiază a venit în vizită un grup de deţinuţi din Padova. I-am întrebat ce vor face ziua următoare, înainte de a se întoarce la Padova. Mi-au spus: "Vom merge la închisoarea Mamertino pentru a împărtăşi experienţa sfântului Paul". Este frumos, să aud asta mi-a făcut bine. Şi acolo, în închisoare, s-au rugat şi au evanghelizat. Este emoţionantă pagina din Faptele Apostolilor în care este relatată închiderea lui Paul: se simţea singur şi dorea ca vreunul dintre prieteni să-l viziteze (cf. 2Tim 4,9-15). Se simţea singur pentru că marea majoritate îl lăsaseră singur... pe marele Paul.

Aceste fapte de milostenie, după cum se vede, sunt vechi, şi totuşi mereu actuale. Isus a lăsat ceea ce făcea pentru a merge s-o viziteze pe soacra lui Petru; o veche faptă de caritate. Isus a făcut asta. Să nu cădem în indiferenţă, ci să devenim instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu. Noi toţi putem fi instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu şi acest lucru ne va face mai mult bine nouă decât altora pentru că milostivirea trece printr-un gest, un cuvânt, o vizită şi această milostivire este un act pentru a reda bucurie şi demnitate celui care a pierdut-o.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.